Femeile mergeau noaptea pe dibuite

Poți să-l plângi un an de zile pe șeful transportului orășenesc din Herina. Poți să privești în gol când te așezi la masă, când faci de mâncare, când pui în farfuria Osimei supa de laște, când faci curat prin curte. Poți să mergi trei sute șaizeci și cinci de zile la mormântul lui Peter Michl, să-i duci flori de grădină sau flori de câmp.

După ce trece timpul acela, o aproape absolventă de Kochschule la Tatariv, o femeie tânără se uită prin oraș la fiecare bărbat. Se duce la gară de câte ori vin în vizită: guvernatori ori principi de Coroană.

Când ajungea în oraș ministrul agriculturii, gara era frumos decorată. Trenul sosea precis la ora opt dimineața. Guvernatorul, principele de Coroană, ministrul agriculturii coborau pe peron. Mama Michl striga prima: „Trăiască!” Sute de herinieni veniți ca la circ o imitau.

Guvernatorul, principele de Coroană sau ministrul agriculturii pronunțau aceeași frază: „Meinen invigsten Dank den edlen, treven und libl!” Apoi se urcau în „trăsura elegantă cu patru cai” și porneau spre centrul Herinei.

Mama Michl din văduva lui Peter Michl devenise Rebecca Michl. Se întorcea de la gară. Se oprea în parc. Îl saluta pe domnul Josef Kraft, văduvoiul care avea moara cu turbină și fabrica de amidon și dextroză unde intrau zilnic douăzeci și cinci de vagoane pline de cartofi.

Josef Kraft avea patruzeci și cinci de ani. Își construise casa lângă vale, în cornul unei pădurici prin care curgea râul.

Și ce dacă era aproape bătrân. Și ce dacă n-avea copii. Și ce dacă zicea preotului Lală Marcu: „Averea mișcătoare cu hârtiile ei se plimbă de colo-colo, domnule Lală.” O aproape absolventă de Kochschule la Tatariv poate duce o gospodărie în cârcă, poate găti toate bunătățile, îl poate mulțumi și pe unul ca Josef Kraft și-o poate crește și pe Osima.

Gertruda fusese nevasta proprietarului de moară din Herina. O femeie frumoasă, dar stearpă.

Și ce dacă Josef Kraft își va dori moștenitori. De aia era Rebecca Michl în Herina. Să-l ajute, să-l îndrume, să-l procopsească cu odrasle. Oricâte.

Din livada lui Josef Kraft, apa albăstruie și rece a râului curgea parcă ascunsă până lângă piața centrală a Herinei.

Josef Kraft rămăsese orfan. Johann Kraft plecase într-un război și fiul său primise o hârtie de la guvernator și o aceeași hârtie de la principele de Coroană:

„Dulce et decorum est pro patria mori.”

Un bărbat și o femeie care au trecut prin atâtea, care au simțit apăsări și dureri în piepturi se pot întâlni, se pot mai ușor înțelege și pot hotărî să stea împreună.

Trei sute șaizeci și cinci de zile trecuse, dimineața și seara, Osima pe lângă casa preotului Lală Marcu. Se oprea la poartă. Privea fix capul de lup sculptat. Apoi striga către ferestrele larg deschise: „Când o să cresc mare, așteaptă numa’ să cresc mare și-o să vezi ce-o să ți se întâmple.”

***

Johann Michl a trăit în liniște și pace cu vecinii lui în orașul Landschut. Era comerciant cu prăvălie lângă mica farmacie Talian. Până când a primit scrisoare de la Cancelaria Imperială. Scria pe plic: „Aceasta nu este o scrisoare. Aceasta este o rugăminte.” În aceeași zi, în Landschut mai venise încă o astfel de rugăminte, pe adresa farmaciștilor Talian. Era nevoie de comercianți și de farmaciști în Herina. Johann Michl și farmaciștii Talian și-au făcut bagajele.

Când au coborât pe peronul gării din oraș, impiegatul a fost curios: „Voi sunteți italieni?” „Si, signore, noi siamo italiani”, au răspuns bucuroși farmaciștii.

Lui Johann Michl i se închideau ochii. Ajunseseră cu vagonul de bagaje după două nopți și trei zile.

Farmacistul: „Poate că e orașul mântuirii noastre, Johann.”

Comerciantul: „Se lasă iute noaptea în Herina asta, Talian. Pe cărările muntelui o fi plin de lepădături, pe aici nu pot fi decât drumeaguri rupte, cleioase, cu oameni speriați, cu frigul ce se apropie.”

Pe peronul gării din Herina mai coborâseră din același tren: Gustav Engel, tâmplar în Zips, Adam și Jozsef Tetiwa, măcelari din Vác, Josef von Zadurawicz, funcționar în Gyula, și Friedrich Zachmann, maistru sticlar la Plzeň. Toți primiseră scrisori cu rugăminți din partea Cancelariei Imperiale. Toți așteptau să li se repartizeze camere.

Pe când Herina devenea un șantier, se construiau case și drumuri largi, soseau specialiștii, ciobanii din munte rămâneau aceiași descântători. Mergeau în crâșme, cereau rachiu pe veresie, luau fetele, le ungeau cu miere de albină pe frunți și pe la subsiori. După o noapte de descântat, fetele alea parcă amuțeau cinci săptămâni.

În vremurile acelea veneau din Tatariv cerșetorii târgurilor dimprejur și se puneau pe beții.

Trecuseră deja doi ani de la sosirea lor în Herina.

„Michl, noi trăim aici împreună cu cetățenii și mulțumită lor; dacă n-ar fi ei, n-am fi nici noi! Dar dacă n-am fi noi, ar fi alții ca noi!”

„Când am ajuns în orașul ăsta nu erau nici măcar felinare, Talian.”

„Când veneau drumeții în căruțe care alunecau ca niște umbre, ți se cam făcea frică, Johann.”

„E drept și că bărbații aveau pălării largi, Talian.”

„E și mai drept că femeile mergeau noaptea pe dibuite chiar dacă țineau în mâini lămpi, Johann.”

„Și-apoi felinarele erau șubrede cu petrol. Aruncau chiorâș lumina, Talian.”

„Așa a fost pe atunci. Acuma e stradă mare cu prăvălii impunătoare, cu pavaj bun, cu farmacie, cu cafenele. A știut Cancelaria Imperială pe cine să roage să vină în Herina, Johann.”

„Mai sunt și bordurile de lut uitate pe margine de drum, care pe timp de ploaie se prefac în ce au fost, Talian.”

„În noroi și-apoi când se usucă în praf, Johann.”