Începeam articolul trecut să vorbesc despre noua generație de scriitori ajunși la maturitate și despre cărțile în care ei își evocă perioada copilăriei, marcată de o tranziție care părea că nu se mai termină și că nu duce nicăieri. După Brăila lui Liviu G. Stan, vom traversa țara dinspre est spre vest, pentru a ne opri în Timișoara lui Cristian Vicol, autor cu numai un an mai tânăr și care împrumută anul nașterii sale pentru a-i servi drept titlu pentru volumul de proză scurtă și foarte scurtă O mie nouă sute optzeci și opt, apărut în 2024 la Editura Brumar.
Cristian Vicol este cunoscut atât ca autor, el semnând două volume de proză scurtă SF și Fantastică, Sfârșitul inocenței (Tracus Arte, Tritonic) și Anotimpul țânțarilor (CDPL), un studiu istoric O scurtă istorie a Timișoarei până în 1716 (Eurostampa), dar adunând și texte ale confraților autori timișoreni în seria de volume de proză scurtă pe care o coordonează, Underground TM – Orașul care nu se vede (Brumar), ajunsă la al treilea volum.
La fel ca în volumele sale precedente, legătura lui Cristian Vicol cu orașul natal este evidentă, ea fiind potențată în cazul de față și de faptul că volumul posedă foarte puternice accente autobiografice, romanțate doar cât să poată fi catalogat drept ficțiune literară și nu memorialistică pură.
Și aici, la fel ca în volumul lui Liviu G. Stan, regăsim atmosfera de incertitudine și sentimentul pregnant de pierdere a busolei, specific anilor de după căderea regimului comunist, în care visele se năruiau rapid, iar blazarea își făcea loc în sufletele celor resemnați. Însă copilăria nu e despre problemele părinților, chiar dacă le observă. Volumul de proză scurtă O mie nouă sute optzeci și opt e o călătorie prin Timișoara anilor ’90 și 2000, o plimbare pe aleea amintirilor de tranziție, dar evocă în sine însăși viața. Aventuroase deși autobiografice, textele zugrăvesc perioada copilăriei, care are felul ei de a trece frumos, oricare ar fi lumea din jur, observând-o, dar nicidecum luptându-se cu ea.
Prozele din volum, prea multe pentru a putea fi tratate individual în această cronică, se înscriu în trei mari direcții, fiecare fiind indicată de semnul regretului provocat de o pierdere: a primelor iubiri, a propriei inocențe, a familiei sau celor dragi. Volumul nu respectă o anumită cronologie, așa cum însuși autorul ne indică, în textul omonim volumului și care ține loc de prefață, „O mie nouă sute optzeci și opt”. Tot acolo suntem avertizați și că ceea ce vom citi nu e chiar memorialistică, deși se bazează pe memorie, dar nu o face exclusiv.
„Nu știu dacă toate textele din acest volum sunt întru totul amintirile mele. Pe unele le-am scris pornind de la frânturi ale poveștilor pe care mi le-au spus părinții mei, altele de la vreo întâmplare auzită la vreun chef, sau de la necunoscuți, pe stradă.
[…]
Contrar acestui prolog, restul textelor pe care urmează să le citiți nu urmăresc logica cronologică, ci ordinea aleatorie a gândului melancolic, a visului de la miezul nopții, când, cuprins de nostalgie și de tot ceea ce nu mai poate fi recuperat, nici retrăit, încerc să prind în palme frânturi de amintiri, de sentimente, ce mai rămâne din tot ce a fost.”
Nu voi ordona nici eu pasajele pe care le voi menționa nici cronologic, nici în ordinea paginilor. Voi spune doar că, deși nu sunt dominante, prozele care evocă pierderea persoanelor dragi, ca consecință a implacabilei treceri a timpului, de cele mai multe ori, dar și altor cauze, mai tragice, sunt cele mai percutante. Cristian Vicol găsește un mod de a povesti despre bunici, bunăoară, care-i apropie de cititor cu forța și naturalețea evocării golului lăsat în realul concret:
„Bunica a fost refugiată din Basarabia. A fugit de furia rușilor, care i-au luat, atunci în ’44, totul – pământul, casa, animalele, trecutul și prezentul. Viitorul și l-a refăcut, cu chiu, cu vai, în Timișoara, alături de bunicul. Au prins rădăcini aici, iar apartamentul pe care l-au primit a devenit întreaga ei viață, gospodăria pierdută și regăsită, chiar dacă în cu totul altă formă, urbană.”
Savuroase sunt și pasajele despre tatăl, cel care-și vede lumea dată peste cap odată cu atacul NATO asupra Serbiei, un fenomen pe care nu doar că nu-l înțelege, dar îl și respinge, mare parte din filosofia sa de viață fiind clădită pe ideea că dincolo de Dunăre e primul pas spre Occident, respectiv despre unchiul meloman, care își face o datorie de onoare din a educa preferințele muzicale ale tânărului Cristi. Vom trece aceste texte atât la categoria durerii cauzate de pierderea celor dragi, cât și a regretului după propria inocență pierdută.
„Adrian, unchiul meu, a fost un pic punk, dar și un pic pop, a fost rebelul familiei. Îi plăcea Falco, Adam and the ants și Billy Idol, cu care și semăna un pic. Când ne întâlneam cu el îl vedeam cu toții cum se juca cu degetele prin păr, de multe ori, fără să-și dea seama. Din cauza asta avea o freză mereu zburlită. Se îmbrăca la fel ca Billy Idol, în geci de blugi și cizme de piele și asculta White Wedding și Rebel Yell.”
În fine, cele mai captivante (nu și răscolitoare) povești rămân, și în cazul acestui volum, tot cele de dragoste, ceea ce ne poate face să credem, având în vedere natura autobiografică de care aminteam, că Cristian Vicol a dus o viață croită parcă special pentru literatură. Îndrăgostirile la final de etape de viață, fie că vorbim de sfârșitul școlii primare sau a liceului, sau pur și simplu întâmplătoare, creionează o simetrie și o cadență deopotrivă, pentru că resemnarea nu este completă, ea înglobează o speranță niciodată complet pierdută.
„Nu știu ce mai face fata brunetă cu ochi căprui, mijloc subțire și zâmbet blajin, pe unde mai e și cum i-a fost viața. Ne-am despărțit câțiva ani mai târziu, la mijlocul unui februarie palid, lipsiți amândoi de lumina și de căldura soarelui, dar într-un fel sau altul (și) ei îi datorez existența acestei cărți.”
Vom mai găsi și alte teme, precum nedreptatea făcută altora, tratată în povestiri despre orele de sport, despre bully-ingul de pe vremea când nici nu exista termenul, dar copiii erau tot cruzi unii cu alții, despre dorința lor de a ieși în față cu orice preț, chiar și prin mitocănie. Toate judecate cu mintea adultului de acum, dar revăzute prin ochii copilului de atunci.
Și nu pot încheia fără a aminti de stilul care rămâne coerent, indiferent dacă redă întâmplări la persoana întâi, despre sine, la persoana a treia, despre cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, oameni despre care doar a auzit c-ar fi avut parte de cutare sau cutare întâmplări, sau chiar la persoana a doua. Nostalgia este transmisă cu aceeași eficiență, atmosfera epocii reverberează la fel de vizual.
