Atunci când vine vorba de cărțile pentru copii, adulții se împart, de multe ori, în două tabere. Unii consideră că literatura pentru cei mici trebuie să fie, în primul rând, educativă, adică să transmită „lecții de viață”, să modeleze caracterul și să ofere exemple pozitive. Alții cred că scopul principal al cărților pentru copii e să-i captiveze și să le ofere plăcerea lecturii, fără a pune accent pe un mesaj moralizator. Dar chiar se exclud reciproc cele două perspective? Sau literatura pentru copii poate fi, în același timp, și educativă, și distractivă?
Știm că poveștile clasice sunt construite în jurul unei morale clare. Fie că vorbim despre fabulele lui Esop, despre basmele Fraților Grimm sau despre poveștile lui Ion Creangă, mesajul educativ e acolo: binele învinge răul, hărnicia e răsplătită, iar lenea sau minciuna au consecințe serioase. Problema e că o abordare prea didactică poate transforma lectura într-o obligație, iar copiii simt imediat când o poveste e construită special pentru „a-i învăța ceva”. De aceea, multe cărți contemporane încearcă să îmbine subtil lecțiile de viață cu umorul, aventura și emoția autentică.
Am mai vorbit despre asta aici. Nu cred că literatura pentru copii e musai să aibă un scop strict pedagogic, adică să se transforme în manuale de dezvoltare personală. O carte amuzantă, o poveste cu suspans sau un basm pot fi mai importante pentru dezvoltarea unui copil decât o carte cu un mesaj clar educativ. Cărțile bune pentru copii sunt cele care le oferă libertatea de a descoperi singuri sensurile poveștii, fără a fi moralizatoare sau plictisitoare. Charlie și fabrica de ciocolată e o aventură fantastică, dar pune în discuție și teme precum răsfățul, egoismul și consecințele comportamentului unui copil. Pippi Șosețica e o poveste cu mult umor, dar ridică și întrebări despre independență, norme sociale și prietenie. Harry Potter, un alt caz de manual, nu e în niciun caz o carte despre un băiețel care se folosește de o baghetă magică pentru a-și rezolva problemele, așa cum am auzit de atâtea ori. Seria îmbină fantezia cu lecții despre curaj, loialitate și acceptarea diferențelor.
Ce vreau să spun e că părinții și educatorii ar trebui să privească lectura nu doar ca pe un instrument educațional, ci și ca pe o formă de descoperire și bucurie. Copiii care învață să iubească poveștile vor fi, în timp, cititori mai curioși și mai deschiși, indiferent dacă aleg cărți „serioase” sau pur și simplu amuzante. Cele mai bune povești sunt cele care reușesc să le ofere copiilor ambele lumi: aventura care îi captivează și ideile care le rămân în minte mult după ce au închis cartea.
***
La capătul holului, lângă scările de la parter, e o debara mică, unde trăiește becul Luci. În cea mai mare parte a timpului, Luci stă pe întuneric. Dar, pentru el, întunericul e plictisitor și monoton, și, pentru că n-are nimic altceva de făcut, adesea adoarme fără să viseze după ce numără lucrurile pe care le vede. Totul se schimbă în ziua în care Luci e mutat într-un felinar și pleacă într-o călătorie pe care n-o va uita niciodată, trezindu-se într-o debara mult mai mare decât cea veche: adică în Natură! Care e, evident, plină de lucruri uimitoare, prea multe ca să poată fi numărate. Totul pare imens – și chiar e! –, iar Luci se simte mai mic decât oricând. Într-o dimineață, Luci face o descoperire surprinzătoare care îi va schimba viața pentru totdeauna: există un bec mult mai mare și mai strălucitor decât el (spoiler alert, e Soarele, dar el nu știe).
Mi-a plăcut mult ideea becului Luci – un personaj aparent banal, dar care ascunde o metaforă frumoasă despre curaj, curiozitate și ieșirea din zona de confort. Uneori, doar ieșind din zona noastră de confort putem învăța să vedem lumea dintr-o cu totul altă perspectivă. Povestea are acel amestec de candoare și profunzime care o face accesibilă copiilor și revelatoare pentru adulți. Trecerea de la întunericul monoton al debaralei la uimirea în fața naturii (și apoi în fața Soarelui!) e și o lecție despre cât de mici suntem în univers – dar și despre cât de important e să ieșim, la propriu și la figurat, din cutiuța noastră. Marianna Coppo reușește să spună ceva important cu mijloace simple.
Marianna Coppo e o autoare și ilustratoare din Roma. A studiat ilustrația la MiMaster din Milano și literatura pentru copii la Accademia Drosselmeier din Bologna. În timpul liber – între mâncatul de bruschete și căutarea online a ofertelor de zbor – Marianna lucrează la cărțile ei ilustrate. Folosește o tehnică mixtă care combină tempera, pastelul și colajul digital. Iubește poveștile ireverențioase, campingul și munții.
Cartea a apărut la editura Frontiera în traducerea Ancăi-Maria Pănoiu și se adresează copiilor între 3 și 5 ani.
Lăsând la o parte mitologia lecturii, chestiunea dozajului educației și a distracției în literatura pentru copii e mai puțin spinoasă decât ar părea. Plecăm de la evoluția cu vârsta a discernământului, a distingerii dintre bine și rău și lucrurile se lămuresc. Astfel, până la 9-10 ani, distracția va prevala; după 10 ani, educația devine prioritară. Sigur că întruparea aspectelor pozitive și a celor negative e musai să fie adecvată particularităților de abstractizare și de sensibilitate ale celor mici, altminteri, eficiența lecturii e limitată. În plus, la paritate ca importanță cu lectura propriu-zisă e dialogul părinților, în primul rând, dar și al pedagogilor cu copiii. Sunt nuanțe care se cuvine a fi lămurite, întrebări abil provocate de către adulți, pentru că această cale quasi-maieutică are rolul nu atât de a lămuri cele citite, cât de a realiza acea inefabilă tranziție de la puterea de înțelegere a unui copil la reprezentările și sensibilitățile adolescentului, apoi ale adultului. Când acest dialog însoțitor al cunoașterii și al vieții lipsește, maturizarea celui mic va fi deficitară, cu umbre care vor afecta socializarea celui în formare.