Poezia între teorie și praxis

Vianu Mureșan a devenit – printr-o neobosită și admirabilă peregrinare culturală prin orașele țării, împreună cu o redutabilă echipă a Editurii Eikon, cu toți eikoniștii, cum li se spune – un tip de conferențiar ambulant, coborât parcă din altă epocă, a entuziasmului pentru iluminarea maselor. Este o experiență unică să-l auzi vorbind despre Nietzsche sau Levinas, despre sensul și rostul literaturii și ale poeziei sau despre condiția omului în epoca globalizării cu o însuflețire egală și fără rest, fie într-o sală plină cu sute de oameni, fie la un târg de carte în aer liber, într-un mic oraș de provincie în care audiența e răzlețită și curioasă ca la iarmaroc, fie într-un cadru mai restrâns al sălii unei biblioteci. Oriunde, el reușește să trezească interesul și curiozitatea auditoriului printr-o maieutică personală în care până și tonul întrebărilor pe seama cărora înaintează impetuos în explorarea temelor are ceva misterios și profund.

Eseist remarcabil pe linie filosofică, dar și literară, prozator, critic, autor de articole, realizator și prezentator de televiziune mai recent, el scrie și poezie cu același patos intelectual al cuprinderii înțelesului vieții și al lumii cu o gamă variată de instrumente.

De fapt, el revine acum la poezie, după douăzeci de ani de la volumele debutului: Epifania tăcerilor (2000) și Ceasurile mamifere (2003).

Indiferent dacă are sau nu legătură cu începuturile, volumul relativ recent de poeme, Cele două capete ale tăcerii (Eikon, 2021), pune surdină, fie și pe fragmente, elanului său „misionar-literar”, pentru că Vianu Mureșan este conștient că poezia se supune unor legi speciale care, dacă nu ții cont de ele, te pot duce la eșec.

Așa se face că în ceea ce privește poezia, adunată în acest volum substanțial, impresia la lectură este de trecere a combustiei creatoare pe ralanti, de racordare parcă la sonurile ivănesciene descriptiv-reflexive, la acel monolog interior nesfârșit și încărcat de poeticitate: „poate că acel vuiet al apei/ despre care nimeni nu știe când a început, nici câte limbi s-au topit până să iasă, un sunet în care e și tânguire/ și amenințare, și melancolie/ poate că acel geamăt stins/ ca de înecat când îi intră soarele în gură/ îi făcea pe greci să creadă/ că în adâncul mării zace un zeu”. (poate că acel vuiet)

Intelectualul polifonic, intrat aici și în starea și rolul de poet, știe că poezia se hrănește nu neapărat din meșteșugite combinații de cuvinte, care pot da adesea o falsă impresie de artă ridicată la rang de rafinament stilistic, ci mai ales din ceea ce se poate găsi dincolo de perdeaua lexicală, într-un orizont mai îndepărtat care vine din resorturi mai adânci, ale trăitului, ale lucrurilor observate, analizate, explicate, înțelese: „dar n-am știut la timp ce se petrece/ nu am înțeles felul ciudat în care neliniștea se preface în cânt/ cum cuvintele se împletesc în versuri, în rostiri/ lucrate cu niște degete foarte, foarte subțiri/ de cele pe care cinstiții antici le numeau muze/ pentru că nicio cântare nu le curgea zadarnic pe buze/ niciun cuvânt pe care-l rosteau nu era lipsit de noimă, de miez/ încât, pe urmele lor, am ajuns să-mi compun/ să zicem așa, o artă poetică a mea, un crez/ pe care, simplu, l-aș rezuma în aceste sentințe:/ în poezie nu există nimic vechi, nimic nou/ decât în formă, în limbaj, ceea ce nu înseamnă glas, ci ecou/ dacă ceva este scris să reziste, va rezista prin sens/ care în substanța poetică este nucleul cel dens,/ iar sensul nu este al poetului, ci al lumii în care el este/ trimis să cânte…” (preambul)

Vianu Mureșan se răfuiește aspru, dacă citim în spatele dezamăgirii și indignării, cu inconsistența culturală a timpurilor de acum […].

Este un poem-artă poetică, unic în felul său, prin patosul indignării, în poezia noastră de azi, așezat în capul volumului, pentru a ne oferi din start o idee despre cum vede el povestea aceasta a poeziei, în care, cu toate riscurile unor scârțâiri anacronice, parcă pe urmele unui Eminescu întors cu fața spre cei vechi, scârbit de prezent, îi probozește și el pe contemporani, „bieții” poeți postmoderni de azi, pentru inconsecvență și superficialitate, pentru lipsa de cultură și pentru câte și mai câte, pe drept și pe nedrept: „unii cu ridicolă vanitate se cheamă postmoderni/ de parcă ar rosti o mantră care-i va face eterni/ cu toate că, inconsecvenți și slabi de minte/ uită că au decretat moartea zeilor mai-nainte/ inclusiv a celor literari, moartea autorului, moartea/ narațiunii/ precum dispariția adevărului, pierderea rațiunii/ încât au ajuns să scrie doar ca să spună/ că fapta lor nu are niciun sens”. (preambul) Un poem din care mai aflăm că „acum nu mai poți versifica doar sub inspirație”, că „inteligența care contează nu e a creierului tău, a/ minții tale,/ ci inteligența culturii”, că poeți de azi, „de regulă tineri”, „se cred autentici pentru că scriu despre alcool, despre/ picioare transpirate cu mirosul greu,/ despre droguri, vomă, despre starea de greață/ despre iubite nasoale care beau vodcă la cafeaua de/ dimineață…”, că „alții se dau în vânt după isme, după ideea de/ generație…” și „scriu toți cam la fel/ par trași la ștanță după un idol-model”. Iar imprecațiile și dezamăgirile, despre lumea literară și despre cum se scrie și cum nu se scrie, despre relația dintre scris și trăit de fapt, revin în cuprinsul cărții, chiar și în note mai temperate, compasive, care abia așa se lipesc mai bine de lirismul căutat, dorit, autentic: „din când în când citesc poeți tineri/ și aflu că ei suferă în multe feluri (…)/ există parcă o tristețe cu care s-au născut/ una care nu vine din ei, nici din părinții lor (…)/ se tem să nu pară bătrâni, dacă sunt sinceri/ se tem să nu pară depășiți, dacă plâng atunci când le e/ dor/ se tem că nu vor mai fi cool, dacă vor recunoaște/ că îi doare neîncrederea și trădarea”. (psalmul fericirilor pierdute)

Vianu Mureșan se răfuiește aspru, dacă citim în spatele dezamăgirii și indignării, cu inconsistența culturală a timpurilor de acum, cu superficialitatea nonșalantă și individualismul lipsit de ezitări, cu lipsa de înălțime a orizontului poeților care vorbesc „despre nedreptăți crunte ce li se fac de niște șefi închipuiți”, cu obiceiul „literatoarelor fete/ care râd de femeile bine-crescute, manierate, discrete/ și cu dezinvoltură, invocând prea des ceva bărbătesc/ se-apucă să spurce tot ce nu înțeleg, nu iubesc”. Este un mod abrupt al poetului de a ne introduce într-un peisaj literar-poetic românesc al începutului de veac XXI, deloc așezat, așa cum îl vede el, mai înainte de a ne oferi lungile sale pasaje de poezie calmă, detașată, exploratorie, pe motive tot atât de diverse pe cât sunt subiectele conferințelor.

Astfel, erosul, temă importantă a cărții, este consumat în cheie ușor problematizantă, intelectuală, reflexivă, chiar nostalgică, dar tot în volute prelungite de verbiaj poetico-filosofic care se regenerează mereu din propria substanță: „atunci erau multe feluri de fericire neașteptată care venea/ din toate părțile/ deși nu ne era clar că-i vorba de fericirea noastră/ înțeleg abia azi, când nu o mai primesc de nicăieri/ că ne amintea pentru scurt timp de aerul bun al acelei veri/ în care am mers împreună la mare, iar tu purtai o rochie de cicoare albastră/ prin care apa îți spăla gleznele cu spumă de sare” (de ce ai venit atât de târziu?); „trupul tău a ieșit aproape ca lumea întreagă/ din nimic/ în jurul lui domină un mister teologic, aș zice,/ dar nu pentru că e trup, nici pentru că evidența lui nu a fost lămurită…”. (cunoaștere)

Iar observațiile din sfera vieții oamenilor, care presupun o puternică sensibilitate etic-morală, creionează un background uman pentru secvențele, imaginile și nucleele poetice presărate ca niște paiete pe un costum de haine: „dimineața la aceeași oră fixă sună sirena într-o fabrică,/ unde nimeni nu mai lucrează de ani buni/ la sunetul ei oftează câțiva pensionari prematuri/ care acum au foarte, foarte mult timp liber/ și multă energie ca să tresară și să înghită în sec/ niște șomeri trântiți pe scaune murdare de bodegă/ cu mucuri de țigară înghețate între buze…”. (e vremea să pleci)

Tot așa cum elanul său poetic, temperat prin atitudinea reflexiv-contemplativă, prinde și ia odată cu el și o geografie locală, familiară, e racordat adică la spațiu și timp, nu rămâne în abstract și filosofic: „hohotul tăcerii zguduie casele săsești părăsite/ în obloanele închise scarmănă trecutul cu unghia rănită/ pașii vizitatorilor se șterg sub apăsarea întunericului/ lichidul nopții coboară peste ochii acoperișurilor…”. (sibiu) Iar această conectare se face și prin tehnici de biografizare a ficțiunii poetice sau de ficționalizare a biograficului, prin invocarea și introducerea în corpusul textual a unor personaje din viața reală, cum ar fi mama, tatăl, bunicul (care sunt prinși în emoționante rame ale memoriei), fratele Marian, personaj de neuitat din romanul Bravo campeon (memorialul agoniei), o carte a suferinței cumulate secundă cu secundă pe seama calității de martor și companion neputincios al durerii și morții unei ființe apropiate și dragi.

Până și pandemia, cu ciudățeniile și chiar cu ororile ei, care îl împiedică pe poet să participe la slujba de la biserică și îl obligă la o repliere dureroasă în interior și la distanțarea de oameni, este parte substanțială din toată ampla desfășurare lirico-epică, în care regăsim și un cifru al credinței, care poate fi, cum spune într-un loc, „un murmur de tainice cuvinte”.

Cartea aceasta ambiționează să cuprindă lumea prin filtrul unei sensibilități forjate intelectual. Tehnicile sunt diverse. Vorbirea monologată la persoana a doua (care trece subtil pe parcurs la celelalte persoane) dă seama de singurătate prefigurând dedublarea sau chiar nevoia de multiplicare a personalității, așa cum se întâmplă într-un poem în care propriul trup, eșuat la malul mării, poate fi văzut din afară – de un puternic efect metatextual. La fel, utilizarea jocului uneori (pentru atenuarea impresiei de redundanță filosofică a textului), inserarea unor pasaje aluzive sau chiar rupte de context (cu funcție de cor antic), includerea rimelor aparent accidentale (pentru un efect suplimentar de vivacitate) sau a ironiei (ca pandant al detașării), toate creează impresia unui efort remarcabil de traducere în limbaj liric deopotrivă a interiorității ultragiate și a lumii exterioare. Un torent de sonuri, cuvinte, idei, gânduri, imagini, personaje și situații vine impetuos înspre cititor fără să-i stea nimic în cale.

De aceea, era și inevitabil ca într-un astfel de „flux al conștiinței” (H. James), intens și divers colorat, substanța poetică să nu se dilueze pe unele pasaje, imaginile și formulările vetuste („cloșca timpului”, „aripi de aer”, „trena singurătății” „gemetele deșertăciunii” etc.) să nu scape de autocenzură, iar lirismul, în înțelesul lui modern de „poem sintetic”, să nu fie împiedicat adesea să-și ia zborul.

Vianu Mureșan pare să uite uneori că poezia nu face casă bună cu intenționalitatea, că orice tentație a despicării firului filosofic în patru înăbușă sugestia, iar extinderea elanului narativ poate speria vârtejurile de poezie pe cale să se formeze.

Însă aceasta poate fi doar o chestiune de adaptare și perfecționare a praxisului, care se vor petrece curând, pentru că autorul atâtor analize și sinteze acute ale fenomenului literar este deja împrietenit cu instrumentele și mijloacele teoretice pentru a reuși să prindă din zbor momentele în care „neliniștea se preface în cânt”.

Cele două capete ale tăcerii este lumea ideilor și neliniștii creatoare a lui Vianu Mureșan din eseuri pusă în tipare poetice. Aflată acum încă la granița dintre ele, ea are șanse să treacă deplin, cu arme și bagaje, în peisajele lirice propriu-zise atunci când nu înțelegerea și explicarea lumii îl va mâna pe poet în luptă, ci mai mult iluminarea trăitului prin sticla afumată – ca pentru eclipsă – a poeziei.