(…)
În pridvor miroase a fum și a ceară, mirosul jilav al sfinților care te așteaptă la intrarea în biserică cu câte o aureolă poleită deasupra capului. În dreptul lăcașului de lumânări, de Morți și de Vii, câteva femei cu capetele acoperite își strecoară brațele printre flăcărui ca să-și găsească loc pentru lumânări pe rândurile din spate, unde focul va fi ferit de adierea vântului. Unele dintre ele sunt doctorițe, le recunoaște figurile din cabinetele prin care s-a perindat cu maică-sa, alta e o prietenă de familie cu care mergeau la mare, după ce taică-său abandonase lupta și teritoriul, femeia îl ținea în brațe, pe plajă, sub cerul înnorat și el avea pielea vânătă, cu pălărioară cu un căluț de mare pe cap, își amintea dintr-o fotografie alb-negru, cu margini zimțate.
— Eu cred că vă aștept aici, mormăie și îi pasează sacoșa mamei, apoi își ridică fermoarul de geacă până sus, la gât, își vâră mâinile în buzunare.
Fără să mai aștepte aprobare, se îndepărtează printre tei și se pune pe o băncuță, de unde spionează grupul de femei care, cu un aer conspirativ, își arată prin deschizătura sacoșelor marfa – săculeți de tămâie și cărbuni, colacii, coliva și lumânările. Și ce aer zăpăcit are fata care s-a trezit în mijlocul lor fără nicio posibilitate de împotrivire, își ridică brațele și le mișcă după cum îi spun celelalte femei. Într-un final, după ce fac inventarul complet, dispar una câte una prin ușile de lemn, iar în curte se lasă liniștea. Preotul cel tânăr a încheiat sfințirea BMW-ului, cele două femei cu batic și-au făcut cruce larg, apoi i-au strecurat în palmă câteva bancnote făcute sul, au zis „Doamne, ajută!” și s-au suit în mașină, trântind portierele. Șoferul a pornit motorul și mașina ocrotită a ieșit pe porțile mari, proiectând cu roțile, în urmă, pietrișul de pe alee. Ca la un semn, bărbații din stradă și-au azvârlit țigările și următorul și-a băgat mașina ca la Drive-Through.
Scăpat de orice privire reprobatoare, Sergiu își aprinde o țigară și începe să o pufăie, palmând-o ca atunci când fuma pe ascuns în liceu.
Cine sunt toți oamenii ăștia? Dintr-odată i se pare că nu mai știe nimic despre ei. A fost de ajuns să lipsească doar un pic, printre relații cu gagici și pisici, ca să se trezească într-o stare de totală confuzie. Până la un moment dat a reușit să le urmeze firul, să meargă odată cu schimbările mărunte ale timpului, apoi parcă ei au făcut o piruetă și l-au lăsat în afara lor. Se simte depășit de o generație care nu au nici interes, nici motiv să-i dea socoteală.
Evident, generația asta vine din niște părinți care ca vârstă nu erau cu mult mai mari decât el, adică cei care terminau liceul atunci când el trecea în gimnaziu, a venit revoluția și el a scăpat de cravata de pionier, de șnurul galben, de comandant de detașament, iar ei au ieșit probabil din UTC, aruncându-și la coș vestoanele, chipiurile și băștile albe în aer. Și apoi? Toate lucrurile merseseră atât de natural, copiii ăștia nici nu aveau habar de atunci, și nu le erau datori în niciun fel. În mașină, în lungile șiruri care așteaptă dimineața să-și facă loc către rondul de la Piața Presei Libere, unde fiecare șofer își proptește talpa în ambreiaj și podul palmei în claxonul din centrul geometric al volanului, dimineața la prima oră, după-amiaza la plecare, sau la prânz sau oricând, roiuri de mașini care se rotesc neîncetat, ca nebuloasele din galaxii, se uită la băieții cu bărbi de tăietori de lemne, cu bretonul ridicat ca un val ondulat, sau cu câte o codiță strânsă la ceafă, ca un sac de gunoi legat la gură, și la fetele care au devenit femei de afaceri și fumează cu geamurile închise, învăluite în rotocoale alburii, vorbesc cu telefonul pus pe speaker, atât de tare, că se aude și în mașina lui, cu tot cu geamurile trase, stă ca hipnotizat la ceva care scapă vederii.
— Vezi ceea ce văzuseși deja, și-a amintit ce îi spusese fata în autobuz.
Oare asta vrusese să îi spună? Să fie ea atât de deșteaptă? A venit ca să îi arate ceva? Ce naiba caută, de fapt, cu mama lui în biserică?
Dacă face un instantaneu chiar acum, fără să se mai gândească la nimic altceva, e cel mai bizar cadru din viața lui.
Ceva îi scapă din povestea asta. Încearcă să egalizeze toate imaginile care îi vin în minte într-un caleidoscop care să devină fluid, fotografii din trecut, alb-negru, cu bulevarde aproape goale, pe care de abia puteai să numeri câteva Dacii, și cartiere de blocuri stranii, unde nu erau nici pomi, nici țipenie de om, pancarte de carton pe care erau pictate cuvinte cu litere stacojii: Inteligența Umană Va Fi De Real Folos Societății Numai Dacă Este Destinată În Scopuri Utile, în care trebuie să se ascundă trama invizibilă și statornică a unui popor care cursese dintr-o lume în alta, schimbând trei litere, PCR în FSN, sau bancnota albastră de 100 de lei, cu Nicolae Bălcescu, într-una de 100.000 cu crini albi și pensula lui Nicolae Grigorescu, pentru ca apoi să se întoarcă la una de 100 de lei, cu Caragiale, pe care o puteai pierde fără grijă în mașina de spălat pentru că era din plastic, nu se șifona și n-o puteai rupe, aici stau ascunse proprietățile elastice a o sută de ani de existență a unei lumi care s-a scuturat de minciunile comunismului ca apoi să respingă minciunile capitalismului, considerând că niciunele nu le aparține și nu îi reprezintă, le-au fost impuse de alții, mereu de alții care năvăliseră peste ei, și nu i-au lăsat, nenicule, un pic în pace, să se lămurească cine erau ei cu adevărat, daci sau romani, și ce voiau de la viață. Ei bine, dacă reușeai să identifici această fibră, care-i ținea pe toți laolaltă și îi propulsa cu fiecare generație mai departe în timp, atunci nu era nimic de neînțeles cum în mai puțin de treizeci de ani trecuse de la cozile la lapte, sau la portocalele și bananele venerate ca niște obiecte de cult, la bone thailandeze și la bangladeșieni care pileau cu cuțite de un metru fuioarele de șaorma, în timp ce, pe banchetele cu burete și vinilin roșu, cărămiziu, ca în Seinfeld, băieții unor consilieri din primărie butonau pe Whatsapp mesaje despre licitații, iar fetele lor alegeau cu unghiile lor lungi bucățile de piele cu grăsime și le făceau vânt pe hârtia cerată de pe tăvile de servire. Poate că aici e firul epic, pe el se construia narațiunea reportajului despre țară, restul sunt pur și simplu amănunte, ornamente sau anecdote. Dar tocmai acel ceva îi scăpa printre degete, tocmai pentru că e și el unul dintre ei, iar calitatea de martor te face să nu mai vezi limpede.
Și în mijlocul tuturor acestor imagini, sau, mai exact, la fundul cutiei, stă o altă imagine, cu o cameră aproape în întuneric, pentru că își deschide ferestrele către nord, și are în față, fără putere de împotrivire, calcanul din cărămizi porotherm care țin căldura iarna, și o dau afară vara printr-un sistem de canale interioare, tencuit cu Köber, rezistent la intemperii, amplasat pe spațiul verde cedat de la primăria de sector pentru o sumă modică, o cameră, așadar, obscură, dintr-un bloc care se construise în anii întunecați dinainte de pierderea războiului, când se mai spera salvarea de la falimentul de țară sau să ajungă americanii înaintea rușilor, unde o femeie bătrână, cu părul de culoarea și consistența cânepii, prins cu agrafe, simple, de tablă vopsită, înguste cât niște ace, cu câte două valuri ondulate fiecare, stă cu mâinile pe genunchi, cu o figură care exprimă aproape imperceptibil bunăvoința, în spatele măștii de piatră, și îl așteaptă să-și găsească cuvintele, atunci când își pierde șirul gândurilor, o femeie care la un moment dat a crezut că are darul vindecării, doar că în al doilea an de studiu au prins-o și au scos-o din facultate, a făcut și un an jumate de temniță pentru că o găsiseră pe listele penticostalilor, de fapt, în copilărie, fusese în taberele lor și ducea cu ei mâncare la bătrâni nevoiași, așa s-au gândit părinții să o scoată din trauma că se trezise lângă bunică-sa moartă în pat, dar după mulți listele ajunseseră la securitate, penticostalii erau sectanți și periculoși pentru ordinea socialistă, în fine, a pătimit femeia și nu s-a mai întors la școală, dar de gândul tămăduirii nu s-a lecuit, a luat trenul și a ajuns la București, a stat în gazde, a făcut injecții și a avut grijă de bătrâni, până ce după revoluție l-a descoperit pe Michel Odoul, apoi pe Jacques Martel, și în mod natural pe Lazarev, și cu timpul a trecut, ca și ea, de la bioenergie la terapia prin cuvânt, trauma și constelațiile familiale.
La început a crezut că în terapie urmau să ajungă problemele părinților, apoi în câteva ședințe să identifice sentimentul de vinovăție pe care copiii îl iau asupra lor când adulții se separă și încep să creadă că e din cauza lor că ei nu se mai iubesc, deși poate nu se iubiseră niciodată, în fine, dar e ceva care are legătură cu vreo boacănă de-a lor, sentiment care se internalizează și apoi se manifestă în relațiile cu toți ceilalți, iar copilul dintr-o familie desperecheată ajuns adult face eforturi să-i mulțumească pe străini, crezând că altfel nu va obține iubirea celuilalt. Sau ajunge să se ferească de apropiere. Sau evită să-și ia angajamente serioase. Sau el ar fi mult mai dispus decât alții să părăsească vasul care ia apă. Sau naiba să-i ia pe toți, nu despre asta era vorba. Chiar deloc, deloc.
— Mă simt atât de aiurea că eu i-am dat viață lui, ei, nu știu ce va fi, dar deja există. Cum să mă uit în ochii lui, ei, și să știu că se va duce pe drumul său, va avea boli mai ușoare sau mai nasoale, dar, oricum, o să îmbătrânească, iar eu n-o să mai fiu acolo. Tu îți dai seama ce am făcut?
— Chiar crezi că tu ai făcut? Nu e ceva dincolo de tine sau de noi? Misterul vieții, spune-i cum vrei.
— Misterul vieții nu se produce dacă folosești prezervativ.
— Și tu de ce nu ai folosit prezervativ, dacă tot zici așa? Sau, în alte dăți, de ce nu s-a întâmplat?
— Și de ce tocmai acolo? De ce în Franța?
— Trebuia să ajungi și în Franța.
— De ce?
— În locul altcuiva din neam care poate voia să ajungă acolo, dar n-a mai ajuns.
— Serios? Mie nici nu mi-a plăcut franceza, habar n-aveam. Am fost de câteva ori, s-a întâmplat s-o cunosc pe femeia aceasta, nu știu nici de ce ea e acolo. Și eu sunt aici.
— Cine vorbește de la tine franceză?
— Tata, un pic, dar el nu voia să meargă în Franța. Aiurea, n-are nicio treabă, el vrea să fie la el la spital, ca în Angkor Wat.
— Da? Și templul ăla n-a fost descoperit de un francez?
— Bine, hai, acum știm că toate lucrurile au legătura cu Franța.
— Sau cu Thailanda, a zâmbit femeia. Mă întreb doar de ce folosești anumite comparații.
Da, poate că acolo a început totul, de la Zoe, de la discuții, energie, câmpuri morfice, de acolo au venit constelațiile, Mara, fata a adus-o pe maică-sa în poveste, sau măcar s-a apucat să o caute, lucrurile se pot lega ca într-un puzzle care nu urmărește formele, ci impulsurile mâinii, doar că femeia i-a arătat că și impulsurile mâinii vin de undeva.
— Sigur, din creier, din informații.
— Tot ce o generație pune sub tăcere, celalalte generații le vor spune în corp, i-a zis ea pe un glas tărăgănat. Cine din familia ta mai vorbea franceza?
— Mimi mai vorbea franceză, era chiar traducătoare, a lucrat până la naționalizare la uzinele Solvay.
— Și pe urmă?
— Pe urmă a murit, imediat după ce a născut-o pe mama.
— Câți ani avea?
— Nu știu, cred că 34. O s-o întreb pe mama.
Sergiu stinge țigara de marginea băncuței, apoi turtește chiștocul între degete și îl vâră în buzunar. Pe urmă scoate telefonul din buzunar și caută pe Google acatistul Sfântului Mina, ocrotitorul păgubiților. Cu figura lui prelungă, scobit în obraji și o privire febrilă, sfântul ține mâna dreaptă ridicată, ca și cum ar fi zis – nu, mersi sau stai acolo. Dar era bun și generos, nu se limita doar la cei păgubiți, îi avea în grijă și pe cei înșelați, nedreptățiți în procese sau care pur și simplu au pierdut ceva, era un bărbat energic, creștinortodox.ro spunea că l-a propovăduit cu mult curaj pe Hristos în fața celor care cinsteau idolii. Din acest motiv, închinătorii la idoli i-au tăiat capul.
Cu degetul arătător, Sergiu derulează în sus ecranul, trece prin primul și prin al doilea condac, apoi prin icosuri și ajunge, în fine, la ultimul condac care trebuia recitat de trei ori. Credincioșii trebuie să treacă pe o foaie numele persoanei pierdute și să i-o dea preotului care îi va rosti numele și va cânta pentru ea, pare totul în regulă, femeile ies pe ușa bisericii, iar maică-sa și fata stau de o parte și de alta a unui preot bătrân, cu părul alb strâns într-o codiță, care îl indică cu o mână noduroasă. Se pare că e aceeași mână noduroasă care, atunci când fusese mai tânără și mai energică, îl scufundase bine în cristelniță și îi inundase plămânii cu apă rece, declanșându-i hohote de plâns și primul atac de panică. Poate că asta e sursa senzației de sufocare, ce-ar fi să-i spună data viitoare lui Zoe? Ce zici de asta, Zoe?, dintr-odată se simte străbătut de un elan eliberator care, însă, se duce odată cu ultimele firecele de fum, ipoteza se șubrezește imediat, dacă ar fi fost așa, ar trebui să vadă pe stradă un întreg popor care se înăbușe și se oprește să-și tragă sufletul.
Oare nu-i, totuși, așa?
Se ridică, își șterge palmele de turul pantalonilor, apoi se îndreaptă către femei, dezmorțindu-și picioarele. Mara e roșie în obraji și are o figură cuprinsă de o iluminare pioasă, de parcă tocmai a aflat din catastifele aurite ale bisericii unde a plecat maică-sa. De jenă, își face și el cruce în fața popii, cu degetele înghețate, și-și înclină capul, schițând gestul că i-ar săruta mâna, dar se oprește într-o poziție bizară, ca blocat de spate, iar preotul îl iartă și îi părăsește făcând vag semnul binecuvântării pe deasupra capetelor lor.
Seara, frigul e încă acolo, i-a intrat în oase, dar nu asta îi dă fiori și îl face să se rotească sub pătură, nici meciul de la televizor, deși nu poate să-și dea seama dacă Voluntari o să bată pe Sepsi, sau mai e timp ca ilfovenii să egaleze, nici dacă fata chiar a fost pătrunsă de tainele miraculoase ale acatistului, deși, în mod îngrijorător, pare că a fost deja acaparată cu totul de puterile mamei sale, doar îi trece prin cap gândul că poate și ea dârdâie de frig ca el și cum caloriferele sunt la fel de reci ca acum treizeci de ani.
După încă câteva minute de chin inutil, în care ilfovenii o dau în bară la propriu și la figurat, Sergiu iese în hol, ciocăne la ușă. Fata nu doarme, îi strigă să intre fără să se clintească din pat, stă întinsă pe spate și ține între palme telefonul, de parcă ar fi ținut o carte mică de rugăciuni.
— Ești ok?
— Da.
— Ți-e frig?
— Nu prea, sunt sub pătură.
În regulă, acum e cazul să plece, se uită nehotărât la șosetele sale, care apar pe mochetă de sub marginea blugilor, banane galbene, care parcă se rotesc în sus și în jos, pe un fond turcoaz fosforescent, și se întreabă dacă bumbacul ecologic poate fi atât de elastic, sau e vorba și de un procent rezonabil de vâscoză în amestec. Greu de spus. Degetele sunt în continuare reci.
— Hai, fumăm?
După un moment de tăcere, fata dă la o parte plapuma și țopăie pe covor cu picioarele goale. Poartă un maieu scurt, prin care i se întrezăresc sânii mici, și o pereche de chiloți de dantelă, de culoarea muștarului. Își trage repede pe ea blugii de pe scaun și își pune hanoracul pe umeri, fără să-și mai bage brațele prin mâneci. Pe urmă stă pe pragul ușii, cu coatele sprijinite pe coapse, și trage din țigară cu o mutră somnoroasă. Ca să nu se mai uite la sfârcurile ei, vinete și întunecate, care îi înțeapă maioul, Sergiu își mută privirea de partea cealaltă a balconului, spre ferestrele din casa de pe colț, profilate printre ramurile înmugurite ale castanilor. Mici cadrane pâlpâind în lumini gri și bleu petrol, unde alți oameni stau ațintiți în fața ecranelor.
Știe bine intersecția, pe vremuri i se spunea Cântarul de piatră, mai încolo e vila de protocol a partidului, cu șiruri lungi de tei și de platani, unde în ’68 a dormit Charles de Gaulle după ce a vizitat uzina Electroputere, Termocentrala și combinatul, iar Ceaușescu i-a promis că producția se va ridica prin patru noi fabrici la un milion de tone de îngrășământ anual, mai apoi vila partidului a înregistrat câteva sindrofii mai puțin notabile, pe urmă, după revoluție, a zăcut câțiva ani în obscuritate, și într-un final s-a deschis muritorilor de rând care pot să-i admire, la ocazii, fastul optzecist care nu mai poate concura cu nicio tratoria și niciun hall de nunți, cu fântâni din imitație de marmură și televizoare cu plasmă pe toți pereții.
Tot pe colț, dar de partea cealaltă a străzii, câțiva bărbați mănâncă aplecați deasupra sulurilor cu șaorma, încordându-și mușchii atunci când prind între două degete folia de hârtie cerată și o desfac cu atenție de pe lipie, cu un șervet mototolit în pumn, în timp ce privesc în gol spre peretele decojit al casei boierești, scăpată, ca prin minune, din ghearele demolării, cu pridvor și arcade albe și câțiva peri cu ramurile rășchirate.
Pe vremuri, geamurile de la stradă erau acoperite cu hârtie creponată, bleu petrol și liliachiu, le privea îndelung, când trecea spre casă, fascinat de lumina lor ireală. Casa fusese naționalizată, împărțită și dată în chirie unor familii prin ICRAL. S-a calculat câți metri pătrați avea nevoie o persoană singură, cum era și femeia care a rămas în casă după moartea părinților. În general, coridoarele se împărțeau prin pereți falși, dar atunci când casa avea o singură bucătărie sau o singură baie, proprietarul trebuia să-și aștepte rândul după chiriași, să stabilească împreună cu ei orarul de gătit sau de luat masa la bucătărie, sâmbetele de făcut baie. Își amintește de femeia care umbla pe stradă cu un batic pe cap, pe atunci nu putea să-și dea seama dacă avea tot timpul un aer nemulțumit sau așa i se părea lui pentru că îi știa povestea. Când venea din oraș, o lua pe strada cu piatră cubică și se oprea pe bordura de piatră a gardului, de parcă nu se grăbea să se întoarcă în casă. Stătea acolo și privea strada, iar lui îi era frică să nu se întoarcă brusc, pe călcâie, și să-l descopere de partea cealaltă a străzii, unde e acum șaormeria Beirut Express. Femeia a îmbătrânit și, la un moment dat, a dispărut. Și, odată cu ea, a dispărut și hârtia creponată din ferestre. Probabil că n-a mai apucat să-și recupereze întreaga casă, la parter tot timpul apărea câte cineva, apoi altcineva, mașinile se schimbau și ele pe parcursul unor anotimpuri. Apoi și ferestrele cu caturile de lemn au fost înlocuite cu termopane, iar spațiile dintre zidărie și tocurile albe au fost umplute cu spumă de poliuretan care se prelingea în afară ca un șirag de chihlimbar otrăvitor.
Din balconul hotelului nu pot vedea decât spatele casei, care face ca un fel de „L” de o parte și de alta a unei curți înguste.
Acum, în spatele geamurilor duble de sticlă securizată, o blondă cu părul strâns în coadă dansează în fața calculatorului, sprijinindu-și încheieturile mâinilor de speteaza unui scaun. Are sâni frumoși și fermi, care stau pe piept ca niște broboane mari de rouă, iar pielea e arămie, de parcă tocmai s-ar fi terminat vara. Cu coatele sprijinite de marginea balconului, îi urmăresc amândoi mișcările, cum încalecă și descalecă scaunul, unduindu-și fesele care se bombează printr-un slip de dantelă, decupat până sus, la talie. Pe umeri are o blăniță albă, ca un guler de mantou, din vulpe polară. Cu o unduire scurtă a trunchiului, îl leapădă și își ridică brațele. Caută pe pupitru pachetul de țigări și își pune un slim în colțul buzelor, continuând să-și șerpuiască bazinul. În mod sigur studioul de videochat e tot în chirie și proprietarul nu le lasă pe modele să fumeze în casă.
Mara fuge în cameră și se întoarce cu aparatul de fotografiat. Între timp blonda a ieșit în cerdac împotriva frigului și dansează cu țigara aprinsă în timp ce-și lipește sfârcurile de geamurile reci. Ecranul mare stă orientat către ea, așa încât bărbații care o privesc să nu piardă niciun minut din treabă.
— Poți să faci un zoom? o întreabă precipitat pe fată.
— Asta fac, asta fac, îi răspunde ea în timp ce montează cu mâini zgribulite obiectivul de 200.
În fereastra de chat bărbații stau înșirați pe două rânduri, câte cinci pe fiecare, ca într-un duplex cu parter și etaj, probabil că e vorba de prima parte a show-ului, cu acces general, unde poate să acceadă oricine plătește taxa mică, de intrare, apoi pe măsură ce se licitează, rămân tot mai puțini, eventual unul singur, care se poate bucura în voie de blondă, iar ea urmează să treacă la lucruri mai profunde, la jucării și la discuții, unde el ar putea să-i dezvăluie ce-l apasă, iar blonda să-l asculte în timp ce se masturbează cu un dildo mic, translucid ca o sepie albastră, toți oamenii se nasc sub privirile unei mame și, de atunci încolo, sunt ființe care tânjesc după reflectare, să se regăsească în niște ochi care-i conțin, așa cum își ține blonda sânii cu palmele, și fata îi secționează fiecare mișcare în zeci de cadre, țac-țac-țac-țac-țac-țac, și odată cu ea pe toți bărbații din fața ei, atât de stingheri și de pierduți, un african, două sau trei fețe palide cu trăsături asiatice, câțiva europeni și alții mai tuciurii, mediteraneeni sau hispanici, bărbați care s-au adunat din toate colțurile lumii ca să-și găsească mângâierea în această femeie din Romanești, din Valea Roșie, din 1 Mai sau de la Podari, și imaginile lor care se propagă în lungul undelor de satelit, până sus, în spațiu, și înapoi, pe pământ, ajung fără să știe captive într-o altă imagine, ceva care îngheață, depozitează fișierul și trece mai departe, făcându-i să pară și mai singuri, și mai neputincioși.
— Ai grijă să nu se prindă, îi zice, amintindu-și de femeia bătrână, de care se temea să nu-l descopere când o urmărea până în dreptul casei.
— Lasă-mă să-i, lasă-mă să-i văd pe toți, îi răspunde, luată de val, fata, și continuă să apese în neștire declanșatorul.
Și Sergiu tace, oricum nu mai voia să îi zică nimic, se retrage un pas în spate și se așază pe bordura înaltă a pragului să fumeze și să o privească în timp ce ea îi privește pe ei.
