/

Într-o zi doar praful

Fragment din povestirea cu același titlu, din volumul „Marile bucurii și marile tristeți”, în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția „821.135.1 - Scriitori români contemporani” coordonată de Andreea Răsuceanu

337 vizualizări
Citiți în 32 de minute

La bar și‑a proptit coatele în tejghea și‑a cerut o cola zero și un suc de fructe. Bruneta cu tatuaj s‑a urnit cu greu din scaun, a scos sticlele din frigider și i le‑a pus în față.

— Atât?

Nu i‑a mai răspuns, a întors capul după Mia. Fetița a fugit la leagăne, s‑a suit singură într‑unul și a început să se legene așa cum o învățase el, cu picioarele în față pe înainte și cu spatele aplecat când revenea înapoi, dar cât a măturat cu privirea locul, distanța de la bar la locul de joacă s‑a lărgit dintr‑odată și el a rămas cu sticlele în mână, pe podeaua de sub prelată și și‑a dat seama că nu mai avea ce să facă decât să se ducă la ei la masă. Diminețile, până să se trezească fetița, avea câteva minute de liniște, zăcea cu privirea pe lucruri, umbrele frunzelor de plopi proiectate pe geamul mat de la baie, în lumina crudă a zorilor. Se ducea la bucătărie și punea apa în ibric, apoi învârtea flacăra aragazului până prindea o nuanță galben‑portocalie, ca să grăbească bulele de aer de pe peretele de smalț, deși știa de la maică‑sa, din copilărie, că dacă te uiți în ibric când aștepți, apa n‑o să fiarbă niciodată.

Acum cel mai mult aștepta zilele când fetița stătea la el. Trăgea cu ochiul prin deschizătura ușii la picioarele ei mici, care ieșeau de sub cearșaful mototolit.

Într‑o zi n‑o să mai fie nimic din toate lucrurile astea, o să rămână lumina și lucrurile abandonate, apa, pietrele, buruienile pe care nimeni n‑o să le mai împiedice să crească, fierul pe care oamenii l‑au scos din pământ și l‑au făcut drugi, traverse și piese, garniturile de la Gaspeco o să ruginească pe șine, cât timp o să plouă, o să plouă, apoi o să fie iarăși lumină, praful o să scânteieze în soare. Buteliile de la stația de încărcare o să stea goale, unele lângă altele, lângă reductoarele de sudură. Oxigen, argon, azot, acetilenă, dioxid de carbon, toate degeaba. Blocurile astea o să rămână la marginea orașului, dar măcinate de umezeală, bătute de vânt, cu cercevelele căzute, fără acoperișuri. O să stea în picioare stâlpii de rezistență și plăcile de ciment, dar atât.

Seara îi citea dintr‑o carte și îi explica fetiței cum fusese viața în Univers înainte să apară oamenii. Liniște, soare, apă, pietre. Și praf.

— Nu era nici un om?

— Nimeni.

— Și crabul Perfil?

— Crabul Perfil era, dar murea de plictiseală.

Ajutată de altă fetiță mai mare, Mia s‑a dat jos din leagăn și au fugit amândouă până la trambuline, unde au început să se hârjonească. Fetița cea mare i‑a ridicat maioul și și‑a lipit buzele de burtica ei, apoi a început să‑și fluture buzele și când sufla aerul cu putere din obraji, Mia chicotea de plăcere.

Dintr‑odată băieții au izbucnit în râs, n‑a auzit ce ziseseră, dar au râs cu toții tare și apoi și‑au vârât iarăși capetele în telefoane. A venit un val de vânt dinspre râu și a scuturat faldurile umbrelei de soare.

S‑a pus pe un scaun, parcă îl aștepta, era gol și stătea acolo ca să se așeze el.

Nici înainte să plece din oraș nu prea mai ieșea cu ei, a mers bine până la vârsta de undițe și de fotbal, pe urmă nu prea mai aveau ce să‑și zică. Ăștia n‑au făcut decât liceul, ei au plecat primii în Anglia, când nici nu se pleca așa de ușor, câștigau bani în construcții și îi făceau praf acasă. Robi, Sebi și Crețu’ au avut ceva probleme pe acolo. S‑au combinat cu fete tot din zonă, fetele care stăteau în colanți și șlapi pe treptele de la Alimentara și spărgeau semințe. Pe câte una care bălăngănea sticla de cola și punga de Fornetti o vedea pe urmă împingând căruciorul pe alei, dacă nimerise într‑o combinație proastă și nu putuse să plece.

I‑a fost frică să nu se rupă scaunul cu el, așa de tare a pârâit, dar nici atunci n‑a zis nici unul nimic. Stătea cu spatele la râu și cu fața spre locul de joacă.

Mai încolo era o râpă, apoi câmpul deschis, pe care pășteau niște oi, iazul și trestiile.

Într‑un târziu Sebi a mormăit ceva peste masă.

— Bate FCSB‑ul?

Nici ceau, nici nimic, dar a înțeles că întrebarea îl privea pe el. Nu s‑a mai mai uitat la meciuri de când au retrogradat, nu mai știa care retrogradare, au picat de mai multe ori, dar la un moment dat i s‑a tăiat. Cu atât mai puțin îi păsa ce făcea FCSB cu o altă echipă de inițiale. Nici pe ei nu îi mai interesa fotbalul ca pe vremuri, dar puneau la pariuri. A tăcut și a luat o gură mare din sticla de cola. Cealaltă, de suc, se aburise pe masă și mici broboane de apă se scurgeau pe forma ei cilindrică.

— 1 la pauză, 2 la final, a zis Crețu’.

Sebi a plescăit din limbă, cum ai face la cai, să‑i potolești.

A văzut‑o pe blondă cum apare din spate, de la bucătărie, avea niște blugi tăiați deasupra coapselor și picioarele fără ciorapi băgate în ghete. Când sălta peste smocurile de iarbă i se scuturau țâțele în maioul roșu. S‑a uitat fix la el, ca și prima dată. Atunci crezuse că îl știa de undeva, dar nu era o fată din zonă, sigur stătea în sat, avea pielea aspră, ca fetele de la țară. De fiecare dată rămânea cu privirea adânc înfiptă în el, și când mâinile îi umblau pe sub tejghea să spele o cană sau să prepare o cafea, și când strângea de pe mese.

Într‑o seară a stat singur la o masă și a băut bere, o urmărea și el cu privirea. Pe atunci de‑abia dăduseră drumul la terasă, se făcea întuneric și răcoare devreme. Nici ea nu umbla așa despuiată ca acum. Nu mai rămăseseră decât el și ea, care își făcea de lucru pe la bar. Lumina albă a neonului îi decojea pielea aspră de pe ceafă și de pe brațe. S‑a auzit marfarul care trăgea cisternele la Gaspeco. Atunci și‑a făcut curaj și s‑a dus la ea, nu i‑a zis nimic, ea își spăla mâinile în chiuvetă. S‑a întors și l‑a privit mirată, ca și cum îl știa dintotdeauna și ideea lui era complet aiurea.

Nu s‑a speriat, și‑a șters mâinile în prosop și l‑a trântit ghemotoc pe spălător.

— Acum nu, i‑a zis și el n‑a comentat, măcar s‑o fi întrebat când.

După ce‑a urcat pe pod, s‑a hotărât să coboare. Luna era jos, aproape de apă, și în depărtare se vedeau ghemurile de vapori din turnurile de la CET. Aerul mirosea rece și iute, ca un lemn care începe să putrezească. Nu mai fusese pe bune cu vreo tipă de când se născuse fetița, ba chiar dinainte, probabil că atunci când o făcuseră fusese ultima dată ca lumea. A coborât panta înapoi, printre tufe, cu mâinile în buzunare. Blonda strângea cartoanele de pizza și le îndesa în coșul de gunoi. Deasupra picioarelor strâmbe, curul ei bombat.

— Nu ți‑am plătit, i‑a zis.

Blonda s‑a îndreptat de spate și s‑a uitat iarăși la el, cu aceeași figură, pe care parcă o punea pe repeat. Ca și cum în fiecare secundă uita ce fusese mai devreme și o lua de la capăt. Doar ochii brun‑verzui aveau legătură cu el sau cu ceva dintre ei, dar privirea părea închisă într‑o carcasă rece, ca într‑o butelie, și el nu dibuia robinetul de unde să degajeze presiunea. Atunci a renunțat. I‑a pus banii pe pult și a plecat.

Acum tipa a făcut aceeași schemă. Tibi a tras cu ochiul la ceilalți să vadă dacă știau ceva sau măcar dacă se prindeau și ei de jocul ei, dar nimic, tot cu fețele în ecrane, prăvăliți în scaunele de lemn.

Blonda a debarasat masa și a luat‑o înapoi peste peticele de iarbă, cu bucile ei care ieșeau din blugii tăiați și tremurau deasupra coapselor.

Ca prin somn Crețu’ a întins mâna peste masă, a apucat cola lui și în timp ce‑și dădea capul pe spate, odată cu sticla în care lichidul se legăna pe gât în jos, i‑a aruncat o privire pe sub pleoapele întredeschise. A pocnit sticla de masă și a râgâit cu fața înapoi, în telefon.

— Ești la stație acum?

Tibi a simțit un nod în gât. A dat și el gata restul lui de cola și s‑a gândit că a uitat să‑i spună blondei să‑i mai aducă una. Acum stătea ca un prost cu sticla goală între palme.

— Îl mai ajut pe tata, a zis.

— Ce face nea Mitică?

— Bine, a mormăit el, ca de obicei.

Pe taică‑său îl respectau, le făcuse sănii și skate‑uri în copilărie, îl salutau când îl vedeau seara la stație, înainte să se suie în coaja lui de Nissan și să se întoarcă la Utvin.

Pe el însă trebuia să‑l aștepte o glumă proastă. O să zică ceva de butelii, apoi o să se înțeleagă că el s‑a umflat ca o butelie, și iarăși și‑a simțit corpul moale și gras, imposibil să‑l ridice de pe scaun.

A căutat‑o din priviri pe Mia, ca și cum fetița ar fi putut să‑i sară în ajutor, dar răul nu era aici, la masă, era chiar acolo, în spațiul de joacă.

S‑a trezit că a deschis gura și aerul nu se mai schimba dintr‑o parte în alta, rămăsese blocat ca un abur înghețat în jurul buzelor. Le‑a închis la loc și le‑a umezit cu limba.

Ăștia nu‑l vedeau pe băiețelul care apăruse printre ulucii îngrăditurii, dar Tibi nu‑și putea desprinde ochii de la el. Mic, cam de‑o seamă cu Mia, alerga dezordonat, aruncându‑și botoșeii în toate direcțiile, gata oricând să se dea de‑a dura prin iarbă. Și ciuful din frunte, castaniu și moale, și ochii mari și negri, năsucul cârn și buza de sus ridicată, știa atât de bine un chip ca ăsta, dar mai mare, dormise cu el, se trezise dimineața lângă el, îl mai văzuse râzând sau schimonosit de furie. Mai ales schimonosit de furie. Sau de dezgust. Când o mai căutase pe Lore după despărțire, să‑și ia monitoarele și calculatoarele din boxă. Negative care rămăseseră mult în urmă, nu le mai developase, nu trebuiau să apară în scena asta.

— Laptopuri mai faci? l‑a întrebat Crețu’.

— Acum nu prea, am închis SRL‑ul, a bâguit Tibi, ca să scape de el.

— Nu, e pentru mine. Vreau să‑mi pun un SSD.

Tibi a înhățat sticla de suc de fructe și a sorbit cu sete. Lichidul dulce și în același timp acru i‑a străpezit dinții și limba.

— Dacă ți‑l comanzi tu, ți‑l pun.

Lore n‑avea de ce să mai fie pe aici. După ce s‑au despărțit, s‑a combinat cu un neamț din Germania, sau s‑a combinat mai dinainte cu el, băieții i‑au zis ceva, pe departe, mai bine să se fi prins singur.

Oricum, ce importanță mai avea, Lore s‑a dus și l‑a lăsat așa cum l‑a lăsat.

N‑avea cum să apară pe aici, ea nici nu era din cartier, stătea în partea cealaltă a orașului și când venea pe aici strâmba din nas. Prima dată i‑a fost și rușine să o invite pe la el, i‑a spus că ai lui primiseră apartamentul prin repartiție de la fabrică, dar el a crescut la bunici, la Utvin. N‑a dus niciodată pe acolo, însă ei nu i‑a luat mult timp să afle adevărul, el crescuse la bloc și ai lui se mutaseră în sat după ce murise bunica.

Acum trebuia să dea ochii cu ea și cu copilul ei. Nu știu cum, Mia a remarcat că‑i bea din suc și a început să țipe la el din vârful toboganului albastru. Până la urmă a fost nevoit să se ridice de pe scaun. O să înghită și chestia asta dacă așa trebuie. A străbătut bucata de pământ, legănându‑și corpul ca un pinguin. De când kilogramele o luaseră în sus, genunchiul drept nu‑l mai ținea și foarte curând avea să cedeze și celălalt. El, pinguinul gras, cu sticla de suc în mână, după ce s‑au topit ghețurile. Lăsa o umbră rotundă în urma lui, ca o pată de ulei scursă dintr‑un rezervor prea plin.

Băiețelul nu s‑a dus la fete, se suise într‑o mașinuță de plastic și dădea ture, apăsând lung claxonul.

Apoi l‑a văzut pe taică‑său.

Denis, băga‑mi‑aș!

N‑avea cum să se fi gândit la varianta asta. Pe fratele lui Lore nu l‑a suportat de la bun început, un puști răzgâiat, Lore îl punea tot timpul să‑l scoată din vreun rahat sau să‑l împrumute cu bani pe care niciodată nu‑i mai vedea.

Stătea cu coatele sprijinite pe gard, ca un țăran care‑și urmărește vițelul în staul. De‑abia când l‑a văzut pe băiețel, și‑a dat seama cât de mult semăna și el cu Lore. Între timp se lățise în umeri, era mai bine legat, cu mânecile tricoului ridicate mult pe bicepși, dar tot așa scundac, cu gâtul gros și mult mai puțin păr în cap, doar un puf pe deasupra pielii, după un contur ondulat, ca pe mingea de tenis. În cazul său, nasul luat pe sus de vânt trăgea prea mult buza superioară, care nu reușea să‑i acopere complet dinții și de asta părea că rânjește tot timpul. Pe vremuri, când voia să‑i arate cât de mult îl disprețuiește, îi spunea numele întreg și parcă i‑l cânta.

— Tiberiu! l‑a strigat și acum de la gard și și‑a desprins coatele de pe uluci.

Tibi s‑a prefăcut surprins de revedere, a schițat un zâmbet și i‑a părut rău că n‑avea două, trei sticle de suc în brațe, o navetă întreagă de sticle, ca să nu fie cazul să dea mâna cu el, dar după ce Mia i‑a înhățat‑o și pe aia pe care o avea, nu i‑a mai rămas decât să‑i simtă în palmă mâna moale și lipicioasă ca un pește.

— Ce faci, Tiberiu?

— Uite‑așa, tu ce faci?

— Uite, vin la baltă cu ăsta mic, i‑a arătat dintr‑o mișcare scurtă a capului iazul de dincolo de râpă.

— Mai e apă pe‑acolo?

— Oho, și încă cum, a râs Denis cu vocea lui fonfăită. Nu mă bag încă la râu, că i‑am făcut o undiță din bambus, vreau să‑l învăț de la basic, dar să vezi ce prinde ăsta micul…

Într‑o secundă a scos telefonul din buzunar și i‑a băgat sub nas niște poze cu un caras frumușel într‑o pungă, care părea luat din piață.

— Fain, frumos, i‑a zis Tibi. Văd că încă te pricepi.

— Nu eu, el l‑a prins, pe bune, a protestat Denis.

Tibi l‑a căutat din priviri pe piciuman. Încerca să se apuce cu mânuțele de marginea nichelată a trambulinei în timp ce Mia și cu cealaltă fetiță continuau să țopăie în centrul prelatei de cauciuc, fără să‑i dea nici o atenție.

— Hai să vezi locul.

— Știu locul, i‑a zis Tibi.

— Hai să vezi unde m‑am pus. Hai, c‑am lăsat undițele acolo.

— Nu pot, Denis, sunt cu fetița.

Denis a analizat‑o printre gene pe Mia, care se prinsese cu brațul de cealaltă fetiță și făceau un singur corp, hoola‑hop. Probabil că nici nu și‑a dat seama care din ele era a lui.

— Ești singur?

Tibi a simțit cum i se înroșesc obrajii și mici broboane de transpirație i se adună la marginea părului. Și‑a șters fruntea cu dosul mâinii.

— Da, acum da, maică‑sa e la București.

— La București? a repetat Denis cu capul dat pe spate.

— Da, are niște treabă.

— Stai liniștit, că e nevastă‑mea să se uite după copii.

I‑a arătat o tipă cracoșă, proptită la bar, cu un portofel gros în mână, de culoarea bomboanelor fondate, asortat cu o pereche de sandale lucioase, cu toc înalt, cu care greu ar fi putut să facă drumul până la mașină și înapoi.

— Hai până la baltă, hai să‑ți arăt peștii. Zece minute și ne‑am și întors.

Tibi s‑a uitat încă o dată la fetițele care țopăiau și râdeau pe trambulină. Piciul reușise până la urmă să se cațere înăuntru și fetele îl primiseră în jocul lor, înconjurându‑l cu brațele. La masă, băieții erau în aceleași poziții, tot cu fețele în telefoane, ca și cum el n‑ar fi trecut niciodată pe acolo. Dacă trebuia să găsești diferențele dintre cele două imagini, ca într‑o carte de copii, trebuia să te uiți mult până ai fi văzut că nivelul din sticlele lor scăzuse. Asta cu zece minute o știa foarte bine de când era cu Lore. Îl suna și‑i zicea să se ducă la apartamentul de la gară și să facă cumva să‑l scoată pe Denis de acolo și să‑l trimită la școală, că pica bacul. Era un băiat bun, dar îi lipsea autoritatea tatălui sau a unui frate mai mare. Denis stătea în mijlocul camerei, înconjurat de pungi de semințe Djili și de coji în mai multe farfurii de plastic și pe parchet, sticle de suc răsuflate, cu capacele rostogolite pe sub fotoliu sau pe sub bibliotecă, și cutii goale de Energizer și se juca shootere în rețea. Când Tibi îl lua mai tare, începea să se miorlăie că mai voia zece minute, că își strica punctajul dacă ieșea chiar în momentul ăla.

Apoi repeta zece minute, până când Tibi ceda și îi făcea jocul.


Citiți aici un scurt interviu cu Augustin Cupșa despre viitorul său volum de povestiri, Marile bucurii și marile tristeți.

AUGUSTIN CUPȘA (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Bestiarro
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment în avanpremieră din Bestiarro de Dan Perșa, roman care urmează

Consimţămîntul (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment în avanpremieră din Consimţămîntul de Vanessa SPRINGORA, o carte-fenomen tradusă