Poezia exilului de acasă

Nicolae Coande a migrat admirabil în ultimele trei decenii dintr-o periferie a receptării (ilustrată atunci, la debut, inclusiv prin titlu, cu volumul În margine, ca o asumare de frondă a propriei condiții) înspre centrul vieții noastre literar-culturale. Deși a avut parte încă de la început de premii și unele semnalări, a existat mereu ceva ce critica și mediile literare nu au recunoscut și afirmat în cazul acestui poet: autenticitatea unei voci care, în plin textualism optzecist și autoironie nouăzecistă, propunea o viziune etic-disperată a realității.

Când am scris despre el la debut, remarcam în poezia sa ceea ce am numit atunci „sarcasm altruist” și îl vedeam, ca poet, peste nivelul unor vârfuri ale generației, poeți mai norocoși în privința ecoului operei lor printre contemporani. Sunt bucuros că nu m-am înșelat. Astăzi el este nu numai un poet recunoscut, inclusiv pe alte meridiane, după ce fusese ținut, nedrept, la granițele cerberilor păzitori ai clubului provinciei literare România, dar și un critic sagace, un eseist profund, un animator cultural prin evenimentele pline de strălucire pe care le organizează, în calitate de secretar literar, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova.

Iar în ultimul timp a scris și a publicat mult și pe multiple planuri, într-o frenezie pe care numai clarificările și înțelesurile la care a ajuns – pe cărările proprii de explorator și specta(c)tor (folosesc aici titlul revistei de cultură teatrală pe care o pune la cale de mai mulți ani) – ți-o poate oferi: poezie (În margine, Fincler, fundătura homer, Folfa, Vânt, tutun și alcool, Femeia despre care scriu, VorbaIago, Persona, Nu m-au lăsat să conduc lumea, Plagiator. 1962, Memoria unui mort este memoria mea, Nu sunt eu bestia); critică literară (Manualul vânătorului de poeți); eseu (Intelectualii români și curtea regelui; Dumnezeu, poet și protector al lumii); interviuri (Celălalt capăt). Cea mai recentă carte a sa, 33 de cântece pentru Didgeridoo, apărută la Editura Tracus Arte în 2023, obiectul-pretext al acestei cronici, completează acest parcurs de viață și de scris al unei personalități dintre cele mai importante.  

Este opera închegată a unui poet distinct în peisajul poeziei de azi. Nota sa de originalitate vine din convertirea psihologică a revoltei și dezamăgirii în discurs resemnat al unei poeticității salvatoare. Cu atât mai resemnat cu cât înțelegerea apare ca bonus al înaintării în timpul istoric și al extinderii ariei de cuprindere, cultural și existențial, a lumii, cu toate contrastele ei. Este resemnarea pe seama unui exil sufletesc asumat în propria țară, a unei înstrăinării ontologice tocmai pe filiera poeziei, uneori în siajul transfigurării identitare: „În răspăr cu viața asta plină de taxe și datorii/ Suburbia de unde vii e cea unde te vei întoarce/ La finiș acolo unde nu te așteaptă nimeni…” („Evita”); „Nu vei îmbătrâni printre ai tăi/ Nu vei muri printre străini/ Dar atunci unde vei fi/ Cine îți va găsi colecția de amintiri/ Colecția de fapte numeri înfrângeri/ Tu care ai fost în toate victorios/ Tu care știi că lumea uită eroii/ se uită pe ea/ Până la un punct unde timpul/ Este o baltă pe care pășește/ Bâtlanul cu un suflet în cioc.// În suflet râde o țară unde cobori tu”.

Spirit viu, prins în vâltorile timpului său și al locului „est-etic” în care se mișcă, Nicolae Coande are cu literatura o relație cu intensități fără rest. Pentru poet, scrisul este o chestiune la fel de importantă ca viața, iar asta rezultă din tonurile apăsate, mai cu seamă în poezie, unde revolta se răsucește în sarcasm și imprecații, în exasperare și dramatism.

Poemele sale – fie cele întinse din volumele de început, fie unele mai fulgurante din ultimul timp, cum sunt și cele 33 de cântece pentru Didgeridoo – vorbesc de fapt despre omul epocii noastre aliena(n)te, captiv între iluziile salvării prin poezie și dezamăgirea de a nu putea conchide nici în favoarea ratării, nici a împlinirii, care ar fi fost de așteptat, ori una ori alta, pe seama ei. Este, se pare, un eșec în ordine existențială, însă o mare victorie în planul celălalt, nematerial, al poeziei, unde ni se spune, parcă împrumutând vocea unui cunoscut personaj al lui Kazantzakis, „nimic nu întrece dezastrul de a fi poet.” („Fincler”)

Într-un poem-artă poetică din acest volum mai nou, poezia (personaj principal aici), dacă este de câștigat ceva în umbra ei, are de dat niște bătălii, este pusă în ecuația unor linii de forță, în lumea mercantilă și coruptă cu care trebuie să se lupte, una a contrastelor cel puțin tot atât de puternice cât acelea dintre entuziasm și depresie, între care oscilează atitudinea unei instanțe lirice angoasate: „Să gândim inversul poeziei noastre./ Adică trebuie înțeles ce ni se opune./ Ce nu lasă poezia să fie. Când apare/ Pe când nu e. Această forță contează/ Că este o forță conștientă sau o inerție/ Ea trebuie gândită în raport direct cu poezia./ Cum îți cunoști adversarul?/ Cum îi evaluezi forța reală?/ De ce s-ar opune poeziei?/ Unde crește această forță bancară? Dar dacă ești tu adversarul?/ Are nevoie de el? Este posibil așa ceva?/ Dacă poezia este vicleană?/ Cum se poate una ca asta?/ Poate are și poetul o vină./ Poate că vehiculul este corupt./ Ce crede poezia despre una ca asta?/ Ce crezi tu cititor rece// Te-ai gândit vreodată că poezia este/ Ca lipsa banilor în buzunarul tău amărât? Atunci să vedem de unde vin banii/ Poate așa înțelegem sursa ocultă.” („Să gândim”)

Nicolae Coande resetează aici tema majoră din celelalte apariții, marginalitatea ultragiată, dar față de volumele anterioare, unde revolta căpăta puternice note sarcastice, aici mi se pare că pune un accent mai apăsat pe un fel de resemnare care vine, poate, din trecerea anilor, pe uitare și pe transferul înspre lumea de dincolo, pe inconsistența lucrurilor trăite și derizoriul lumii văzute printr-un caleidoscop repede-schimbător, în care personaje istorice diverse aparținând trecutului și prezentului, de fapt unui prezent etern (care poate fi al muzicii aborigene cântată la didgeridoo, sugerat de titlu), se mișcă în rotiri de carnaval și se întâlnesc între ele în cheie suprarealistă: Nicole Kidman, Pisica de Cheshire, Karl Lagerfeld, Fericitul Augustin, Pico de la Mirandola, familia Medici, Simone Weil, Alain Delon, Joan Didion, Bob Wilson, Philip Glass, Marilyn Monroe sau Elisabeth Moss.

Versuri memorabile apar din loc în loc, marca sa de excelență în poezie, cu care ne-a obișnuit în toate volumele: „Abia apuc să adorm că mă trezesc să controlez dacă viața mea este așa cum trebuie/ semnele vitale sunt bune trenul încă rulează pe șină…”, „Morții iubesc victoriile postume”, „Sunt campionul care nu a ajuns campion/ învingi cu inima nu cu pumnii”, „E greu să îmbătrânești îți ia timp dar am destulă răbdare”, „Te-ai gândit vreodată că poezia este/ ca lipsa banilor în buzunarul tău amărât?”, „Călătoream doar noaptea când numai stelele sunt de încredere”, „…teiul este mai tare trimite stelele la culcare”.

A trăi în „secolul ăstora” și în această țară în care „mintea este un blestem” devine pentru poet o adevărată probă de încercare pentru care se antrenează mereu, pentru că este hotărât să-i facă față (ca un auto-exilat de profesie) și să o treacă victorios. Cotidianul este luat de martor și în acest volum, pentru că Nicolae Coande știe de la marii poeți, pe care îi frecventează ca pe egali, că nu poți hrăni poezia doar cu idei și abstracțiuni și nici cu vorbirea în numele vorbirii. Maximalismul are nevoie de temperare prin contagiune cu banalitatea respirației obișnuite. Cu un risc și aici, ca peste tot, acela al diluării substanței. Noroc că întâmplările de la nivelul zero al vieții nu ajung un scop în sine, pentru că pulberea trăirii de zi cu zi apare schimbată în toate poemele, adusă într-un con de lumină care o modifică, ceea ce le conferă, poate, autenticitatea (sau „autenticismul”) despre care vorbea Marin Mincu, criticul care l-a văzut, totuși, la apariție și l-a și inclus în antologia Poezia română actuală.

Transfigurarea cotidianului se petrece adesea în cheie sarcastică, singura care poate domoli dezamăgirea de un mediu căzut, local sau extins în lumea largă: „Dacă va fi război și la noi desigur poeții noștri/ vor fi și ei descoperiți cum sunt cei ucraineni în Occidentul/ prodigios./ Mampe/ Revistele și rezidențele generoase sunt pline de nume/ necunoscute până mai ieri./ O nouă alfabetizare printre rachete Kinjal & Patriot/ și bănuiesc că scriem cu toții o nouă istorie culturală./ Asta e de bine?/ Poate că spun prostii dar uneori prostiile spun adevărul/ și de ce să mint – războiul face mereu descoperiri sumbre/ iar publicul atât de civilizat află cu surprindere/ că există poeți uriași în Estul sălbatic.” („Mampe”)

Biograficul se adaugă repede-repede, parcă pentru a ține în frâu tentațiile evazioniste în metaversul abstract-ermetic: „Astăzi m-am întâlnit cu George la terasa Bulevard/ Sau mi-am dat întâlnire nu mai știu/ Aici am băut noi câteva beri el doar una/ În vara când și-a donat arhiva bibliotecii locale.” („Cu George Banu la terasa Bulevard”)

Ion Pop constată în poezia sa „un soi de vervă, când exuberantă, când punctată de posomorâte umori negre”, iar Al. Cistelecan vorbește despre „febra refulată a unui mistic… exasperat și disperat, furios și scârbit, dezamăgit și bolnav, împrăștiind imprecații și împărțind avertismente, disprețuindu-se și discreditându-se”. Între exegeți, nu puțini dintre cei mai experimentați, Mircea A. Diaconu observă, la rândul său, „dezgustul în fața neputinței poeziei de a-și păstra condiția originară”. Aș zice că, forjată de aceste puternice tensiuni, poezia sa iese în câștig, trece cu brio frontiera sentimentalismelor și a tonurilor „slabe” (Vattimo), își intensifică febra și își recapătă, mereu și mereu, ritmul alert.

Volumul lui Nicolae Coande, 33 de cântece pentru Didgeridoo, îndeamnă la o privire înapoi, la refacerea parcursului poetic al unui autor de primă mărime, al unui univers poetic construit din disperarea de a nu putea converti poezia la rosturile primordiale ale vieții și de a-i conferi, totuși, în acest fel, paradoxal, un sens adevărat, chiar pentru viață, dincolo de lipsa absolută de sens, ca o răsplată neașteptată și izbăvitoare.