Statistica anului 1938 menţionează că în România circulă 25.350 de automobile, ceea ce înseamnă o medie de 1,3 la mia de locuitori. Sună înapoiat pentru cineva care priveşte spre Germania, cu ale ei 18,6 automobile la mia de locuitori, sau spre Franţa, cu 43,7… Cu 219,7, America e atât de departe, că‑ţi trebuie ochean să o prinzi cu privirea.
Doctorul Oxenberg e unul dintre fericiţii proprietari de „maşină mică“. Mai fericită îi e soţia, când iese pe patru roţi, mângâind volanul cu degete înmănuşate, special pentru a strânge de pe străzi suspine, invidii şi saluturi cu mâna la chipiu. Au o mândreţe de Citroën B14 vişiniu. Deţinuseră mai întâi un Chevrolet luat la mâna a doua de la un bancher; dar imediat ce treburile au început să meargă brici, a intervenit şi chestiunea unei maşini noi.
„Un avertisment la început: mii de cărți vor mai apărea în acest an, dar va fi greu de găsit una care să fie atât de remarcabilă precum Oxenberg & Bernstein (America de peste pogrom) a autorului român Cătălin Mihuleac. Cine va începe să citească această carte n-o va mai putea lăsa din mâini. Căci romanul lui Mihuleac poate orice: provoacă râsul și plânsul, meditația și îndoiala, ne ia cu el și ne răvășește.“ — GABRIEL RATH, Die Presse
N‑a fost uşoară alegerea mărcii, care se luase la trântă cu un Ford clasic, mult mai comod de obţinut, mai ales că o linie de asamblare funcţiona la Bucureşti, unde se făceau şi caroseriile. Ca şi în cazul prenumelui Lev atribuit primului ei copil, Roza încercase să tragă de volan spre calea rusă:
— Dragă, am citit că Ford e un antisemit urât şi rău… Nu putem să‑i cumpărăm marfa, chiar dacă s‑ar fabrica la Podu Iloaiei sau la Târgu Frumos. Trebuie să găsim altceva. Ce‑ai zice de un GAZ, fabricat la uzinele din Gorki, în Rusia? Cred că ar fi alegerea ideală.
Roza Oxenberg nu e doar admiratoarea lui Tolstoi, ci şi a lui Gorki. Iubeşte literatura rusă şi o omagiază sub orice formă. Regretă că nu există pe piaţă biciclete marca Cehov sau Puşkin, să‑i cumpere una sau chiar două lui Lev. Soţul îi satisface de obicei orice capriciu, dar rămâne o persoană raţională:
— Scumpa mea Roza, uite ce mi‑a spus ieri Millo Grossman, cel care vinde automobile pe Strada Uzinei. Că antisemitul Ford, chiar el, este ziditorul uzinelor din Gorki, în cadrul unui program de colaborare americano‑sovietic. Cumpărând un GAZ, îi facem indirect jocul lui Ford, care, cum vezi, e un şiret şi jumătate.
Oftând, Roza a renunţat la ideea unui automobil sovietic, oricum aproape imposibil de procurat în acele timpuri, când ţara îşi încorda muşchii economici spre Răsărit.
— Comme d’habitude, merg pe mâna ta, Jacques.
A sunat flatant, dar pe dos, fiindcă bărbatul era cel care nu se abătea de la linia ei. Jacques şi‑a pus în funcţiune toată inventivitatea specifică îndrăgostitului. Urmarea?
O minunată zi de primăvară a fost dusă la perfecţiune de o cerească apariţie în curtea casei de pe Strada Ştefan cel Mare. Eleganţă, soliditate, maniere fine, graţie. Toate într‑o operă semnată de André‑Gustave Citroën. Evreu sută la sută. Scumpă Roza, mai ai ceva de zis?
Şi asta nu era totul. Modelul B14, produs de evreul nostru Citroën, se numeşte… Se numeşte…
— Hai, ghiceşte!
— Picură‑mă cu ceară şi tot nu ghicesc!
— ROSALIE! Citroën B14 Rosalie. Rosalie, Roza! Pe maşinuţă o cheamă ca pe tine, bobocelul meu de trandafir!
Roza a bătut din palme, mai‑mai să şi le rupă din încheietură. Peste guriţa maşinii, cele două unghiuri suprapuse cu vârful în sus, care distingeau marca Citroën, semănau cu mustăcioara lui fină.
Femeia râdea ca o stea de cinema, cu gâtul arcuit şi capul lăsat pe spate, permiţându‑le măselelor de aur să trimită semnale soarelui de aprilie. Şi‑a aşezat copiii pe bancheta din spate, soţul în dreapta şi a pornit să dea un tur pe străzile cu pavele de lemn din centrul oraşului.
De partea de propagandă s‑a ocupat Tincuţa, slujnica lor, fată cu patru clase, din satul Belceşti. Ea e‑n dragoste cu Ilie, un jandarm aprig, ajutorul şefului de post din sat. Cu permisiunea doamnei, îl înghesuie, o sâmbătă din două, în cămăruţa unde locuieşte, la subsolul casei, că unde‑n altă parte…
— Iaca, Ilie, sî‑ţi zâc una di chici în cur. Doamna o căpătat di la domnu’ o maşânî micî, făcutî di un ovreiu’ din Franţa pentru dânsa.
— Şî ci? Îs maşâni mici câcălău pi uliţi.
— Îi, c‑o cheamî ca pi dânsa.
— Pi cine‑o cheamî, fa, ca pi dânsa?
— Pi dânsa, uăi bouli!
— Pi doamna o cheamî ca pi doamna?
— Nu, uăi bouli. Pi dânsa, pi maşânî, o cheamî ca pi dânsa, ca pi doamna.
— Oxânberg o cheamî pi maşânî?
— Nu Oxânberg, bri Ilie, nu mai fi prost ca o barabulî. Roza o cheamî pi maşânî. Ca pi doamna.
— Apăi, di ci nu zâci aşa, fa gâsco?
— Da‑ţi zâc, numa’ cî tu ai în cap grăunţi di dat la gâşti. Şî ari şî mustaţî ca dânsu’.
— Cari dânsu’, fa?
— Ca dom’ doftor.
— Doamna Roza ari mustaţî ca dom’ doftor?
— Nu, uăi bouli, maşâna. Ari în faţî mustaţî, iac‑aşa!
— Cristoşii mamii lor di ovrei! Io cu greu apuc sî‑ţi ieu o părechi di chiloţi mai di doamni‑ajutî, şî aista îi cumpărî nevesti‑sii maşânî.
— Ş‑o mai şî cheamî pi dânsa ca pi dânsa. Şî mai ari şî mustaţî ca dânsu’.
— Îţi dai sama ci lucrari jâdăneascî îi aicişa?
— Io numa’cî‑mi fac sămnu’ crucii.
— Apăi, nu s‑o întoarci ea roata într‑o zî!?
De draci, Ilie s‑a dus în prima cârciumă, să radă câteva ţuici. Pe când ieşea bine parfumat în stradă, o roată cu spiţe arginitii fu cât p‑aci să‑l calce pe bocanc. Un buhai de claxon îi mugi în timpan, zdruncinându‑i şi mai tare grăunţele pe care Tincuţa jura că le are în cap.
Doamna Oxenberg îşi roda maşinuţa. Roza o conducea pe Roza. Ilie strânse din dinţi, arătând pumnul spre geamul din spate, unde se vedeau nasurile turtite ale copiilor Golda şi Lev. Doi pui de „ovrei“.
Peste câteva zile, Ilie s‑a enervat şi mai tare. Tincuţa, fată bună la toate, mai croia‑cârpea‑dregea una‑alta prin casa doctorului: o cămaşă, un pantalon, oleacă de pijama. Ca să aibă mai mult spor, doamna i‑a adus o maşină de cusut Singer.
De bucurie, Tincuţa cânta cu foc Mi‑am făcut bundiţă nouă. Dar Ilie, pe când îşi trecea ştiuletele între pănuşile prohabului şi se ridica de pe dânsa, a remarcat că maşina era veche, cu ornamentul şters de la câte materiale se frecaseră de el.
— Nu vezi cî‑i mai bătrânî ca bunicî‑ta, fa proasto?
— Ş‑apăi, ci? Îi bunî, cî‑nvăţ sî cos pi dânsa.
— Ei îşi cumpărî otomobil nou, iar ţie maşânî di cusut vechi.
Una din primele misiuni ale Tincuţei la maşina de cusut a constat în refolosirea vechilor păpuşi ale Goldei. Se apropia Hanukkah – opt seri, opt cadouri – şi Roza Oxenberg n‑avea poftă să arunce banii pe daruri noi şi costisitoare, de care oricum fetiţa se plictisea urgent. Pentru astfel de ocazii, era nevoie de creativitate. De care nu ducea lipsă.
Seara, după ce copiii mergeau la culcare, Tincuţa lua resturi de materiale şi croia din ele şepci, cămăşuţe, pălărioare, vestuţe, pantalonaşi, fustiţe, sub îndrumarea Rozei. Din cânepă ieşeau cosiţe blonde; din păr de cal, chică brunetă; din pânză de sac, paltonaşe; din postav, pantofi; din broderia pernelor, guleraşe graţioase cu dantelă. Alături de Tincuţa, Roza picta lemnul feţelor, scobea gropiţe în bărbie, obrăznicea năsucuri, drămuia rozul în obraji, arcuia mustăţi în jurul buzelor roşii.
Păpuşile sufereau schimbări încântătoare de imagine şi chiar de sex: păpuşa Mărioara, bunăoară, devenea ştrengarul Gavroche, soldatul Giuseppe se prefăcea în guvernanta nemţoaică Ingrid…
„America de peste pogrom e un roman aflat într-un echilibru instabil între burlesc și gravitate, dar de o forță indiscutabilă.“ — Libération
Copiii sunt uneori mai greu de manipulat decât maturii. Micuţa Golda a observat că păpuşa Ingrid nu era nouă, nu avea cutia ei şi nici etichetă, aşa cum aveau toate pălăriile, mănuşile şi parfumurile cumpărate de mami din magazinele de pe Strada Lăpuşneanu.
Roza, luând‑o drăgăstos în braţe, i‑a povestit cum o procurase pe Ingrid. Era nouă‑nouţă, dar nu părea aşa, doar fiindcă mami s‑a luptat din greu cu un client fioros ca s‑o obţină. Ohoho, ce luptă crâncenă a fost! Amândoi au apucat‑o simultan de câte o toartă, dar mami a tras mai tare şi a fugit cu ea sub braţ. Din goană, a aruncat‑o sub un raft, fără ca duşmanul să observe, după care a fugit pe partea cealaltă, de unde a scos‑o cu un cârlig.
A fost o trântă pe viaţă şi pe moarte, în cursul căreia eticheta s‑a rupt. O luptă pe care a câştigat‑o, în final. De teamă să nu încaseze vreun pumn în barbă, domnul Copolovici, proprietarul magazinului Îngerul de pe Strada Costache Negri, s‑a pitulat sub tejghea. Dar mami i‑a adus Golduţei cea mai frumoasă păpuşă din oraş, din ţară şi din lume. Nu merita un pupic pentru asta?
A primit nenumăraţi pupici, nu doar unul singur. Şi promisiunea că va vorbi doar în germană cu Ingrid. Pe când înţelegea cât de special era darul primit, ochii Goldei se aureau cu un abajur de fericire.
De păpuşă s‑a plictisit ca de obicei în trei zile, mai ales că l‑a primit curând pe Gavroche, tot fără etichetă. Dar de povestea jucăriei n‑avea să se sature niciodată.
A reţinut pentru mai târziu, când sălbăticia vieţii avea s‑o tragă de păr spre maturitate, că nu obiectul în sine conta, ci povestea lui. Povestea păpuşii Ingrid şi‑o spunea în germană.
A doua zi, un fecior pistruiat, trimis de domnul Copolovici de la magazinul de jucării Îngerul, a sunat la uşa familiei Oxenberg, cu un mic plic în mână pe care scria „Domnişoarei Golda Oxenberg“. Înăuntru se găsea eticheta păpuşii Ingrid, ruptă în cursul luptei de ieri. O lebădă stilizată, cu gâtul şi capul curbate în forma cifrei „nouă“, încadrată de un pătrat maroniu. „Michelangeli“ scria sub lebădă. Deasupra ei, „Orvieto, Italia“.
Roza Oxenberg visează ca băiatul ei să ajungă artist celebru – actor, pianist, balerin –, dar Lev nu se sinchiseşte de aspiraţiile mamei. El are chemarea banului în sânge şi nu există joc copilăresc în care să nu vadă acel mic profit personal, fără de care Pământul nu ar mai şti pe unde să se învârtă.
Mâna de afacerist şi‑o dezvoltă la şcoală, printre colegi, dar primul client cu adevărat serios îi este sora lui. Într‑o zi, Lev îşi roagă mama să‑l ajute să‑şi numere banii, cu care vrea să‑şi cumpere bicicletă. Pentru că iese în mod flagrant un plus de o sută de lei, se justifică senin că‑i are de la Golda.
— I‑ai furat banii? Să ştii că te pedepsesc.
Cu ochii jigniţi, Lev îi explică mamei că nu a furat nimic, ci a primit banii ca tarif, pentru a‑şi învăţa surioara să fluiere. Roza îşi cheamă fetiţa la judecată, în calitate de parte vătămată, şi o pune să‑şi arate roadele învăţăturii. Dintre buzele ţuguiate ale fetei iese cu greu un suflu de aer, fără a se bucura însă şi de sunetele proprii fluieratului.
— Lev, asta se numeşte şarlatanie. N‑ai învăţat‑o nimic. Restituie‑i banii păgubitei şi cere‑i iertare!
Bărbia lui Lev începe să tremure. Nasul acvilin din naştere i se aprinde, captându‑i umilinţa.
— Nu pot să‑i restitui banii, fiindcă eu am învăţat‑o, dar ea trebuie să‑şi dea mai mult silinţa. Nu aşa îmi spui tu, că un copil bun trebuie să muncească mai mult? Că baza e studiul individual?
— Mă rog… Dar ţie, Golda, la ce‑ţi trebuie să fluieri?
Fetiţa îi spune că vrea să facă aşa cum fac oamenii mari când trece mami pe stradă, în maşină sau pe jos. Să fluiere în doi timpi şi să zică „măi băiete, iaca muiere!“.
Compliment mai frumos Roza nu a primit în viaţa ei. Se înmoaie, lăsând lucrurile aşa cum sunt, încuviinţând ca fiul să îşi continue lecţiile de fluierat cu surioara sa, un elev nu foarte dotat. Dacă şi‑ar continua cât de cât săpăturile, ar constata că nici Lev nu e o capacitate în ale fluieratului, ci scoate doar un fâsâit anemic, de amator.
