1. Cum s-a conturat ideea volumului „Spații mici”?
Am scris timp de câțiva ani despre orice mi-a stârnit curiozitatea fără să mă gândesc cum ar funcționa povestirile într-un volum. Cum mintea mea e destul de hiperactivă, am mers spre subiecte sau personaje foarte diverse, cu cât mai obscure pentru mine cu atât mai bine. În plus, nu îmi place să scriu de două ori din perspective similare și sar des de la masculin la feminin, de la copil la adult. Treaba era încurcată. Cum e poanta: creierul meu e un browser de internet, am 17 ferestre deschise, 4 s-au blocat și habar n-am de unde se aude muzica. Multă vreme nici nu am crezut că există vreun fir roșu care să le aducă împreună. Volumul include o proză cu titlul omonim care tratează subiectul claustrofiliei și de abia când lucram la ea a devenit evident că spațiile mici apar în multe dintre texte sub o formă sau alta. Uneori chiar constrâng personajele într-un apartament, un lift, o mașină, o debara, un aparat RMN, alteori spațiile mici se referă la experiențe subtile, cotloane de viață, momente de conflict și tensiuni care preced explozii.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Încet, dar sigur. „Spații mici” e cartea mea de debut, așa că am făcut școală pe ea. Din fericire, cei câțiva primi cititori mi-au spus că asta nu se simte. Am încercat să scriu în multe feluri ca să aflu ce-mi place. Aici mă refer și la tehnică, dar și la modul pragmatic de a integra scrisul în restul vieții.
„Spații mici” a fost scris în mare parte trezindu-mă la 5 dimineața, cu heavy metal și cafea, într-o cameră cu ușa închisă. Poate nu mulți ar alege să își înceapă ziua cu oameni imaginari și Rammstein, dar pentru mine a funcționat foarte bine. Timpul dedicat scrisului e timp pentru mine, e joacă, e libertate și îndrăzneală. Multe dimineți de lucru pe text erau întrerupte de job. Cu alte cuvinte lucram înainte să muncesc, dar m-am obișnuit. Fiecare povestire a avut aceeași rutină: scris prima versiune, editat până când nu mai vedeam nimic de schimbat, trimis la feedback unui prieten sau colegilor de la cursurile de scriere creativă, integrat modificări care aveau sens pentru mine, corectură, pus deoparte pentru câteva luni. Acestea fiind zise, sunt gata oricând ca rutina să se schimbe.
Am ținut în permanență manuscrisul cam la 20 de texte, dar am continuat să tai și să înlocuiesc din ele până când am fost mulțumită. Dacă mi se părea că am scris ceva mai bun, prin comparație, altceva trebuia să pice. În momentul în care am crezut că fiecare povestire își merită locul în manuscris și m-aș bucura să fie citită de ceilalți, atunci am scos capul din vizuină și m-am orientat către publicarea lui.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul „Spații mici”?
Mi-aș dori ca volumul să fie citit de la cap la coadă. Atât. Glumesc și nu glumesc. Ordinea prozelor în volum a fost singurul aspect pentru care am făcut un exercițiu de imaginație și m-am gândit cum e să le citești pentru prima dată. După ce am stabilit prima și ultima proză, am avut grijă ca povestirile care poate pică mai greu la suflet să fie urmate de ceva mai vesel ca să nu insistăm prea mult în tristețe. E posibil să fi creat un rollercoaster. Eu zic să ne relaxăm și să ne bucurăm de aventură. În rest, sunt și eu curioasă și entuziasmată să văd cum e citit „Spații mici”. Cine știe? Poate e cartea de vacanță. O proză, o înghețată, o proză, un salt în mare. Sau poate e cartea de la 3 noaptea care te mângâie și te face să te simți mai puțin singur pe lume.
