Dan Dănilă este poet și traducător. Nu numai poezia sa, așadar, l-a scos în față în peisajul literar românesc, dar și o mulțime de traduceri din germană, franceză și engleză, din poeți și scriitori cunoscuți, cum ar fi Rainer Maria Rilke, François Villon, Georg Trakl, Bertolt Brecht, Charles d’Orléans, Helge Von Bömches, Walter Roth, Georg Scherg, Günter Grass, Wolf von Aichelburg, Dylan Thomas, Ingeborg Bachmann și mulți alții. De asemenea, poate mai puțin știut, el este și un artist plastic cu un palmares serios de expoziții și evenimente pe linia aceasta.
Faptul că locuiește în Baden-Württemberg, Germania, de mai mult timp, chiar din anii nouăzeci, ar putea fi cauza unei nedrepte treceri în umbră a receptării sale, dar fenomenul acesta i-a prins în vârtejul tranziției și pe alți poeți optzeciști rămași în țară și, prin urmare, alta trebuie să fie cauza – una care ține, poate, de misterele sociologiei literare. Poate că și felul lui de a fi, discreția, atitudinea de renunțare, lipsa de entuziasm pentru tot ce ține de carieră și succes sunt la mijloc. Sau chiar o anumită verticalitate, incomodă pentru lumea noastră de azi, pe care o poate observa oricine îl cunoaște câtuși de puțin.
Pentru că poetul a continuat să publice volume în limba română, în paralel cu apariții în Germania, iar nivelul valoric al poeziei sale depășește liniile provincialismului, invizibile de la distanță, dar cunoscute de locuitorii spațiului literar. Între numeroasele volume, se pot enumera câteva mai cunoscute: Atlantida există (Editura Limes, Cluj, 2011), Orașe ascunse (Editura Armanis, Sibiu, 2016), Elegii pozitive,EdituraEikon, București, 2020).
Există în poezia lui Dan Dănilă un fel de resemnare pe care doar experiența de călător între două spații culturale, geografice și sufletești pe care i-a oferit-o viața – deopotrivă în siaj livresc, cât și în perspectivă concret-existențială – o poate ține într-un echilibru atât de lipsit de ezitări. Acest poet și-a învățat atât de bine lecția lipsei de consistență a vanității încât nimic din ambițiile și orgoliile cu care majoritatea oamenilor – și a poeților – își complică existența nu îl atinge.
În 2002 l-am cunoscut în timpul primei mele rezidențe la Heinrich-Böll-Haus Langenbroich, unde mi-a făcut o vizită. Am discutat mult atunci, în ambianța primitoare a casei laureatului Nobel, despre poezie și viață și mi-a lăsat impresia unui om legat pentru vecie de valori ale omeniei, muncii cinstite, dreptății și – surprinzător pentru mine, care îi citisem poezia încărcată de sonuri grave, rilkeene, ivănesciene – ale detașării ironice și chiar colorate umoristic.
Prin 2014, concitadinul său, poetul Radu Vancu, scria că „textele lui Dan Dănilă sunt născute cumva vechi; dar ele se vor învechi mai greu decât multe alte noutăți ale vremilor noastre.” Frumoasă și cuprinzătoare formulă paradoxală de încadrare a unei poezii care, deși aparține, prin stil și tonalitate, tiparelor clasice mai degrabă decât postmodernismului, are vitalitatea și sclipirile de actual și cotidian ale celor mai noi experimente poetice. O retragere, din motive de protecție, spre trecut și memorie, aș adăuga, pe care George Popescu, criticul care scrie, în cheie lirică, la fel de potrivită ca oricare alta, textul de pe coperta a patra, o pune pe seama „divorțului de firea lucrurilor și a lumii în care se caută și nu se regăsește”.
În cadrul generației optzeci, de care aparține, Dănilă se înscrie în direcția melancoliei livrești și a autobiografismului aluziv, trasată de poeți precum Daniel Corbu, Mircea Petean, George Vulturescu, Dumitru Chioaru, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Moldovan, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Radu Florescu și alții, un culoar al poeziei noastre încă neexplorat în toate aspectele. Este, în substanță, o continuare a lirismului modernist al anilor șaizeci-șaptezeci, cu accent aici pe banal, dar, în privința formei, o resurecție a limbajului, o resuscitare a potențialului poetic al narativității: „Am stat patru ani în banca întâi/ în fața tablei și a unui tablou sever/ sub ochii atenți ai învățătoarei:/ știam pe de rost oricare fibră/ a pupitrului din stejar zgâriat,/ petele de cerneală și rugină,/ fiecare rând din cartea de citire,/ număram țiglele prin fereastră/ cuiburile tuturor berzelor și/ sârmele prăfuite ale antenelor” (Cenușiu)
Vagoane de metrou, volumul recent al lui Dan Dănilă, apărut la Editura Eikon, în 2024, se înscrie – și el – în zona unei poezii care „povestește” despre viață și moarte, iubire și singurătate, în tăcere, ca în Rilke sau Trakl, poeți de care s-a apropiat prin efortul admirabil de a-i transfera în limba română, dar, în schimb, la fel, foarte puternic la nivelul imaginii: „…iar visul lumii/ ca o carte deschisă cu fața în jos/ nu mai așteaptă de mult trimisul acela…” (Adio); „Mi-am pus șorțul mamei/ și am mâncat o rodie/ Stăteam la masă/ cu mâinile înroșite/ și număram sâmburii/ de parcă număram/ zilele care mi-au mai rămas.” (Sâmburi); „Era plin de lotuși în Delta Dunării/ iar florile mă așteptau, de parcă/ se bucurau să lunece ușor,/ se bucurau să treacă pe sub barcă.” (Balada); „Doar câinii de la stația de metrou/ nu vor să ne părăsească, se tem/ de necunoscut…” (Strada); „…copiii/ ucraineni întâlniți în București surâd/ și strâng la piept ursuleți de pluș/ Îi recunoști imediat fiindcă păpușile lor/ sunt arse, pătate – ba le lipsesc un ochi,/ ba un picior, ba o ureche – și nu au tați,/ doar mame, surori și bunici…” (Bahmut)
Imaginea este, de fapt, nucleul de forță al acestei poezii care își arată sclipirile ei de originalitate și care se lasă uneori cuprinsă în jocul de lumini și umbre al marilor creații pentru a contura un spațiu cât mai apropiat de ceea ce poetul simte că i-ar aparține: sensibilitatea îngreunată de melancolie și ultragiată de mișcările de pe scena epocii: „Cu dreptatea în buzunar și capul în nori/ nu poți deschide ușile, cel mult fereastra/ unui peisaj mult prea îndepărtat.” (Planeta)
Rezonanța pe care o stabilește uneori cu poeții traduși și cu o întreagă pleiadă de poeți universali poate fi observată și în răsucirea spre diverse forme retorice părăsite azi în practica poetică, din păcate ne-ironică, chiar dacă altă dată nu a ezitat să folosească acest instrument perfect de anihilare a alunecărilor spre grandilocvență, ceea ce diluează din efecte pe parcursul lecturii: „…vino ploaie/ de cer răscolit, atinge măcar urma/ scrisului pietrelor, măcar echinoxul,/ aici unde mirarea este în floare/ iar oglinda crește înspre sine// Bine ai venit, strigăt albastru,/ gură de profet împușcat cu plumb,/ limită uitată – altceva, oriunde, mereu/ sclavia culorii care se dezbracă,/ porfirul care se descompune,/ vestigii peste vestigii de război” (Bine ai venit). „Vai/ de cei care nu înțeleg chemarea,/ vai de acela care se teme/ închis în floarea tristeții,/ în asfințitul unui cuvânt.” (Aici)
Și se mai poate observa în rime, în recurgerea la tipare clasice și în sunetul ritmat al versurilor, la care poetul revine intenționat, ceea ce este de apreciat, cum o demonstrează titlul unui poem, „Demodat”: „De mult nu am mai vizitat în gând/ odaia-n care toate mă iertau/ și lucrurile nu-ntrebau pe rând/ de unde vin și cât o să mai stau// Și nici un vis nu vor să-mi amintesc/ cum mă opream mirat în fața lor,/ dacă a fost un joc copilăresc/ sau cât era de greu și de ușor// Nici nu mai număr fiecare ceas/ dar uneori când aud voci, tresar,/ iar dintre toate care au rămas/ păstrez ceva din ce în ce mai rar.”
Acestea însă sunt riscurile apropierii prea mari de marile modele, sau mai degrabă ale dificultății de a te îndepărta de ele, ceea ce se întâmplă și la case foarte mari, pentru că poetul propune în acest nou volum cu adevărat o coborâre simbolică, tulburătoare pe unele pasaje, într-un fel de „subteran” al ființei, chiar prin alegerea metroului ca decor pentru reflecții filosofico-existențiale și pentru „fotografierea” unor situații, scene, ipostaze ale umanului și existențialului.
Recursul la metrou, într-una din cele trei secțiuni ale volumului, nu face din această poezie neapărat una urbană în sensul imediat al formulei, ci operează o resemnificare lirică a ceea ce orașul poate să ascundă: trasee interioare, nevroze discrete, înstrăinare cotidiană. Vagonul, reper al comuniunii și al izolării deopotrivă, devine spațiul regândirii unor subiecte precum trecerea, anonimatul, absența. Și ocazia replierii interioare.
Există în poezia lui Dan Dănilă o diversitate de motive și teme. De la pace, care nu se suprapune, cum spune undeva, (și) actului scrierii poeziei, până la moarte, care sună, în alt loc, ca un greiere singuratic într-un cimitir. De la memorie, care îl cuprinde și pe emblematicul poet al Sibiului, Mircea Ivănescu, până la singurătate, care se vede în cadre stranii (și valoroase poetic) cu câini care nu vor să părăsească stația de metrou pentru că „se tem de necunoscut” (Strada).
Dan Dănilă își păstrează, pe tot parcursul volumului, stilul sobru, căpătat pe seama propriei sale firi melancolice și a stagiaturilor îndelungate prin marea poezie. Prinse în formulări adesea aforistice, care echilibrează observația și emoția, detaliul concret și adâncimea metafizică, poemele conțin o luciditate melancolică acută și radiografiază dramele timpurilor de acum, cu războiul brutal de concret și alienarea himerist-globală, cu maturitatea poetică a unui auto-exilat care pare să fi renunțat să mai caute salvarea și se mulțumește, într-o mare a absenței sensului, cu un cât de mic fragment de sens. Și reușește aceasta luându-și drept aliată imaginea. Ca un artist plastic căruia, pentru a se exprima, nu-i mai ajung nici culorile, nici materialele pentru sculptură și nici secvențele fotografice în care vrea să surprindă lumea în lumina cea mai adevărată.
Dan Dănilă reușește cu acest volum să reseteze o parte din motivele și temele sale mai vechi, să pună la lucru tehnici și instrumente de forjare spre poezie a melancoliei ontologice și să-și facă din nou auzită vocea, cu un adaos binevenit de actual care îl reconectează la spiritul generației.
