Rareori în istoria literaturii un autor de proză scurtă a fost mai premiat și s-a bucurat – în timpul vieții sale – de o recunoaștere totală, așa cum se întîmplă de mai bine de un deceniu încoace cu americanul George Saunders (n. 1958).
Cu acest volum de proză scurtă (al cincilea din opera lui și al treilea tradus în română după Zece Decembrie, Black Button Books, 2017, și Pastoralia, Humanitas Fiction, 2020), George Saunders uimește, o dată în plus, prin felul în care găsește limbaje și forme noi pentru povestirile sale de o originalitate frapantă: halucinații hipercapitaliste, distopii spiritual-protestatare, experimente elegiace. Un scriitor complet (deopotrivă romancier și eseist strălucit – vezi și eseul/cursul său despre arta prozei scurte a maeștrilor ruși: O baie în iaz, pe ploaie, Anansi/Trei, 2024), a cărui inventivitate este egalată doar de profunzimea povestirilor sale.
Distins pînă acum cu un purcoi de premii (Booker, National Book, PEN/Malamud ș.a.), cu Ziua eliberării (2022) a fost „doar” finalist la premiul de gen Ray Bradbury Prize (după ce în trecut și-a adjudecat un World Fantasy Award), căci, precum contemporanii săi Ted Chiang (n. 1967) sau Margaret Atwood (n. 1939), sau ca predecesorul Kurt Vonnegut (1922-2007), cu care are multe în comun, Saunders deține un imaginar preponderent non-realist, new weirdo-satiric și speculativ-distopic, fiind un autor de ficțiuni literare înalt(e) experimentale.
Într-un interviu pe Bloomsbury.com ce a precedat lansarea acestui volum, Saunders spunea: „Am ajuns să cred că, în aceste vremuri, judecăm prea rapid și prea aspru, iar unul dintre lucrurile pe care ficțiunea le poate face pentru noi este să ne impună, pe măsură ce citim, un fel de suspendare a judecății. Simt că multe binarități folosite în discursul public sînt, în acest moment, insuficiente. Ca și cum cultura ar fi decis că nu există decît două posibile puncte de vedere pentru fiecare problemă. Gîndirea noastră publică a devenit cam… dirijată. Este imperativ să ne poziționăm categoric și foarte repede cu privire la orice – ambiguitatea și îndoiala sînt văzute ca forme de slăbiciune.”
Este o declarație tare, pe măsura subiectelor și a problematicii morale puse în joc în aceste nouă povestiri aproape toate excepționale, cîteva experimentale prin formă și limbaj, deci nu foarte ușor de citit, motiv pentru care, o spun din capul locului, mulți cititori nepregătiți sau neînarmați cu răbdare vor abandona la un moment dat lectura. Doar că aceste trei povestiri – proza titulară, „Strigoi” și „Elliott Spencer” (aceasta din urmă prezentă și în antologia KIWI. Destine, Polirom, 2025) –, toate parabole-distopice spuse din perspectiva unor naratori mai mult decît necreditabili, căci e vorba de ființe al căror creier a fost, la propriu, reformatat, sînt vîrfurile incontestabile ale cărții.
În „Ziua eliberării”, adevărată nuvelă după dimensiune, avem confesiunea unuia dintre cei trei indivizi „Aninați la Peretele Glăsuirii în Camera de Audiție, controlat de la Panoul de Comandă” de un anume domn U. Acești trei indivizi răstigniți pe peretele a ceea ce este deopotrivă o celulă / cameră de tortură / salon de relaxare devin, în urma unor Impulsuri, un cor uman ce relatează sau cîntă un subiect anume conform Setărilor alese de stăpînul lor. Practic, acești indivizi sînt niște sclavi-naratori, a căror memorie, și deci biografie personală, a fost radiată și care funcționează exclusiv în baza unor stimulente artificiale pentru imaginație cu scopul de a-și distra stăpînii: sînt niște ChatGPT-uri umane cu rol de cor antic. Aceasta fiind premiza, vă scutesc de intrigă, pentru a nu vă strica plăcerea lecturii.
În „Strigoi”, avem de asemenea niște indivizi care, închiși într-un parc de distracție de sub Pămînt a cărui temă este Iadul, așteaptă la infinit vizitatorii, asemenea unor godoți din viitor, pentru a interpreta scene de viață infernală. În tot acest timp mort, la propriu și la figurat, ei devin victimele regulii care-i obligă să se toarne unii pe alții atunci vreunul dintre semenii lor se îndoiește de propria menire și rostește vreun „Regretabil Neadevăr”. Practic, cine își exprimă îndoielile cu privire la funcționalitatea și Adevărul sistemului este pedepsit de către gloată cu moartea (ironia este supremă), dar aceeași pedeapsă îi așteaptă și pe martorii îndoielii semenilor lor dacă nu sesizează automat nesupunerea cu vorba sau cu gîndul. O lume underground ce funcționează asemenea rețelelor de socializare de azi, cu deosebirea că aici gloata pedepsește cu moartea, nu prin „cancelare”. Aceasta fiind premiza.
În fine, în „Eliott Smith”, avem un alt tip de indivizi-sclavi cărora memoria le-a fost radiată: aceștia sînt folosiți pentru a contracara protestele îndreptate împotriva sistemului. Dacă în „Ziua eliberării” indivizii spălați pe creier erau folosiți pentru entertainment, aici sînt folosiți în scopuri politice ca masă de manevră civică.
Dificultatea lecturii acestor povestiri provine din faptul că narațiunea aparține indivizilor fără memorie, a căror gîndire „sărăcită” nu mai are vocabular și referințe, limbajul minimalist e redus la dimensiunea descriptivă, atunci cînd, și mai radical, nu mai respectă nici sintaxa, nici topica frazelor, nici măcar dispunerea în pagină, limitîndu-se la înșiruirea unor cuvinte vag relaționate între ele. Saunders construiește distopii social-politice cu limbajul teatrului absurdului, atunci cînd protagoniștii lui nu comunică printr-un proto-limbaj ce seamănă cu versurile dadaiste.
Poate că și această dificultate a comunicării este tot o trimitere la prezent: cu atîtea device-uri de comunicare, cu atîtea rețele de socializare, tot nu ne înțelegem, tot nu ajungem la un dialog, la un acord privind îndoiala cu care ar trebui să judecăm realitatea ce nu poate fi… dirijată.
Într-o formă soft, reformatarea mentală s-a produs și se produce dintotdeauna. Mediul și educația schimbă discret habitudini intelectuale, sufletești, morale, uneori în bine, alteori în rău. Există o plasticitate a creierului care accesibilizează asemenea transformări. Chestiunea litigioasă, care alimentează atât teorii ale conspirației, cât și ficțiuni literare precum cele ale lui George Saunders e aceea a reformatării hard, brutale, în sensul că mai nimic din ceea ce era valabil înainte de acest proces, de exemplu liber arbitru, atenție egală acordată argumentelor și contraargumentelor, analiză riguroasă și în cunoștință de cauză a efectelor unor acțiuni nu mai stă în picioare pe termen lung, ci e anulat din start de o nouă formă de funcționare a minții, evident malignă.