Ultimul interviu, cartea apărută în prima ediție în limba ebraică în 2018, este al șaselea roman al lui Eshkol Nevo și al treilea care este tradus în limba română și oferit publicului cititor de la noi în colecția Raftul Denisei a Editurii Humanitas-fiction. Scriitorul născut la Ierusalim în 1971 și-a câștigat, alături de alți câțiva scriitori israelieni contemporani, o audiență fidelă și interesată, bine întreținută și de participarea autorului în România la festivaluri și târguri de carte și la lansări publice în librării. Realitatea israeliană și trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, dar și calitatea și originalitatea scrierii stârnesc interesul. Din acest punct de vedere, Eshkol Nevo pare a fi în continuă căutare, surprinzându-și permanent cititorii cu forme și experimente literare. Și totuși, nu este vorba despre înnoiri de dragul înnoirilor. Cititorul este în permanență în atenția autorului, el este invitat să fie partener și senzația la lectura oricărei cărți noi a prozatorului israelian este cea de dialog permanent cu un autor care îl dorește implicat în ceea ce dezvăluie în paginile volumului.
Cunoaștem din cărțile precedente ale lui Eshkol Nevo care sunt temele principale care îl preocupă: dragostea, prietenia și efectul timpului asupra lor. Problematica aceasta domină și Ultimul interviu, carte a cărei acțiune se petrece în decursul câtorva luni, poate un an, în prezentul israelian, dar care acoperă prin relatări indirecte două sau trei decenii din istoria recentă a Israelului. La fel ca în Simetria dorințelor, unul dintre romanele precedente despre care am scris în acest spațiu, avem de-a face cu un careu de prieteni care se cunosc din perioada ieșirii din adolescență: povestitorul însuși – scriitor, conferențiar și copywriter precum autorul; Dikla – iubirea vieții sale și soția sa într-o căsnicie în pericol de destrămare; Ari – prietenul cel mai bun care zace pe paturi de spital suferind de o boală necruțătoare; și Hagai – un alt prieten, dispărut de mulți ani, pe care eroul cărții nu încetează să-l caute în jur și oriunde ajunge în lume. Legăturile de prietenie dintre ei sunt repere solide unice într-o lume dominată de crize, corupție, conflicte.
Elementul original care scoate aceasta carte din rândul romanelor tradiționale este structura sa narativă. Eroul principal este scriitor, dar un scriitor care se află în criză din mai multe puncte de vedere, între care cel al inspirației. Se așază zilnic la masa de lucru, cu paginile albe de pe ecranul calculatorului în față, și nu reușește să scrie. Oarecum pentru a-și trece timpul, răspunde unui consistent grupaj de întrebări, primite prin intermediul Internetului. Nu are foarte mare importanță media folosită pentru a transporta acest Q&A, întrebările acestea puteau fi puse și ar fi fost în mare măsură aceleași și acum 50 de ani. Le cunoașteți, desigur, cam pe toate. Citez la întâmplare: „De la cine sau de unde vă vine inspirația?”; „Cărțile dumneavoastră sunt destul de triste. De ce?”; „Ați fi putut trăi și scrie în altă țară?”; „Ați urmat vreodată vreo terapie?”; „E posibil să trăiești din scris?”; „Ce predați de fapt într-un atelier de creație literară?”; „Cum înfruntați criticile?”; „Vi se întâmplă să vă visați personajele?”. Răspunzând acestor întrebări, eroul principal se dezvăluie și în același timp adaugă treptat substanță personajelor sale, le construiește eșafodajul biografic și desenează linii și culori peisajului social și politic din jur.
…anul acesta îmi propusesem să scriu romanul anului. În loc de asta, scriu răspunsurile la acest interviu, pe baza „culegerii de întrebări ale internauților noștri” transmise de editorul unui site. Era de așteptat să dau răspunsuri gata pregătite, dar am început să răspund cu adevărat. Trebuia să fie un interviu simplu, și încet-încet – probabil că nu sunt în stare altfel – se transformă în povestire. În principiu trebuia să-i las pe Dikla, copiii și distimia în afara acestei povestiri. Dar uite că toți au intrat. Din când în când, în miez de noapte, mă duc la Ari, la secția de oncologie, ca să mă binecuvânteze. Dacă nu doarme, ne uităm împreună la reluări ale Ligii Campionilor și vorbim despre una și alta. Dacă doarme, îi aranjez cuvertura, îi umplu paharul cu apă și ascult cum respiră. Stând la capul lui îmi confirm nu știu de ce că trebuie să continui să scriu textul acesta, deși nu am nici cea mai mică idee – chiar nici o idee – despre ce se va întâmpla în continuare. (p. 178)
În ce măsură poate fi identificat personajul principal cu autorul-povestitor? Amănuntele biografice par să coincidă, cel puțin la suprafață. Vârsta este cam aceiași, scriitorul este destul de cunoscut în țara sa și destul de tradus în străinătate pentru a efectua turnee literare în țări precum Columbia, Statele Unite sau Germania, dar totuși nu poate trăi doar din scrierea romanelor și își completează veniturile cu cursuri de scriere creativă. Este nepotul celui de-al treilea prim-ministru din istoria Israelului, dar bunica sa preferată este de cealaltă parte a familiei, o figură care nu aparține establishment-ului și care îi încurajează independența și experimentările în viață. O examinare ceva mai atentă pune în evidență și alte deosebiri. Viața sa particulară este protejată de un zid de discreție, dar spre deosebire de personajul din roman, autorul se pare că este în continuare căsătorit și fericit. Poate că Eshkol Nevo își exorcizează temerile și coșmarurile în ficțiune. Într-un interviu dat în România Magdei Grădinaru cu ocazia lansării cărții, el povestea un episod aproape de necrezut din viața reală. Scriitorul are trei fiice, spre deosebire de personajul din carte care are două fiice și un fiu (poate și el vreun vis nevalidat de realitate). La un an sau doi după publicarea Ultimului interviu, una dintre fiicele sale a ales să plece de acasă și să învețe, la internat, la Colegiul Sde Boker. Așa făcuse și Shira, fiica cea mare a eroului – povestitor din carte. Doar că, precum mulți dintre apropiații săi, fiica lui Eshkol Nevo nu citise cartea. Nu doar realitatea este distilată în ficțiune, dar există și o osmoză inversă – realitatea reproduce ficțiunea fără vreo legătură cauzală vizibilă. Și totuși, Eshkol Nevo rămâne în primul rând un scriitor de ficțiune, și cred că așa trebuie citită și această carte a sa, doar aparent autobiografică.
Personajele mele sunt ca într-o salată. Din fiecare persoană reală tai, recompun și amestec toate ingredientele până obțin un nou individ: părul unei femei curge pe umerii alteia și se unesc în trupul unei cântărețe care a eșuat la audițiile de la The Voice – iar acest trup se termină cu picioarele micuțe ale uneia dintre prietenele lui Ari.
Cu o singură excepție.
Personajul principal. (p. 294)
Întrebările sunt în mare parte convenționale. Răspunsurile sunt diverse. Uneori, un singur cuvânt sau o singură frază. Alteori, flashback-uri scurte legate de prieteni, de familie, de iubiri și iubite din trecut. În câteva cazuri fantezia desenează scenarii „what if”. În fine, câteva dintre răspunsuri sunt proze scurte care ar putea locui stabil în sumarul unei culegeri cu narațiuni de sine stătătoare. La întrebarea „Ce ați făcut în armată?” (cărui scriitor israelian nu i s-a pus această întrebare?), răspunsul este relatarea întâlnirii cu un cuplu de israelieni stabiliți în America, al căror fiu decide să se întoarcă pentru a presta serviciul militar în Israel. Întrebării „Ați putea trăi și scrie în altă țară?” i se răspunde cu povestea unui șofer de taxi arab care adoptă numele evreiesc de Mordechai pentru a fi angajat la o stație de taxiuri din Ierusalim. Antologică mi s-a părut proza declanșată de întrebarea „De ce nu scrieți despre Shoah?”. Răspunsul este o povestire plină de umor și de tristețe, în cea mai bună tradiție a prozei evreiești, o povestire care ar fi putut fi scrisă în idiș. În fine, rivalul său literar, scriitorul scandinav de literatură de aeroporturi Axel Wolf, va avea parte de o răzbunare scriitoricească, demnă de una dintre cărțile pe care le semnase.
Eshkol Nevo este un scriitor angajat. Cei care îi cunosc biografia și activismul politic nu vor fi surprinși să găsească în cărțile sale ecouri ale atitudinilor sale pacifiste și umaniste, chiar dacă acestea nu sunt – aparent, cel puțin – subiectele centrale ale cărților sale. În finalul răspunsului la întrebarea „Ați putea trăi și scrie în altă țară?”, găsim următorul pasaj, care rezumă ceea ce simt mulți dintre locuitorii Israelului plin de presiuni și de contraste:
Cum e posibil să trăiești și să scrii într-un loc unde nu ai amintiri? De care nu-ți pasă? Care te înfurie uneori, de-ți vine să te dai cu capul de pereți și cu degetele de tastatură? (p. 122)
Ubi memoria ibi patria.
Ultimul interviu include și o frumoasă poveste de dragoste. Ceea ce este mai puțin obișnuit este că această poveste nu descrie vreo infidelitate sau vreo aventură a tinereții, ci este povestea iubirii eroului pentru soția sa, o iubire pusă la încercare de criza personală psihologică și criza de creație a scriitorului. Al cincilea deceniu de viață și al treilea deceniu de căsnicie erodează legătura dintre povestitor și soția sa, Dikla. Suntem martorii incapacității sale de a pune cuvinte pe coala albă de hârtie, dar și de a alege vorbele sau gesturile care să evite sau să întârzie îndepărtarea femeii pe care continuă să o iubească. Când cuvintele se sfârșesc și dragostea s-a sfârșit.
Mă gândesc la asemănarea ciudata dintre începuturile și sfârșiturile iubirii.
Din prima clipă când Ari ne-a făcut cunoștință, la clubul kibbutzului Cabri, am simțit că tot ce avea să se întâmple între Dikla și mine e inevitabil, pentru că atracția care ne magnetiza era mai puternică decât noi. Chiar și acum, de fapt, simt același lucru: orice am face, forța asta nouă, care ne îndepărtează, e mai puternică decât noi. Și că e doar o chestiune de timp până ce… (p. 150)
Câteva observații despre ediția în limba română a cărții. Traducătoarea este Marlena Braester, autoarea traducerilor în românește a multor cărți ale literaturii ebraice. Versiunea în limba română a cărții este cursivă și nu mi-a făcut prea multe probleme la lectură, dar nu am putut să nu remarc câteva locuri în care traducerile automate din ebraica de zi cu zi nu și-au găsit echivalente potrivite în româna de zi cu zi. De asemenea, ca de multe ori în traduceri din literatura ebraică contemporană, au apărut probleme de transcriere a numelor proprii, unele rezolvate cu exactitudine, altele mai puțin inspirate. Nu există nici o justificare, în opinia mea, că numele lui Theodor Herzl, părintele sionismului, să fie transcris Herzel. De asemenea, echivalentul în limba română al cuvântului ebraic Shoah ar trebui să fie în mod consistent Holocaust. Aș fi adăugat și câteva note de subsol pe lângă cele deja existente pentru a clarifica numele unor personalități și locuri, sau alte exprimări specifice realităților sau culturii israeliene. Reîntâlnirea lui Eshkol Nevo cu cititorii din România, prilejuită de apariția cărții Ultimul interviu, este una la cel mai înalt nivel. Spre deosebire de eroul romanului său, Nevo pare a se afla într-o perioadă fastă, de creativitate și inventivitate. Cartea sa este interesantă și învăluitoare. Experimentul legat de structura narativă reușește. O nouă linie de forță se adaugă dialogului în permanentă expansiune dintre literatura israeliană și publicul cititor din România.
