Antologia Profesori la tablă. Exerciții de libertate, coordonată de Diana Iepure, oferă un „dialog autentic despre educație, autoritate, vulnerabilitate și limita fragilă dintre reguli și libertate”, devenind un prilej generos de exprimare a unor experiențe umane profunde. Printre autorii acestei antologii se numără Arcadia Solum, Anda Vahnovan, Shrek Timea, Florin Dumitrescu, Adrian Jecu, Georgiana Sârbu, Adrian Mureșan, Romeo Aurelian Ilie, Ștefania Mihalache, Daniela Luca, Maria Pilchin, Andrei Mocuța, Irina-Roxana Georgescu, Nina Corcinschi, Lia Faur, Cristina Bogdan.
Argumentul Dianei Iepure prezintă importanța de a dezvălui cum au schimbat lumea profesorii pe care i-am întâlnit, felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți, mai cu seamă pentru că „fiecare dintre noi are cel puțin un profesor preferat, norocoșii au chiar mai mulți, întâlnind în anii de școală sau de facultate adevărați profesioniști, oameni care se dedică muncii lor cu pasiune și devotament” (p. 7). Mai rar, în zilele acestea de derută, să pui semnul egal între profesionalismul, pasiunea și devotamentul și categoria profesorilor, atât de blamată, atât de disprețuită. Astfel, abordarea Dianei Iepure este una nu idealistă, ci înduioșătoare în vulnerabilitatea ei.
Nu toate textele sunt „proze scurte”, unele sunt mai degrabă pretexte de confesiune, autobiografii, autoficțiuni, jurnale. Totuși, excepțiile sunt textul îndrăzneț al poetei Irina-Roxana Georgescu, BSF, despre abuzul de putere, textul dialogat al lui Florin Dumitrescu, dintre un bunic învățător și nepoata care trebuie să-l descopere pe Creangă, aducând, deci, în atenția cititorului comun relevanța clasicilor și frumusețea literaturii, apoi textul lui Adrian Jicu, despre Vali, incisiv, alert, bine structurat.
Mi-a plăcut ideea că „autorii, profesori din învățământul preuniversitar și universitar, abordează diferite subiecte, inclusiv și unele tabu, și prezintă secvențe din viața școlii, bazându-se nu doar pe cunoștințe teoretice, ci, mai ales, pe experiența practică, reușind să contureze un portret complex al lumii noastre” (pp. 7-8), fiindcă, iată, pe lângă pregătirea profesională temeinică, pe lângă devotamentul de la catedră, sunt oameni care scriu, care găsesc forme de evadare în proză (unii, și în poezie, ca Irina-Roxana Georgescu, Ștefania Mihalache, Florin Dumitrescu, Romeo Aurelian Ilie, Daniela Luca, Lia Faur), deoarece „empatici, sensibili, pasionați de literatură, ei oferă niște surse valabile pentru cei care își doresc să înțeleagă cum interferează educația și arta în contextul socio-cultural actual” (p. 8).
Încă de la primele texte, se remarcă preferința pentru autoficțiune. Arcadia Solum relatează despre experiența pe care a avut-o la orfelinat și despre puntea de umanitate, de căldură și bunătate stabilită cu copiii, în vreme ce Anda Vahnovan, despre o serbare dedicată României, „strecurată între Ziua Egiptului și Ziua Franței” (p. 20), Ștefania Mihalache, despre eșecul său ca profesoară, Adrian Mureșan, fragmente consistente dintr-un roman „epistolar”, cu numeroase trimiteri la viața literară, Georgiana Sârbu, despre o tânără care pică bacul la matematică, deși luase notă maximă la română și la franceză, Daniela Luca, despre suflet și maladie, dar și despre „suflete rătăcite, pierdute, înspăimântate, năucite” (p. 113), Cristina Bogdan, despre experiențe umane fundamentale, într-un „jurnal de profesor în era rețelelor sociale”, multe dintre secvențele de text fiind postate, de-a lungul timpului, pe contul de Facebook al autoarei. Toate textele au în comun imaginea școlii/ a universității/ a lumii-ca-spațiu-de-învățare.
Am avea destule de câștigat citind antologia, în orice calitate ne-am găsi – elevi, părinți, profesori –, tot așa cum am avea multe de învățat despre generozitatea, umanitatea și frumusețea care locuiesc în spiritul unui profesor.
Exercițiile de proză scurtă – ficționale, autoficționale, nonficționale – sunt mostre plăcute și utile de reprezentare a realului, dar și de performativitate lingvistică. Sunt, în fapt, modalități de evidențiere a unor mentalități, în care stereotipia și unicitatea se împletesc. Se chestionează, indirect, cutume, se problematizează în forme inedite aspecte revelatorii pentru individ și/sau felurite grupuri. Iată de ce orice antologie de proză scurtă, însemnând concomitent literatură și cultură scrisă e binevenită, oglindind un anumit context general, al epocii, dar și contexte specifice, în funcție de tematică.