Strania valiză a domnului Silberstein

Capitolul 45

Dana imagina planuri mari pentru Zinel, iar eu îi țineam isonul. Cum terminarea studiilor sale liceale nu era departe, luasem decizia de a-i trimite dosarul cu rezultate școlare la cele mai importante universități din lume.

Cu toate că echilibrul lui psihic se afla în strânsă legătură cu ședințele zilnice de pregătire fizică, am fost uimit să constat că nu toate erau domestice între el și antrenor, pe care-l chema Laurențiu. Acesta – un tip educat, care-avea acasă un perete cu diplome și medalii ce reflectau o lungă și fructuoasă carieră – l-a aplaudat odată cu putere, dar fără pic de ironie:

— Hai, învingătorule! Bravo, campionule!

Lui Zinel i-a căzut fața, de m-am temut să nu calce pe ea din greșeală și s-o spargă. S-a îmbufnat de n-a mai vrut să continue antrenamentul și-a rupt-o la fugă în plânsete spre vestiar.

Mi-am suprimat și eu brusc turele de alergare, de frică să nu intre-n criză și să se facă nevăzut, mai ales că-ntre timp devenise și mai prețios pentru pegra românească. Infirmitatea îl făcea ideal pentru activitatea de cerșetorie și, pe deasupra, mai era și protectoratul Danei, de la care gangsterii – din alte clanuri decât cel al Campionilor, cu care exista un pact de neagresiune – puteau cere o răscumpărare consistentă.

Înaintea mea, a luat-o la fugă după el Laurențiu. Postându-mă lângă ușa deschisă a vestiarului, l-am auzit pe Zinel cum cerea pe-un ton isteric să nu mai fie numit nici măcar în glumă „campion” sau „învingător”.

— Bine, dar ești campion! Atitudinea, progresele și forța mentală care-ți capacitează resursele fizice te recomandă ca pe-un campion. Modestia e bună în interviurile pentru presă, dar pe stadion trebuie să știi exact cât valorezi! E prima premisă a victoriei.

— Sunt o persoană cu dizabilități, lua-m-ar dracu’! Când nu mă aflu de față, colegii mă numesc între ei „ciungul”.

— Sunt invidioși…

— Invidioși, dar fără dizabilități! Ei au corpul întreg, spre deosebire de mine, care sunt și voi rămâne un handicapat.

— Cu proteza ta bionică nu riști nici măcar o iritație la nivelul epidermei, doar știi asta. Poartă-ți proteza și-nchide-le gura la toți!

— Proteza e minciună și poate închide multe guri, nu și pe-a mea. De-acord, pot fi numit și „campion”, însă doar unul în retragere, datorită calității mele de fost hoț de buzunare în Clanul Campionilor.

— Ce treabă avem noi cu coțcarii ăia? Mă trec sudorile doar când aud de ei.

— Când te uiți la mine, ar trebui să-i vezi și pe ei! Sunt un produs al școlii lor.

— Începi să aiurezi!

Un curent de aer a trântit ușa ca o replică implacabilă, astfel că n-am mai prins vreo iotă din discuția lor, care-a durat până s-au încins pereții vestiarului.

În zilele următoare, nu l-am slăbit pe Zinel din ochi. Dacă mergea la toaletă, m-apucam să-mi butonez și eu vezica în cabina lipită de-a lui. Eram prevăzător, căutând să preîntâmpin o nouă fugă, deși calmul lui britanic se-așezase ca un strat de ciment peste criza de nervi de pe stadion.

Într-o dimineață, a rămas închis în cabină destul cât să mă alarmez și să bat în ușă încet, apoi tot mai tare – cu palmele, pumnii și picioarele. Întrucât nu primeam niciun răspuns, m-am izbit cu umărul și-am dat buzna peste el.

Așezat pe colacul WC-ului, Zinel citea și era atât de concentrat la lectură, încât uitase pentru ce se afla în cabină.

Abia peste o lună de la izbucnirea aia nervoasă, mie și Danei ne-a fost dat să aflăm ceea ce el și antrenorul ticluiseră la finele discuției lor aprinse din vestiar.

Onest și totodată fin psiholog, Laurențiu ne-a prezentat și ne-a supus spre aprobare un plan de bătaie, în urma căruia brațul lipsă al lui Zinel urma să se transforme din handicap în principalul atribut al unei noi identități.

— Fii notabil, fără a-ți pierde umilința! Și-n caz că ți-e ursit s-ajungi campion, fii unul al modeștilor, nu al îngâmfaților!

Era exact ceea ce-a hotărât Zinel sub îndrumarea lui Laurențiu, care și el, după cum aveam să aflu într-o seară scăpată de sub control cu vodcă Grey Goose, se pierduse de câteva ori în fumurile unei cariere sportive pline de lauri, dar și de mărăcini.

O carieră cu succese mari și căderi și mai mari, că mereu locul din care cădem ni se pare mai înalt, deși e unul și același cu acela în care am urcat.

Capitolul 46

Copilul nu mai era copil, băiatul nu mai era băiat.

Luni în șir, Zinel s-a-ntrecut pe sine la antrenamente. Depășea ștacheta ce se înălța mereu, sărea în lungime până transforma groapa de nisip într-un petec de plajă din Bretagne și tăia văzduhul cu sulița, obligând-o să zboare tot mai departe, asemenea unui vis zălud.

Mai îmbucurătoare ca orice era performanța de-a înțelege că nu lupta cu limitele impuse de suferința sa, ci cu prejudecățile unei societăți care transformase cuvântul „handicapat” într-o grea insultă.

— Hai, învingătorule! Bravo, campionule! îl încuraja antrenorul Laurențiu, fără ca destinatarul să-l mai contrazică.

— Trăiască Zinel, campionul modeștilor din țara noastră și de pretutindeni! poetiza vocea mea, pe care trebuia s-o bărbieresc o dată la trei zile, ca să-i mai dau jos din țepi.

Dac-ar fi fost și interlopul Costel, șeful Clanului Campionilor, prin apropiere, sigur ar fi chemat un taraf de maneliști, care să transpună realizările lui Zinel în cântece de neuitat.

C-un asemenea regim de pregătire intensivă, lui Zinel nu i-a trebuit mult pentru a stabili noi și noi recorduri naționale la probele în care se specializase: săritura în lungime, surata ei în înălțime și aruncarea suliței. Concura la Clasa de handicap T46, unde erau cuprinși sportivii care suferiseră amputații deasupra sau dedesubtul cotului.

Mai trebuie să ne sperie moartea, când, c-un minim efort de imaginație, ceea ce urmează apare ca o imensă arenă sportivă cu instalație de iluminare noctură alimentată de la generatorul universal?

În deplin acord cu societatea înțesată de eșafoduri pe care o reflectau, ziarele de specialitate strâmbau din nas când auzeau de competițiile paralimpice. Considerându-le un fel de rude sărace ale sportului de performanță, nu le acordau decât spații tipografice și de emisie infime, în cuprinsul unor știri expeditive, amplasate la parterul ultimelor pagini sau la finele buletinelor de știri.

Abia după ce performanțele lui Zinel au probat că n-aveau natură conjuncturală, o schimbare de atitudine față de el și de cei aidoma lui a devenit vizibilă în presă. Ca și cum ar fi fost animate brusc de cine știe ce idealuri luminoase, mass-media și-au șters purtarea discriminatorie și-au început să le acorde sportivilor cu dizabilități spații gazetărești și de emisie egale cu-ale celor fără dizabilități.

— Sfântă deontologie,/ Toți dușmanii mei te știe! – ar fi proclamat notele tânguitoare ale unui manelist genial, convocat tot de interlopul Costel pentru o cântare la conferințele de presă ținute în vestiar sau direct pe stadion.

Detectivul din mine avea curând să afle că nu era aici vorba de aplicarea tardivă a deontologiei jurnalistice, ci de iscusința relațională a Danei, care știa mereu când, unde, cu cine și cum trebuia să trateze, în vederea obținerii acelor rezultate așteptate de inimoasa noastră echipă.

Citeam cu voce tare articolele de presă care ne priveau. „Zinel mănâncă atletism pe pâine!” proclama Gazeta prosport, drept concluzie a unei știri aproape sufocate de imagini fotografice, în care campionul nostru era prezentat în timp ce-și înfuleca meniul pregătit din probele sale favorite.

„Atletism pe pâine”… Tartinele preparate din diferite sporturi unse pe felii de pâine par să constituie hrana forte a competitorilor angrenați în jocuri individuale sau de echipă.

După cum susțin ziarele, marii fotbaliști se alimentează cu fotbal pe pâine, boxerii cu box pe pâine, șahiștii cu șah pe pâine, călăreții cu hipism pe pâine și atleții cu atletism pe pâine.

Atunci când sportivii își dau ultima suflare – căci și lor li se întâmplă, ba încă mai des ca bipezilor obișnuiți –, intră în funcțiune un alt șablon jurnalistic, care de data asta promovează bunele relații cu îngerii. „Marele jucător X a plecat să joace fotbal/handbal/hochei cu îngerii” ori „Înotătorul Y s-a grăbit să sară de la trambulină cu îngerii” titrează gazetele și programele de știri radiotelevizate, cu litere bucălate ca obrajii îngerilor.

Conform imaginației celor din mass-media, fotbaliștii sau handbaliștii își încheie gestiunea pământeană ca să șuteze la poarta apărată de îngeri, boxerii pentru a schimba croșee de stânga cu îngerii, șahiștii animați de dorința de a le da șah și mat îngerilor, iar atleții ca s-alerge, s-arunce sulița și să sară la groapa cu nisip, ați ghicit, tot în compania îngerilor.

Mai trebuie să ne sperie moartea, când, c-un minim efort de imaginație, ceea ce urmează apare ca o imensă arenă sportivă cu instalație de iluminare noctură alimentată de la generatorul universal?

Vestea și mai bună e că ne-așteaptă un tărâm complex, înțesat de prezențe angelice specializate nu numai în sport, ci-n tot și-n toate, alături de care ne putem continua și duce pe-o treaptă superioară terestrele activități.

• un loc în care muzicienii se produc scenic acompaniați de heruvimi în frac, iar pictorii imortalizează la șevalet aripi și puțișoare dintr-o lume mai bună, în timp ce scriitorii își înmoaie în cerneală penele smulse de pe târtița îngerașilor care văluresc în spasme mai pastelate ca frunzele toamnei.

Toate profesiile fiind excelent reprezentate pe cealaltă lume, chirurgii operează numai în săli scăldate de lumini dumnezeiești, asistați la mâna a doua de îngeroaice în halat alb, care le pasează bisturiul, pensa și acul necesare în complicatele intervenții pe prostata arhanghelilor de vârsta a treia.

Estimp, în locurile cele mai aglomerate ale lumii de apoi, făcând ceea ce știu mai bine ca oricine, membrii clanurilor interlope le șterpelesc îngerilor căscați cardul din portofel și le cer taxă de protecție serafimilor cu dare de mână.

Capitolul 47

Uitând de toate vechile mele îndeletniciri futile, m-am trezit cu privilegiul de a-l însoți pe Zinel în calitate de consilier personal la toate concursurile, inclusiv la cele atât de tensionate, în care se decidea calificarea pentru marile competiții europene și mondiale.

Dacă s-ar fi acordat medalii și pentru cele mai haioase apariții în gări, aeroporturi și hoteluri, delegația noastră și-ar fi umilit adversarii. Cel puțin modul în care se prezenta Zinel, echipat în trening cu însemnele țării și purtând geamantanul său oribil în mâna dreaptă sau cocoțat pe umărul fără antebraț, semăna izbitor c-o scenă dintr-un film cu emigranți de pe la începuturile secolului al XX-lea.

Rugămințile lui Laurențiu și-ale Danei, la care nu se alăturau ale mele, de-a renunța la răblăciunea aia compromițătoare se izbeau de-un argument peremptoriu:

— Dacă n-aș fi furat acest bagaj nașparliu acum câțiva ani, nu m-aș afla cu voi aici și-aș fi un șuț oarecare. Și-apoi, să vadă opinia publică mondială că reprezentăm o țară în care lipsurile sunt singurele mărfuri de larg consum la îndemâna oricui! Doar nu-i o rușine să fii un coate-goale, în cazul meu un cot-gol, de sorginte est-europeană, futu-i sorgintea mă-sii! Sărăcia trebuie purtată natural, cum îmi port eu brațul mai sărac cu 50 la sută.

— Are dreptate, m-am băgat și eu în vorbă, c-o maximă extrasă din vastele-mi lecturi. Știți prin ce ziceau frații Goncourt că-l recunoști din prima pe provincial?

— „Prin teama îngrozitoare și eternă de-a nu fi ridicol, teroare care la parizian nu există!”

— De unde știi tu asta, bre omul lui Dumnezeu?

— De la fosta mea gagică, Adelina, cea care ținea de șase când eu furam la Paris!

După cum vedeam, Adelina dispărea din când în când, dar de predat nu se preda. Cum să nu rămână campionul nostru pietrificat în pasiunea pentru fata asta, care era atât de cultivată, că merita trecută-n scripte ca universitate cu dreptul de-a elibera diplome de absolvire, ba poate că și de doctorat?  

Se părea că din exemplul pe care-l aducea Zinel în țară se mai înfruptau și alții; ceea ce nu mă supăra, dimpotrivă, îmi crea o satisfacție de sorginte diavolească.

Revenind la sarsanaua care câștiga cu fiecare zi o adorație aproape mistică, aș fi fost onorat ca Zinel să-mi permită să i-o mai car și eu. Din păcate, mă refuza constant, ceea ce-nsemna ori că mă respecta prea mult și nu concepea să mă vadă coborît la postura de hamal onorific, ori că-i era prea personală povara și nu voia s-o-mpartă cu nimeni, nici măcar cu mine.

Am reușit într-un timp uimitor de scurt să mă familiarizez cu cele mai impunătoare stadioane ale lumii și să le asemuiesc ori cu marile catedrale, ori cu celebrele piețe ale libertății de exprimare. Și-ntrucât mă așezam mereu în rândurile cele mai de sus din tribune, de unde mi se oferea o viziune de ansamblu a întrecerilor, am dobândit pe merit calificarea în grupul select al „spectatorilor profesioniști”.

M-am căpătuit drept urmare atât cu sportivi favoriți, cât și cu probe preferate. În afară de competițiile din Clasa de handicap T46 în care concura campionul inimii mele, gusturile mă călăuzeau spre T50 și T51, rezervate sportivilor în scaune rulante, și spre T44, destinate celor cu amputații ale picioarelor.

De ce-aveam taman aceste opțiuni, și nu altele, oricare altele? Să fi fost un indiciu clar că nu mă slăbea în niciun chip imaginea copiilor din Clanul Campionilor rămași fără picioare și condamnați să se deplaseze în cârje sau în fotolii rulante, după ce fuseseră pedepsiți de legea nemilosului Costel?

Posibil! Cert e că povestea micuților acelora nu înceta să mă răscolească. Dacă nu-și îndeplineau planul financiar săptămânal la furtișaguri, dacă nu câștigau destul prin întinderea mâinii sau lepădarea chiloților ori dacă-ncercau să-și ia tălpășița departe de lumea sordidă în care-ncăpuseră, erau umiliți și snopiți cu bâta de baseball.

Iar dacă-n urma corecțiilor se-ntâmpla ca vreunul să rămână cu beteșuguri grave pentru tot restul vieții, era poate un ghinion pentru el, dar un noroc pentru bandă. În cadrul unei activități profitabile precum cerșetoria, infirmitățile fizice reprezentau un argument forte, datorită capacității de-a-nmuia inima fraierilor și-a le grăbi mâna spre propriul portofel.

Într-o egală măsură, eram atras și de jocurile de echipă – baschet, handbal, rugby –, în desfășurarea cărora puteam analiza solidaritatea, altruismul și fairplayul unor sportivi cu care soarta numai fairplay nu fusese.

Însă pasiunea mea curată și sinceră se îndrepta spre probele atletice destinate solitarilor de carieră și trebuia s-admit că eram din nou subiectiv, ținând cont că Zinel avea o natură introvertită.

— Să se fi molipsit cu-acest ultim talent de la mine?

Nu, așa ceva era cu totul exclus. Solitar te naști, nu te faci, funcționând aici aceeași regulă ca-n cazul reginelor sau al scriitorilor.

Îl urmăream mereu în picioare spre finalul curselor sau în timpul săriturilor decisive la groapa cu nisip. Înainte de proba propriu-zisă, printr-un artificiu caracteristic legăturii complexe dintre discipol și mentor, se-ntâmpla ceva ce doar sentimentalii de cursă lungă cunosc: din locul unde urma să concureze, Zinel îmi trimitea nu știu cum, în tribună, singura sa palmă, pe care eu o strecuram între-ale mele. Și-așa, cuprinși de delirul adrenalinei și-al iubirii ce ne lega, aplaudam amândoi la trei mâini.

Zinel strălucea în competiții dotate cu Grand Prix-uri. La Berlin, Atena, Londra, Paris ori Amsterdam, își depășea recordurile personale și-și îndeplinea baremurile pentru competițiile majore la care ținea să participe – campionatele europene și mondiale, alături de jocurile olimpice. Rezultatele obținute îl făceau să se aleagă cu diplome, cupe și medalii, menite să-nvârtă dinamul neobosit al vanității naționale.

Mai presus însă de toate astea, prietenul meu distribuia în țară și-n lume un exemplu în aur masiv, destinat celor cu speranțele năruite sau doar zdruncinate.

Iar dacă Zinel reprezenta o torță pentru alții, de ce n-ar fi reprezentat și pentru mine? Aproape fără să-mi dau seama, am mărit numărul turelor de stadion și-am intensificat ritmul de alergare pe pista umilă, dar ambițioasă pe care evoluam.

Pentru prima oară în viață, eram singurul meu stăpân și tocmai de aceea, un mic învingător. Nu-mi mai păsa de nimic.

Se părea că din exemplul pe care-l aducea Zinel în țară se mai înfruptau și alții; ceea ce nu mă supăra, dimpotrivă, îmi crea o satisfacție de sorginte diavolească. Mă refer punctual la companiile multinaționale, care multă vreme ne trataseră cu sictir tentativele de acroșaj, ca nu cumva să le cerem vreo sponsorizare pentru deplasări sau cazări în orașele unde-aveau loc concursurile.

Brusc, dar nu din senin, aceste ambasade ale banului fără miros și-au schimbat atitudinea, de-ai fi zis că adunaseră tot siropul din comerț și-l turnaseră în glasurile și mesajele cu care se pisiceau pe lângă noi:

— Am dori să vă acordăm o mică finanțare și vă rugăm din suflet să nu ne refuzați, deoarece refuzul dumneavoastră ne-ar afecta profund! Primiți, stimate domn, asigurarea înaltei noastre considerațiuni!

Vai, câtă generozitate! Ai fi zis că toți miliardarii ăia nu mai aveau alt scop în viață decât să-și asocieze numele cu-al lui Zinel, dar nu din calcule de marketing, ci doar pentru favoarea de-a se alătura unui proiect menit să difuzeze-n lume speranța, fraternitatea și-alte valori cu sonoritate plăcută.

Nu le-am întors spatele, deși oportunismul lor nu se racorda cu etica și estetica sportului așa cum le vedeam noi. I-am pasat foarte natural oamenilor Danei, foarte pricepuți în a-i face să danseze pe ritmurile muzicii noastre, care nici în cele mai neinspirate momente nu se depărtau de ale Imnului Olimpic.

Se-ntâmpla în unele seri cu țurțuri la streșini și scorțișoară în vin să contemplăm ca de pe craca unui cireș sau stâlp de linie electrică drumul parcurs de trioul nostru de șoc. Găseam încurajator pentru ordinea lumii ca noi, laureații modeștilor, să fim acolo sus, iar îngâmfații criminali din Clanul Campionilor să mai sălășluiască doar prin cotloanele neaerisite ale memoriei colective, de unde îi păștea amenințarea evacuării.

Acești sportivi care apăraseră cândva culorile țării, dar ulterior le pângăriseră pentru decenii întregi prin fărădelegi internaționale, nu-i mai puteau face vreun rău lui Zinel. Datorită respectului unanim câștigat, micul învingător devenise intangibil pentru ei și-un anume merit îi aparținea și Danei, care se pricepuse să bage cireada de balauri în grajd.

Bine-ar fi fost ca și organele legii să-nvețe câte ceva din atitudinea sa fermă.

Desemnarea lui Zinel drept portdrapel al României la Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro a venit pe cea mai democratică linie, această calitate fiindu-i votată atât de sportivii din delegație, cât și de membrii staffului tehnic.

Un singur vot i-a lipsit s-atingă unanimitatea – iar acela a fost al lui, fiindcă nu-și permitea să procedeze altfel. Când porți pe frunte laurii grei de campion al modeștilor, apare cu totul inestetic să te votezi pe sine.

Și a venit și ziua cea mare!

Ah, voi, frisonante finale, chintesențe ale competițiilor sportive internaționale! Nu merită titlul de spectator calificat cel care nu iubește cu patimă aceste oglinzi ale societății democratice, căci în decursul finalelor, mai mult ca-n toate probele intermediare la un loc, devine vizibilă îmbinarea de valori fizice și morale ce-l face pe zeu să cadă în contemplația ființei umane. 

Prin relațiile Danei, căpătasem două locuri cu vedere panoramică, situate la o depărtare rezonabilă de tribuna oficială, care-l afișa pe ministrul sporturilor din România alături de alte somități interne și internaționale. Eram așezați într-o zonă rezervată în principal rudelor competitorilor și, confirmând zicala că neamurile nu ți le alegi, ci-ți sunt distribuite de societatea pe acțiuni „Maestrul Diavol și Bunul Dumnezeu”, un grup de lângă noi scutura drapelul nostru național, de parc-ar fi vrut să scoată din el și ultimul firișor de praf.

Am pufnit de obidă: uite că până și-n cele mai frumoase momente se găseau unii care să-mi strice cheful cu gesturi nepotrivite! Oare trebuia să fii savant de talie mondială pentru a-nțelege că semnificația întrecerilor la care asistăm depășea apartenența la o anumită naționalitate, oricare-ar fi fost ea?

Fragment din romanul omonim, în curs de apariție la Editura Humanitas