E cu o săptămână înainte de Bookfest, într-un București înnorat și ploios. În camera de interogatoriu a secției 16 de poliție, un tânăr polițist și cu mine stăm față în față la o masă simplă de lemn. Eu am cearcăne la ochi și o barbă de-o săptămână. Lângă mine, polițistul, proaspăt ras, trage cu nesaț dintr-o țigară electronică cu aromă de căpșuni uitate în frigider. Nu m-a întrebat dacă poate fuma. După cinci minute de analiză reciprocă, își pune coatele pe masă și își apleacă trunchiul până ce capul îi ajunge la jumătatea mesei și mă privește fix. Ochii lui căprui, deși încearcă să fie hotărâți, au în ei acea dezamăgire a tinereții: viața te-a dus în altă parte decât ți-ai fi dorit. Deschide gura să zică ceva, dar sunetele amuțesc. Parcă face un efort să nu deranjeze liniștea dintre noi. Mă aplec spre el ca să aud, întorcând urechea stângă spre el. Dacă acum ne-ar face cineva o poză, s-ar zice că polițistul îmi face confidențe.
— Domnule Diaconescu, zice el, cu voce joasă. Spuneți-mi, vă rog, de ce credeți că viața vă este pusă în primejdie de domnul Mihai Buzea.
Povestea a început acum patru ani, cu un anunț pe Facebook care promova înscrierile la Wannabe 3.0, un fel de școală de scris ținută de un anume Mihai Buzea. Habar n-aveam cine era individul în cauză. După câteva căutări pe net am aflat că e scriitor, arborist (?), că are mustață și câteva cărți scrise. M-a intrigat un pic acest lucru, fiind totuși la curent cu autorii români contemporani, iar numele lui nu-mi spunea nimic. Asta și în ideea în care cursurile de scriere sunt ținute, în mod normal, de autori cu ceva succes, iar aici, se pare, era deja a treia ediție. Am zis că sigur e-o păcăleală pe undeva, dar hai să dau testul de admitere, că văd că-i gratis, și doar dacă ești acceptat trebuie să plătești. Am trimis, intenționat, un text mediocru. Rezultatul? Admis!
Cursul începea într-o săptămână, iar îndemnul de a plăti taxa până atunci era, evident, la fel de subtil ca un anunț de la metrou. Inițial am râs. Să scoți ceva bun de aici? Mai degrabă crește mălai în palmă. Și totuși… ce-ar fi dacă? Poate că s-ar fi putut extrage ceva, suficientă inspirație pentru un roman, o proză scurtă. Sau, și mai bine, un articol de investigație care să demaște un așa-zis guru literar ce făcea bani pe spatele unor tineri aspiranți naivi. Am plătit și am trimis textul pentru prima temă.
Locul de întâlnire pentru grup era o mansardă din centrul vechi, într-un bloc cu bulină roșie, care la parter avea un sex shop și un gentlemen’s club. Mansarda, se vedea clar, funcționa și ca dormitor al gurului Buzea: o saltea aruncată direct pe podea, cu lenjerie mototolită, pătată vag cu ceva roșu, posibil vin, sper că vin. Pe scurt, un loc de un pitoresc aparte, o veritabilă scenă pentru aspirații literare de duzină.
Grupul era format din 13 persoane, cu tot cu domnia-sa, domnul profesor. După ce ne-am prezentat fiecare și am zis câte ceva despre motivațiile noastre cu privire la curs, Buzea a preluat frâiele. A început să ne spună cât de greu este să publicăm ceva fără să știm pe cine trebuie în domeniul ăsta. Că el i-a descoperit pe x, y și z, ba chiar și pe alfa și omega literaturii românești, fie și indirect, la o bere, cu vreo vorbă de duh care a inspirat mari romane. Și tot așa. Ascultam, jumătate amuzat, jumătate exasperat. Aluzia era clară: dacă voiam să mergem pe drumul ăsta, ar fi trebuit să stăm pe lângă el, să bem din palma lui de guru auto-proclamat. Apoi a înfierat editurile care l-au refuzat de-a lungul timpului, ca și în prezent, și cum ratează ele romanele cu adevărat mari. Ne-a dat tema pentru următoarea întâlnire de peste o săptămână și aia a fost, nicio vorbă despre textele noastre, despre tehnică, despre abordări sau despre orice altceva.
Tiparul s-a repetat la fiecare întâlnire: Buzea ținea un monolog despre propriile frustrări literare, înjurând editurile și lăudându-se cu succese imaginare, în timp ce noi, cursanții, am ajuns să ne organizăm singuri pe un grup de WhatsApp pentru a ne putea da feedback real pe texte. Grupul s-a subțiat treptat, rămânând doar câțiva suficient de încăpățânați să ducem mascarada până la capăt, mai mult din curiozitate decât din speranță. La ultimele întâlniri fizice, el moțăia pe scaun, cu sticle goale aliniate în spatele său; probabil că era ziua de reciclat.
Timpul a trecut, până la urmă experiența nu mi-a dat ideea vreunui roman sau a unei proze scurte. Ideea unui articol s-a pierdut și ea în neant. Am rămas doar cu un grup pe WhatsApp în care ne mai trimiteam din când în când fragmente din romanele la care lucram sau texte de proză scurtă, până mi-am schimbat numărul din motive profesionale și am pierdut orice contact cu ei.
Am avut la un moment dat o tentativă de a-i citi una dintre cărți, Gastarbeiter – un titlu, sunt convins, cu succes fulminant printre cititori. O cărămidă de 536 de pagini despre experiența lui de arborist. O corvoadă.
În timp, am uitat complet de experiența de mai sus. Lucram din greu la primul meu roman, într-o lună urma Bookfestul și editura trăgea tare de mine să facem acolo lansarea. Atunci m-a contactat Alex, un fost coleg de suferință din Wannabe 3.0, care m-a rugat să ne vedem la o cafea în centru. A insistat foarte mult să ne vedem chiar în ziua respectivă, cu o urgență în glas care nu i se potrivea cu firea, pe care o știam calmă. Nu aveam timp de el, dar am cedat până la urmă, după ce mi-a făcut capul calendar.
Alex era terapeut de meserie și avusese niște texte interesante în cadrul atelierului de scris, foarte vizuale, adesea cu o notă macabră, prevestitoare. Menținusem o oarecare legătură cu el după Wannabe, consultându-mă ocazional în privința unor proceduri juridice legate de problemele lui cu pacienții, unii dintre ei dându-l în judecată pentru malpraxis.
L-am găsit la o masă pe terasă. Trăgea compulsiv dintr-o pipă frumos lucrată, fumul gros învăluindu-l ca un nor de furtună. Două cești goale îi confirmau deja cafelele băute. Mi-am comandat una simplă și l-am întrebat direct de ce fusese nevoie de o întâlnire atât de urgentă. Simțeam nevoia să mă întorc repede la roman.
— Bookfest, deci… felicitări! Unii dintre noi am rămas doar cu amintirile de la atelier și cu pacienți care ne dau în judecată, a spus Alex ușor ironic.
L-am întrebat dacă el a continuat să mai scrie după curs, în grup fiind considerat printre cei care vor publica rapid un roman sau o carte de proză scurtă.
— Am încercat, dar n-am găsit până acum editura potrivită, a spus, parcă ușor malițios. Dar nu despre potențiale succese literare voiam să vorbim, a retezat scurt discuția.
M-a privit atent câteva clipe, apoi m-a întrebat brusc dintr-un nor de fum.
— Mai știi ceva de Buzea?
I-am zis că nu, nu în ultimii doi-trei ani. Auzisem la un moment dat, după ce terminasem cursul, că lansează o nouă carte, c-un titlul de genul Dă diriga de băut. Era evident că o să scrie și o carte despre băutură, la ce experiență părea să aibă în domeniu, iar băutul pe datorie părea să i se potrivească. Dar în rest, nimic.
Alex și-a mai comandat o cafea și mi-a întins un dosar de plastic care conținea niște printuri din ziare. S-a uitat la mine cu ochi ficși, care nu păreau ancorați în realitate.
— Cred că Buzea își omoară elevii de la curs înainte să apuce să-și publice primul roman, mi-a zis pe nerăsuflate și mi-a făcut semn să mă uit în dosar.
Erau, aparent, niște tăieturi din ziare, câte una pentru fiecare din cei șapte cursanți absolvenți, în afară de noi doi, care păreau să fi suferit diferite accidente mortale. Nu știam ce să cred despre autenticitatea lor. Deși nu prea se mai găsesc ziare pe hârtie, câteva publicații obscure încă mai tipăreau ediții limitate, iar hârtia tăieturilor părea totuși tipică printului de ziar.
Tânăr clujean în stare critică la spital după ce a căzut de pe munte, având atașate pe el aripi asemănătoare celor de pterodactil. Conform surselor, acesta filma pentru un trailer pe care-l pregătea pentru romanul său cu dinozauri, care urma să fie lansat în curând.
L.M. și-a găsit sfârșitul în camera frigorifică a morgii, unde făcea cercetare pentru noul ei roman. Se pare că a fost încuiată accidental și uitată acolo peste weekend, din cauza lipsei de personal. Familia deplânge încetarea din viață a acesteia și face apel la apropiații ei pentru a identifica manuscrisul la care lucra pentru publicarea lui postumă.
Accident mortal la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Tânăra C.E., asistenta de regie a lui Robert Lepage, a fost împușcată în timpul probelor cu recuzita teatrului. Pistolul aflat în inventarul instituției nu ar fi trebuit să conțină muniție letală. Potrivit apropiaților, acesta urma să publice un roman despre experiența inițiatică de pe El Camino. Conducerea teatrului transmite familiei sincere condoleanțe. Poliția a început o anchetă.
— Tragic, nu? a spus Alex, dar tonul lui era mai degrabă analitic, de parcă ar fi descris un studiu de caz. E ca un blestem al debutului. O poveste care se termină exact înainte de final.
Când mi-am exprimat nedumerirea legată de autenticitatea articolelor, Alex a început să-mi debiteze, cu o precizie aproape obsesivă, despre instabilitatea psihică a lui Buzea, pe care el, ca terapeut, o documentase cu atenție încă din timpul cursului, observând tipare specifice.
— Am încercat să dau de elevii lui de la Wannabe 1.0 și 2.0. Știi că nu există? Nu e niciunul real, de fapt. Toate scrierile publicate sub numele lor sunt de fapt pseudonimele lui Buzea. Am documente. Chiar și Yamamoto, despre care ne-a zis la curs câte în lună și în stele. Nu există, e un nume inventat.
Mi-a arătat rapid niște listări de pe platforme de self-publishing și niște analize stilistice comparative, susținând că toate duc spre Buzea. Analizele păreau făcute în grabă, iar argumentele, deși ingenioase, puteau fi la fel de bine simple coincidențe. Am obiectat, i-am zis, de exemplu, că există poze pe internet de la lansarea romanului lui Yamamoto.
— E o actriță care a jucat rolul unei scriitoare. Când am aflat, l-am sunat pe Buzea, l-am confruntat la telefon. Mi-a zis că mănânc căcat și mi-a blocat numărul. Am încercat să sun de pe alt număr, dar acum mi se zice că numărul de telefon apelat este inexistent.
L-am lăsat să pălăvrăgească, deja convins că a luat-o ușor pe arătură. Mi-am terminat cafeaua, am plătit și m-am scuzat că am o întâlnire mai târziu. Când m-am ridicat să plec, m-a prins de geacă și m-a tras ușor spre el:
— Ai grijă de tine, doar noi doi am mai rămas din grup și doar tu ai o carte în pregătire, a spus cu un zâmbet fugar care i-a traversat fața, în timp ce privirea i-a alunecat o secundă spre dosarul cu tăieturi. Ar fi păcat ca o poveste bună să n-aibă un sfârșit, nu crezi?
Când am ajuns acasă în seara aceea, am găsit caca de câine pe preșul de la ușă. Pentru că aveam covorașul identic cu al vecinului, am făcut schimb cu acesta. Aveam un roman de scris, nu-mi ardea de căcat.
Cu două săptămâni înainte de Bookfest, cei de la editură m-au sunat să-mi spună că primisem un colet la ei. Editura, o căsuță cochetă de pe lângă parcul Ioanid, se mândrea cu o curte interioară unde vara se organizau lecturi. Acum, curtea era o baltă noroioasă, iar coletul meu arăta de parcă ar fi înotat prin ea. Pe colet nu era menționat expeditorul, iar înăuntru, pe un pat de frunze ușor uscate, se găsea o variantă a manuscrisul meu încă neterminat. Primele 30 de pagini erau mâzgălite cu cerneală roșie. Corecturi, sugestii, tăieturi, toate într-un stil pretențios și alambicat care imita perfect perorațiile lui Buzea de la curs. Pe prima pagină, scris cu majuscule, un singur cuvânt: PLAGIAT.
Am pufnit. Să fi avut dreptate Alex? Buzea să o fi luat razna? Am respins ideea, sigur e o glumă din partea vreunui prieten căruia i-am povestit la un moment dat experiența mea de la Wannabe 3.0.
Când am plecat de la editură, destul de târziu, după ce am stabilit detaliile lansării de la Bookfest, am luat-o prin parc. Rumegam dialogurile din romanul meu, când un trosnet puternic, deasupra capului, m-a făcut să îngheț. O creangă masivă s-a prăbușit la nici un metru în fața mea, zdrobind o bancă de lemn. M-am gândit, inevitabil, la experiența de arborist a lui Buzea, dar am zis că sunt paranoic, până la urmă fusese o vreme destul de urâtă în București și nu era prima dată când mai pica câte o creangă din copacii neîngrijiți de primărie.
Mi-am zis că am nevoie de o schimbare de decor pentru ultima săptămână de lucru la roman, așa că am închiriat o cameră la o pensiune din Azuga. Am stat aproape toată săptămâna cât mai izolat posibil, fără telefon și internet, ieșind din cameră doar pentru nevoile fizice și pentru câte un sandviș plictisitor. Dar, într-un final, manuscrisul a fost gata. Ultimele verificări din partea editurii și avea să plece spre print, după ce îi dădeam bunul de tipar.
Când să plec de la pensiune, am observat că aveam înfipt sub ștergătorul de la mașină un pliant. La o privire mai atentă, am observat că era coperta unei cărți – Gastarbeiter. Am făcut imediat o poză și i-am trimis-o lui Alex. Reply-ul lui a fost un emoticon cu mustață. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva se amuza de toată situația.
Cum am ajuns acasă, am căutat în bibliotecă exemplarul meu din Gastarbeiter. Nu l-am găsit, dar nici nu-mi mai aduceam aminte ce făcusem cu el, dacă îl păstrasem sau nu. Când am intrat în bucătărie după o bere, pe blat se afla cartea, fără copertă. În mijlocul ei era un cuțit care o străpunsese complet, înfigându-se în blat. Am simțit un fior rece pe șira spinării; îți trebuia ceva forță ca să treci un cuțit prin 535 de pagini, câte mai rămăseseră.
Polițistul s-a scuzat și a ieșit un pic din cameră. S-a întors în câteva minute cu un dosar din care a început să citească cu voce egală.
— „Poliția italiană a confirmat că numitul Buzea Mihai se află la Veneția de aproximativ trei ani. Oficial, se pare că acesta lucrează la un roman a cărui acțiune se petrece în Veneția. Neoficial, se pare că se bucură de grațiile unei vechi amice, în prezent căsătorită cu un localnic. Nu a părăsit orașul în acești trei ani. Doamna Amalia, soția, și Diana, fiica, l-au vizitat de câteva ori în acest interval, dar deloc în ultimul an.”
A închis dosarul, s-a uitat spre mine și a zis pe un ton ușor superior:
— Domnule Diaconescu, cred că ar trebui să păstrați pentru romanul dumneavoastră poveștile pe care le încercați cu noi. Dacă aveați nevoie de documentare, puteați să ziceți de la început. Vă doresc o zi bună!
Am ieșit ca un somnambul din secția 16 de poliție. Aerul umed și rece al Bucureștiului mi-a lovit fața, dar eu n-am simțit nimic. Am mers pe pilot automat, fără direcție. Arhitectul fricii mele din ultimele săptămâni era un biet scriitor aflat în criza vârstei a doua care se bucura de soarele Veneției și de nurii amantei, fără să aibă idee de rolul malefic pe care i-l atribuisem.
Și, totuși, atunci… cine?
Atunci am simțit totuși că frigul începea să taie, așa că am luat geaca pe mine. În buzunarul drept am găsit un plic îndoit. Degetele mi-au tremurat ușor când l-am deschis. Era o tăietură dintr-un ziar, pe care am reușit să o citesc la lumina unor faruri care băteau spre mine, apropiindu-se împreună cu un miros pestilențial.
Debut literar frânt. A. Diaconescu a suferit un accident fatal, fiind lovit de o vidanjă a primăriei sector 4 în timp ce traversa strada. Vidanja s-a răsturnat, conținutul acesteia „parfumând” strada pentru mult timp, parcă în memoria sa. Conform surselor noastre, A. Diaconescu, absolvent al lui Mihai Buzea la Wannabe 3.0, trebuia să lanseze un roman la Bookfest săptămâna viitoare, însă nu a apucat să dea bunul de tipar.
În schimb, cu această ocazie, anunțăm debutul literar al lui Alex G. Acesta scrie pentru plăcerea pe care i-o oferă procesul în sine, dar și pentru a-și întâlni și liniști sufletul. Este singurul absolvent din Wannabe 3.0 care a publicat un roman.
