Vasile Goldiș, președintele Vasile Goldiș, cum insista să i se spună de fiecare dată chiar și când era în particular, privi lung la sertarul în care închisese documentul. Ca și cum dacă nu l-ar putea vedea nu ar exista. Dar documentul exista și îl primise chiar în dimineața acelei zile, pe cale oficială, de la ambasadorul Austriei, cu rugămintea să îl citească a doua zi, 1 decembrie 2028, cu prilejul Ședinței solemne a Camerelor Reunite ale Parlamentului României.
Apăsă butonul interfonului și spuse sec, fără a aștepta ca cineva de dincolo să-i răspundă:
— Să vină la mine ministrul de Externe și directorul SIE. Repede!
— Am înțeles, domnule președinte, spuse o voce melodioasă și legătura se întrerupse.
Va trebui să discute cu cei doi și să încerce să afle o rezolvare a acestei enigme. Pe primul-ministru nu avea rost să îl cheme pentru că abia își preluase mandatul și era cu totul aerian, dar ministrul de Externe era vechi în branșă, era diplomat de meserie și poate că l-ar fi putut lumina puțin. Cât despre Mircea Hotăran, directorul SIE, va trebui să îi facă o muștruluială cât de curând chiar dacă numai între patru ochi. Asta cu atât mai mult cu cât insistase personal pentru numirea lui în acest post.
Peste câteva minute, când fu anunțat de secretară că cei doi așteaptă în anticameră, îi pofti să intre. Ca pentru a-și manifesta o parte din nemulțumirea care clocotea în el, nu se ridică în întâmpinarea lor, ci le arătă cu mâna două scaune destul de puțin comode care se aflau în fața biroului.
Când îi văzu așezați pe cei doi, deschise sertarul și scoase cu grijă dosarul în care se afla documentul. Îl scoase din dosar și îl ridică spre ei. După ce îi lăsă să îl vadă, îi întrebă – dar fără să îi lase să îl citească:
— Domnilor, acum o oră, adică fix la ora unsprezece, ambasadorul Austriei s-a prezentat la Palatul Cotroceni pentru o întrevedere pe care o solicitase încă de ieri. Mi-a înmânat acest document într-un plic sigilat și a spus într-o limbă românească perfectă și fără niciun pic de accent că speră să am bunăvoința să citesc documentul în plenul Camerelor reunite așa cum a făcut și străbunicul meu acum o sută de ani cu proiectul de rezoluție care a permis unirea Transilvaniei cu România.
Îi privi iar atent și în tăcerea care se prelungea parcă la nesfârșit puse documentul pe masă, apoi îi întrebă:
— Domnilor, vreau să vă întreb foarte serios: știe cumva vreunul dintre dumneavoastră ce conține acest document?
Văzând privirile lor consternate, plecă capul plin de tristețe:
— Așa mi-am imaginat și eu, deși nu pot pricepe cum pot să primesc un document de o asemenea importanță fără ca SIE să știe ceva și fără să aflu nimic nici pe linie diplomatică.
Cum tăcerea risca să se adâncească din nou, directorul SIE își făcu în cele din urmă curaj și întrebă:
— Ne puteți spune și nouă despre ce este vorba? Sau ne puteți da documentul să îl vedem?
Președintele le întinse documentul și spuse:
— O să vi-l dau, bineînțeles, să îl citiți, dar am vrut să vedeți și voi cum m-am simțit astăzi, când ambasadorul mi-a înmânat o hârtie fără să îmi spună despre ce anume este vorba.
Ministrul de externe și directorul SIE și-au plecat capetele unul lângă altul și în timp ce citeau documentul care avea numai câteva rânduri președintele adăugă:
— Este o cerere formală din partea guvernului Austriei prin care se cere „Unirea necondiționată și pentru vecie a Austriei cu Romania”.
Ministrul de Externe ridică ochii de pe document cu o față strălucitoare:
— Păi asta este foarte bine, domnule președinte. Nu știu de ce vă faceți atâtea griji…
Directorul SIE nu spuse nimic, dar se vedea că nici el nu era prea îngrijorat de conținutul documentului.
Președintele clătină abătut din cap și-i admonestă cu degetul arătător:
— Nu-mi fac griji din cauza celor scrise în document, ci de faptul că această hârtie a putut ajunge la mine fără să fiu cât de cât prevenit. Aici o să stau de vorbă pe îndelete cu dumneata, domnule director al SIE, fiindcă văd că de fiecare dată vreți o bucată tot mai mare din buget, dar la o adică mă lăsați cu ochii în soare. Bine că nu a fost un fotograf de față să-mi imortalizeze fața când am citit documentul.
Recuperă hârtia de la cei doi, o puse în dosar, apoi înapoi în sertar, și îi întrebă:
— Vreau să știu de ce această bruscă cerere de unire și cred că numai voi mă puteți lămuri. Vorbiți!
Ministrul de Externe se încruntă în căutarea unui răspuns, apoi, forțat de privirea scrutătoare a președintelui, spuse:
— Cred că s-a încercat să se profite de această atmosferă sărbătorească creată de Centenarul Unirii.
Președintele clătină din cap și spuse dojenitor:
— Mă așteptam ca răspunsul ăsta să mi-l dea Gâgă, copilul de clasa a treia al vecinilor mei, dar nicidecum ministrul de Externe al unei țări care prin înglobarea Austriei va ajunge la o populație de o sută de milioane de locuitori.
S-a întors spre directorul SIE:
— Domnule Hotăran, dumneata ce părere ai?
Acesta nu se grăbi cu răspunsul și, după ce se scărpină îndelung în cap, semn că era foarte încurcat de întrebarea prezidențială, fiindcă altfel nu și-ar fi permis un asemenea gest, a început să vorbească alegându-și cu grijă cuvintele:
— Domnule președinte, dacă ar fi să recapitulăm istoria României din ultima vreme am vedea că în ultimii ani a fost dominată de cereri de „Uniri necondiționate”. Acum zece ani a sosit o astfel de cerere, care imita tonul și scrisul documentelor din anul 1918, din partea Moldovei. Era prima, de altfel, și nu a stârnit cine știe ce uimire, fiindcă această unire plutea oarecum în aer. Un an mai târziu a sosit o cerere asemănătoare din partea Cehiei, urmată de Slovacia, astfel că am ajuns la suprafața și populația de azi. Acum trei ani a pus capac la toate cererea de aderare a Ungariei și știm cu toții ce naționaliști sunt ungurii atunci când vine vorba de identitatea lor.
Ridică neputincios din umeri și din mâini:
— Știu că ar trebui să fie un motiv, dar, sincer să fiu, până acum nu l-am găsit. Iar dacă nu îl știm, nu știm nici unde se va opri această molimă a aderărilor.
Președintele vru să-i răspundă, dar chiar atunci, după o bătaie scurtă în ușă în cabinet, intră secretara acestuia, o blondă înaltă, de o frumusețe aristocratică și care în mod vădit era tulburată:
— Spune, Imelda, despre ce este vorba?
Privind spre cei doi musafiri ai președintelui ca și cum s-ar fi ferit într-o oarecare măsură de ei, în cele din urmă spuse:
— Ambasadorul Serbiei a transmis un mesaj că dorește neparat să îl primiți în cursul zilei de azi. La orice oră doriți dumneavoastră.
— Mulțumesc Imelda, a spus scurt președintele. Transmite-i, te rog, că este binevenit fix peste o oră. Anunță-i, te rog, și pe cei din serviciul de pază și protecție.
După ce secretara ieși, președintele se ridică și de data asta se scărpină el în cap:
— Măcar de data asta putem bănui ce vrea. Deși, sincer să fiu, fix numai Serbia ne mai lipsea în selectul nostru club. Sunt extrem de naționaliști, iar dacă Balcanii sunt butoiul de pulbere al Europei, eu unul văd Serbia ca pe fitilul acestui butoi.
— Nu este chiar așa, domnule președinte. Uitați-vă la unguri. Cine ar fi crezut că din ființele naționaliste de altădată, care cred că totul începe și se sfârșește cu Sfântul Ștefan, vor deveni în numai câțiva ani atât de cosmopoliți, încât să râdă ei înșiși de vechile lor spaime. S-au răspândit în toată România și sunt în centrul oricăror activități lucrative.
— O fi cum zici tu, a spus încet președintele, dar eu tot vreau să aflu ce anume se întâmplă.
Se întoarse spre directorul SIE și spuse:
— Mâine, la ora 12, este ședința solemnă a Camerelor reunite ale Parlamentului României, așa că aș vrea să aflu până la ora aia ce naiba se întâmplă cu țara asta a noastră, că sunt toți atât de atrași de ea.
După plecarea celor doi, sună să vină secretara. Imelda Banffy, în vârstă de 26 de ani, era o fată înaltă, cu un păr de un blond închis, de culoarea mierii de tei, și o figură aristocratică, lucru explicabil ținând seama că familia Banffy era una din cele mai vechi familii de nobili din Ungaria.
Se opri în fața biroului președintelui cu o figură preocupată, așteptând să vadă ce avea de spus acesta. În mână avea un blocnotes pentru cazul în care președintele ar fi avut mai multe lucruri de spus.
În loc să îi dicteze ceva, președintele se ridică de la birou, îl ocoli și veni lângă ea. Imelda era înaltă, astfel încât președintele, care era un bărbat impunător, abia o depășea cu vreo trei-patru degete. Se apropie și mai mult de ea și nările îi fură invadate de mirosul îmbătător de iarbă proaspăt cosită sau poate numai de flori de câmp. Închise o clipă ochii, apoi respiră adânc și întrebă:
— Imelda, știi de ce te-am angajat eu ca secretară?
Fata ridică spre el ochii de un verde-cenușiu, ochi care păreau că și-au împrumutat culoarea din întinderile nesfârșite ale pustei maghiare, după cum se exprimase odată un ziarist aflat într-o dispoziție mai lirică, și dădu din umeri; apoi spuse:
— Nu știu, domnule președinte. Nu m-am întrebat niciodată, dar m-am bucurat că m-ați ales.
Vasile Goldiș își aducea aminte ca și acum de ziua în care fusese învestit președinte al României pentru cel de-al doilea mandat. În holul de primire al Palatului Cotroceni îl aștepta personalul palatului, în mare parte tot cei din primul mandat, dar erau și câteva persoane noi.
După ceremonia scurtă prin care fuseseră prezentați toți cei din hol, președintele îl rugase pe șeful personalului să o cheme la el pe tânăra înaltă și blondă, căreia nu îi reținuse numele, a treia de la intrare.
De cum intrase, Imelda făcuse o mică plecăciune, care păruse ușor desuetă, dar care i se potrivea de minune, iar după ce făcuse semn șefului personalului să îi lase singuri președintele o întrebase direct:
— Vrei să fii secretara mea?
În loc să îi răspundă cu „da” sau „nu”, Imelda îl privise în ochi și îl întrebase:
— De ce, domnule președinte? Mai precis, de ce eu?
Ca și acum, președintele se apropiase până la un pas de ea și ridicase din umeri:
— Nu știu… poate intuiesc că există un fel de chimie între noi, care ne va ajuta să colaborăm fără niciun fel de probleme. Adevărul este că nu știu.
A alungat amintirile cu un gest și a revenit la fata care aștepta nemișcată în fața lui.
— Nici eu nu știu, dragă Imelda, dar mă bucur că te-am ales pentru că, după cum vezi, colaborăm foarte bine. Dar în niciun caz nu este vorba de chimie… poate, mai degrabă alchimie.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Am încercat să nu te implic deloc în politică, dar de data asta trebuie să îți pun o întrebare legată de așa ceva. Ai cumva vreo bănuială de ce Ungaria a vrut să adere acum trei ani la România? Care este motivul ascuns din spatele acestei mișcări?
Fata clătină hotărâtă din cap și spuse:
— Domnule președinte, știu că la un moment dat prin ziare s-a scris că m-ați angajat imediat după aderarea Ungariei la România ca o dovadă a bunei dumneavoastră credințe față de poporul maghiar. Alții au scris că aș fi ofițer de informații în Információs Hivatal,Serviciul Maghiar de Informații, și am fost pusă aici ca să vă spionez, dar habar nu am de ce Ungaria a solicitat aderarea. Sinceră să fiu, nici nu prea m-a interesat. Când am văzut anunțul, am dat concurs pentru postul liber de la Cotroceni și m-am bucurat că l-am câștigat. La fel cum m-am bucurat de fiecare clipă petrecută lângă dumneavoastră și că v-am putut fi de folos.
Cu părere de rău, președintele se depărtă de ea și spuse:
— Bine, Imelda, îți mulțumesc și am să pun pe cei plătiți să afle despre ce este vorba cu aderările astea. Prea multe cereri de unire în ultimii ani ca să nu fie vorba despre ceva ciudat la mijloc.
Văzând că fata rămâne nemișcată în fața biroului, îi spuse:
— Mulțumesc, Imelda, poți să pleci.
Parcă cu părere de rău, fata zâmbi ușor și părăsi încăperea, privind încă odată din ușă spre bărbatul grizonat de la birou, care privea încruntat la documentul din fața lui.
*
Spre seară, după ce agitația de peste zi se mai potoli, directorul Serviciului de Informații Externe a sosit intempestiv la Cotroceni și a cerut să fie primit urgent.
După ce Imelda l-a introdus în cabinet, acesta s-a apropiat de biroul președintelui și a spus cu glas șoptit:
— Cred că am aflat misterul, domnule președinte.
— Poți să vorbești mai tare. Din câte știu eu, nu am instalate microfoane, așa că spune despre ce-i vorba.
Privind precaut în jur, poate ca o simplă deformare profesională, directorul SIE a repetat cu o voce doar cu puțin mai ridicată ce a spus și înainte:
— Spun că am aflat misterul, domnule președinte.
Văzând gestul de nerăbdare al președintelui, continuă repede:
— Tot ce știu am aflat de la Petrov Mladin, directorul Bezbednosno Informativna Agencija, Serviciului Sârb de Informații. El mi-a explicat câteva lucruri care ar putea lămuri avalanșa asta de cereri de aderare la România. Este vorba de profețiile făcute în urmă cu peste o sută de ani de sfântul indian Sundar Singh…
Cum directorul SIE făcu iar o pauză, președintele îi făcu semn nerăbdător să continue.
— Se pare că au apărut interpretări noi ale profețiilor care spun că în anul 2030, mai precis în 20 februarie 2030, Europa va trece printr-o serie de cataclisme îngrozitoare. Va scăpa doar România și locuitorii ei. Rețineți bine, fiindcă așa mi-a spus domnul Petrov cât se poate de clar: ROMÂNIA și locuitorii ei!
Hohotul de râs al președintelui a fost sincer și neprefăcut:
— Mircea dragă, de când te-am numit director SIE ai spus multe prostii, dar asta este cea mai gogonată și zău că le întrece pe toate.
Directorul SIE scutură încăpățânat din cap:
— Nu sunt prostii, domnule președinte, și vă pot convinge imediat.
Din mapa pe care o avea la el scoase un dosar și etală în fața președintelui o mulțime de tăieturi din ziare.
— Astea le-am primit de la directorul Serviciului Sârb de Informații și se referă numai la Serbia, dar el este sigur că toți șefii de stat din Europa au un dosar asemănător referitor la țările lor.
După ce privi atent la tăieturile de ziar din fața lui, președintele spuse:
— Nu înțeleg despre ce anume e vorba. Sunt tăieturi din ziare cu o mulțime de catastrofe care s-au petrecut pe teritoriul țării vecine: alunecări de teren, ciocniri de trenuri, explozii în mine, inundații și cutremure. Ar trebui ca toate astea să îmi spună ceva?
Directorul SIE scoase din dosar câteva foi de hârtie prinse la un loc cu o agrafă:
— Cu o zi înainte de a se produce catastrofele, se primea la guvern un plic cu noi profeții ale sfântului indian Sundar Singh, care prevedeau la minut ceea ce avea să se întâmple. La un moment dat, s-a crezut că este vorba de atacuri teroriste, dar cercetări amănunțite au exclus această ipoteză, iar expeditorul a rămas de fiecare dată necunoscut.
— Păi și ce legătură are asta cu aderările la România?
— Dacă citiți cu atenție fiecare astfel de profeție, o să vedeți că fiecare dintre ele are la final un avertisment care spune că în anul 2030, în 20 februarie, toată Europa va pieri într-un cataclism groaznic, mai puțin România și locuitorii ei. Cu litere ceva mai mici scrie că cei care vor adera la România vor fi feriți de o astfel de soartă și vor avea parte de un miliard de ani de pace și prosperitate.
— Un miliard de ani de pace, repetă președintele puțin ironic. Nici mai mult, nici mai puțin.
— După cum vedeți, exact așa scrie, domnule președinte, dar știm cu toții preferința indienilor pentru numerele mari și tendința lor de a exagera.
Președintele rămase câteva momente tăcut, apoi spuse gânditor:
— Asta explică o bună parte din lucruri, deși eu unul zău că nu cred în profeții, numerologie și alte chestii din astea oculte.
— Ei, uite că alții cred, domnule președinte. Suficient de mult încât să își schimbe numele cu unele românești pentru că cetățenia românească o capătă în mod automat odată cu aderarea, dar li se pare că numai asta nu le este de ajuns.
După o scurtă pauză, directorul SIE continuă:
— Problema cea mai gravă este că în ultimul timp ne confruntăm cu o gravă penurie de profesori de limba română.
— Cum așa?
— Se pare că unii, ca să se asigure pe deplin față de catastrofele ce vor veni, vor nu numai nume românești, ci și să știe perfect românește până la data fatidică.
Președintele ridică amândouă mâinile în sus ca pentru a se apăra de valul de vești, și-i spuse:
— Dragă Mircea, ia-ți, te rog, hârtiile de aici și lasă-mă câteva ore să mă liniștesc și să asimilez toate noutățile pe care le primesc de câteva ore încoace.
După plecarea directorului SIE, președintele a apăsat pe un buton și a spus în interfon:
— Imelda, vino, te rog, la mine!
După ce fata intră, președintele se ridică de la birou, îl ocoli și după ce ajunse lângă ea îi luă fața în mâini și o întrebă:
— Imelda, ai auzit că va trebui să îți schimbi numele cu unul românesc?
Fata, fără să își desprindă obrajii din mâinile lui, îl întrebă:
— Să înțeleg că asta este o cerere de căsătorie, domnule președinte? Îmi place destul de mult cum ar suna Imelda Cociș.
Uimit, dar fără să-i dea drumul, președintele oftă greu și spuse:
— Imelda, este pentru prima dată când îmi regret cu adevărat vârsta, greutatea și mai ales situația socială. Fără aceste regrete zău că asta ar fi o adevărată cerere în căsătorie.
Imelda își desprinse fața din palmele lui, nu atât pentru a se feri de el, cât pentru a-l putea vedea mai bine.
Ar trebui un bărbat mai puternic decât el ca să reziste unei asemenea tentații, își spuse președintele și se aplecă asupra ei sărutând-o pentru prima dată în cei trei ani de când îi era secretară. A fost invadat de mirosul de fată tânără sau poate de parfumul ei cu miros de flori de câmp și Sundar Singh și profețiile lui au fost uitate.
Prin ochii ei verzi trecu o sclipire șăgalnică, apoi spuse, apropiindu-se iar de el:
— Cu vârsta se va rezolva de la sine, domnule președinte: dacă vă îngrijorează vârsta de 45 de ani pe care o aveți acum, la anul se va rezolva de la sine.
Cum președintele păru să nu priceapă, fata continuă:
— Anul viitor veți avea 46 de ani, deci vârsta de 45 o puteți uita împreună cu problemele provocate de ea.
Se apropie și mai mult de el, aproape atingându-l, și spuse:
— Pentru greutate au apărut programe nu foarte dure care vă pot scăpa de cele cinci kilograme în plus de care sunteți îngrijorat. Cât despre situația socială… anul viitor vă expiră cel de-al doilea mandat, deci veți redeveni un simplu inginer. Chiar că nu văd care este problema.
Ridică spre el fața și verdele ochilor ei păru să cotropească totul în jurul lui. Buzele, ușor întredeschise, lăsau să se vadă dinții albi și vârful roz al limbii. Ar trebui un bărbat mai puternic decât el ca să reziste unei asemenea tentații, își spuse președintele și se aplecă asupra ei sărutând-o pentru prima dată în cei trei ani de când îi era secretară. A fost invadat de mirosul de fată tânără sau poate de parfumul ei cu miros de flori de câmp și Sundar Singh și profețiile lui au fost uitate.
Ca prin vis, a auzit o bătaie puternică în ușă, dar nu s-a putut desprinde din îmbrățișarea fetei. Abia într-un târziu și-a revenit, a îndepărtat-o puțin, a respirat adânc și a spus cu o voce pe care ar fi vrut-o ceva mai puternică:
— Intră!
A pătruns în cabinet directorul SIE și, fără să observe nimic altceva, s-a apropiat repede de cei doi, spunând dintr-o suflare:
— Domnule președinte, am fost informat pe canalele specifice că și cancelarul Germaniei vrea să vină mâine în Romania și să ia cuvântul în plenul Camerelor reunite.
Atât președintele, cât și Imelda au făcut ochii mari.
— E sigură informația? întrebă în cele din urmă președintele.
Directorul SIE aprobă din cap și spuse:
— În cel mult o jumătate de oră veți primi o solicitare în acest sens pe linie diplomatică.
În cabinet se lăsă o tăcere profundă, ruptă în cele din urmă de Imelda:
— Felicitări, domnule președinte!
Cum niciunul din cei doi nu păreau să priceapă, a continuat cu un zâmbet ușor:
— Veți rămâne în istorie ca președintele care a mărit cel mai mult suprafața și populația României.
— Crede-mă, Imelda, că m-aș fi lipsit bucuros de o asemenea onoare.
Directorul SIE tuși ușor și, când cei doi au privit spre el, spuse:
— Mai ales că seara încă nu s-a sfârșit.
— Ce vrei să spui? întrebă președintele.
— Dacă toți cei din Europa cred în profețiile lui Sundar Singh, ar trebui să ținem seama că dincolo de Germania se află Franța, apoi Spania și Portugalia. Tot pe acolo ar fi Italia și Elveția, care cine știe ce mai au în gând.
Niciunul dintre ei nu a mai spus nimic, dar în liniștea care se lăsă în cabinet păreau că ascultă în tăcere cum Europa vine tiptil spre România.
