„She’ll let you in her mouth
if the words you say are right”
Bruce Springsteen
E o luptă internă, o frământare lungă, până să accepți că vei muri singur, pe un pat de spital. Unii par că nu o acceptă niciodată, cei mai rebeli se chinuie în zadar până aproape de sfârșit. Trebuie să fie așa, nu îmi pot imagina altfel, câteva secunde măcar, ultimele, când muribundul nu se mai zbate lăuntric, când trupul i se liniștește și e dispus a se preda pe deplin. Nu știu când anume a acceptat Bunica acest gând, împăcându-se cu ideea că nu îi va mai vedea pe niciunul dintre ei, nici pe mama, plecată la muncă în Italia și nedând semne că ar vrea să revină și să se îngrijească de ea, și nici pe bunicul, rămas acasă, retras în propriile lui neputințe. Câte nu au trecut oare prin mintea ei resemnată, prin ființa ei plăpândă, în toate zilele și nopțile acelea, când doar eu mai apăream din când în când, cu câte-o vorbă, însă mereu absorbit ori deformat de alte gânduri și nefiltrând ceea ce ea înțelesese deja, ori nepermis de-ncrezător că lucrurile vor fi din nou bune. Poate chiar asta să fie și definiția imaturității: a fi scandalos de liber și de optimist. Vorba cântecului, orice vis devine realitate dacă ești tâmpit. Crăciunul nu va mai fi niciodată la fel, aveam să-mi spun asta mai târziu, dar atunci nu făceam decât să trec cu grijă prin spatele ferestrelor cu suferinzi, atent să nu-mi agăț geaca în vreun colț și să nu mă-mpiedic printre dalele dărăpănate care alcătuiau aleea spitalului.
Era atunci, ca și acum în fapt, mereu aceeași seară când privești orașul de sus, de pe coama dealului ca-n Mulholland Drive, când încerci să îi închizi sub pleoape luminile scurse parcă pe o pânză, ca un vis care se repetă, ca o emoție pe care o resimți înghițind surplusul de salivă, neștiind ce urmează, neștiind unde vei ajunge și cine așteaptă după tine la colțul blocului, poate e o femeie frumoasă care își dorește neverosimil de mult să se culce cu tine. Sau măcar să îți ajungă în brațe și să își lipească obrazul de al tău, și te ciupești de obraz să vezi dacă te trezești. Sau poate e un chip monstruos care ar vrea să lovească în tine cu sete, și ajungi să te ferești instinctiv, ca un gamer scufundat în tainele unui joc video, să tresari în avans de teama unor lovituri imprevizibile. Auzi pe cineva șușotind și te pitești după o tufă, mergi culcat, te fofilezi prin iarbă, dinăuntru se aude un disc zgâriat, cobori într-o pivniță și de acolo treci printr-un canal care dă într-o baie murdară, din ea dai într-un apartament curat, modest, bătrânesc, te ascunzi în spatele draperiilor, au tras bradul până lângă tine, te strecori pe sub coroana lui bogată, te înțepi în cetini, și de acolo ieși pe geam, e seara asta interminabilă, sari de la etajul unu și te furișezi ca un infractor printre umbrele copacilor, vrei să urci spre aerul rece al dealului, să poți privi iar orașul de sus, să îi închizi sub pleoape luminile scurse parcă pe o pânză umedă, din aceea pe care vopseaua nu s-a uscat încă.
Sorb din supa fierbinte făcută de tata și îi privesc fluturașul de pensie. Mai bine de-un sfert din venituri îi intră la „rețineri”. N-am ce să fac, îmi răspunde, că am girat pentru el. Și cât de etic e oare să îți bagi picioarele efectiv, când nu mai poți, îmi vine să-l întreb atunci și-apoi să-l las în pace să se auto-distrugă, exact așa cum pare că încearcă de ani de zile sub bagheta fermecătoare a eternului datornic la bănci, Mămăruța, care îl stoarce până la ultimii leuți. Dar tu nu și nu, și nu îl slăbești defel, și te zbați, și faci și pe supăratul, orice, ameninți, strigi, răgușești și te-neci, doar de-o înțelege cumva omul, că se fac mâine-poimâine 20 ani de când îi fură pensia, că nu se ține de cuvânt, că vine întruna să îi ceară și-apoi îl caută doar când mai are nevoie, că nu se poate baza pe el la nimic, și tata știe asta, și când îi trage clapa, de fiecare dată, oare pe cine sună tata, pe cine, ca să se plângă? Daaa, și uite-așa trec norii frumos pe deasupra capetelor noastre, și se mai duce o zi, o lună, un an, și lucrurile continuă exact la fel sau chiar mai rău, pentru că tata e tot mai batrân, nu-i așa, și viața lui ar trebui să fie alta la anii ăștia, să curgă liniștit și senin și calm, atât de alta, nu-i așa, și obișnuiește-te cu ideea, măi dragă, însă tu – nimic și nimic –, tu nu poți, mă, pentru că tu visezi lorzi pe pereți, visezi la ce mândru o să fii dacă o să ai bani să îi dai și lui, și să îl rupi de lanțul ăsta și, dacă s-ar putea, să trăiască undeva unde să îi asiguri tu tot necesarul, ca să nu mai fie pradă mai mult decât ușoară – o pradă inconștientă, de om prost, îmi vine a spune – acestei hiene, sau să îl ajuți să se îngrijească, să reînvețe minimul necesar, să îl îmbraci frumos, să nu mai trebuiască să te simți stânjenit uneori în public cu el pentru că nu se mai îngrijește ca altădată și nu mai dă bani pe haine ori mănâncă numai porcării sau resturi – pentru că de ani buni toți banii lui merg în buzunarul unui huligan după care i se înmoaie inima teleghidat, ca de la facerea lumii –, să te poți mândri, mă, cu el la o nuntă, să îl duci să cunoască lume bună, lumea ta – și să creezi o ficțiune la urma urmei în care să vrei să crezi, dar nu și nu, pentru că tu nu ai suficienți bani încât să îl poți ține departe de sursa care îl distruge, ba mai mult, uneori chiar tu accepți bani de la el, hai recunoaște, nu fii față palidă, atunci când ai momente mai grele, că asta e, nimeni în țara asta care nu fură sau care e din cercurile pe care le cunoști, de oameni normali, obișnuiți, nu are suficienți bani, dar măcar tu ai grijă de el, și îl iubești, deși modul în care i-o arăți uneori pare că nu are niciun efect pentru el, e ca și cum iubește parcă numai tensiunea și nervii, și îi duci de mâncare de fiecare dată când poți, și când mănânci ceva bun te gândești și la el, ai vrea să poți trăi acea plăcere orgolioasă de a-l ști rupt de sursa asta inepuizabilă de rău, dar nu se poate, și uite așa o iei de la început și te gândești din nou la ce ai să poți să faci, și îți dai seama că e fără ieșire, că nu știi cum să mai procedezi, pentru că ești pe deasupra și un sensibil, un fițos, adică și sărac, și sentimental. Ei, asta da combinație!… Și ce poți face, când, după ani de zile de chin pe tema asta, afli că, actually, tu ești de vină, mă. Că mințitul și înșelatul, de fapt, pentru el nu prea contează. Aidoma corupților pe care îi votează, că las’ că ce dac-au furat și ei, da’ ne-au dat și nouă ceva la pensie. Și când nu îi convin argumentele, îți închide și telefonul în nas dacă vrea. Nu contează că ăl’laltu’, Mămăruța, îl lasă să moară acolo, să facă AVC, și i se rupe de bolile lui dacă nu îi dă banii pe care s-a obișnuit lunar să-i primească. Dar nu, mă, de fapt tu greșești, tu, cu critica ta, tu. Tu, că iar faci scandal, cu critica ta literară de doi bani. Că el îl mai fură, și mai e uneori măgar, și îl injură, și-apoi se jură că s-a terminat, și-atunci tata zice că nu mai vorbește „în veci” cu el, că „de-acuma gata, am încheiat”, „de-acu’ s-a lins pe bot”, dar tu știi mereu că după două zile sau chiar după două ore îi trece, că nah, săracu’ copil e taximetrist și nu are bani, și asta e, deși îi plătește din pensia lui, fără întrerupere și de atâția ani încoace, împrumuturile la bănci, ratele pe care el nu le-a plătit în veci, deși uneori tata le ia pe numele lui, iar apoi i-au pus poprire pe pensie, de mai multe ori, că a girat pentru el sau…, nu, nu, mai bine nu, las-o așa, pur și simplu nu mai contează.
Dacă mă enervez vreodată și îi aduc aminte cum stă treaba, și că toată lumea din jur vede, știe, aude și înțelege, numai el nu, atunci nu mă mai sună două săptămâni. Da’ nuu, cu frate-meu, nuu, că e așa grea viața taximetriștilor, săracii, și vai, trebuie să plătească gazul la mașină, și mașina se strică, și stai că acum trebuie să plece iar la muncă în Viena și îi dă el toți banii, las-o așa, să fie bine, nu contează că a mai fost acolo de zeci de ori pe banii luați de la el în numele nu știu câtor promisiuni, și n-a făcut nimic, numa’ s-a certat cu toată lumea – că, deh, oamenii normali se prind repede –, a stat ce a stat și-a venit înapoi când s-au terminat banii, care fiu risipitor, dom’le, arată-mi-l mie, că de-l văd, fac tumbe ca la circ, ba chiar, ultima dată i-am trimis eu bani să vină, la rugămintea tatei, care nu mai avea, i-i dăduseră pe toți, că altfel nu ar fi avut cu ce să se mai întoarcă în țară. Și apoi, uite-așa, el, tata, va trăi cumva cu 10 lei pe zi, după ce îi dă lunar cea mai mare parte din pensie, și nu poți spune că are o pensie mică, a fost inginer la viața lui și a lucrat în siderurgie, printre furnale, sau i-o dă direct pe toată, imediat ce i-o livrează poștașul, și-apoi va sta la mila lui, că da-de da-de, îi va trimite mai apoi, din când în când, un ban de-o pâine, că așa ne place nouă, să avem viață de cerșetori, să depindem la nesfârșit de „circumstanțe”.
Dragul meu Bazil, îți propun să nu ne formalizăm. Nici nu ne-am revăzut de curând, așa că mi te imaginez stând rezemat pe un stog de fum alb și râzând la vreo replică din Filimon sau din Caragiale. Umorul tău proverbial s-a datorat mereu și propriului tău râs contagios cu care îl asezonai, altfel nu s-ar fi putut explica cum jumătate din clasă se distra la glumele tale învechite. Mi te asociez, inevitabil, cu figura lui Sadoveanu, nu atât pentru că ai semăna cu el, cât pentru pasiunea nebună pe care o făcuseși pentru Baltagul. Ore în șir în care ne-ai adus și comentat albume de poze cu expedițiile tale literare făcute cu elevii din alte vremuri (cu noi n-aveai nicio șansă, mă bucur că ți-ai dat seama repede), pe urmele Vitoriei Lipan sau mai știu eu pe unde, nu te-au condus la concluziile potrivite. Ți-ai irosit timpul degeaba. Acuma iartă-mă, poate ar fi trebuit să te iau altfel, să te întreb cum te mai simți, cum mai ești cu durerile etc. Ultima oară când ne-am văzut, ți-am spus că simt că totul are să fie bine. Sunt dificil de contrazis? Astăzi i-am vorbit de tine profei de literatură veche. Nu te cunoaște, de unde ar fi putut… Și cum e la tine acolo? Te-ai instalat, totul e în regulă? Cetești romane rusești ori franțuzești, cercetezi manuscrise încă nedescoperite?
Am crezut multă vreme că obiceiul – mort astăzi – de a ne trimite scrisori, telegrame, cărți poștale, vederi din vacanțe ori călătorii datează din comunismul pe care, precum atâția alții, dincolo de crimele și ororile lui, mi l-am înveșmântat inevitabil într-o aură inexplicabil de nostalgică. Ce judecată bizară: când spun „comunism” subînțeleg o lume damnată și distrusă, față de care înțeleg să mă poziționez în gardă, iar când mă gândesc, însă, la te miri ce accesorii neînsemnate, nasturi, ace de siguranță, insigne, cărți de joc ori alte nimicuri pe care le foloseam atunci în viața de zi cu zi, resimt instantaneu o presiune în coșul pieptului, ca o durere plăcută. De fapt, asociez flagrant acest obicei al corespondențelor „burgheze” comunismului prin care a trecut și care l-a păstrat, încărcat poate de aura – ori, pe atunci, oroarea – de a ajunge uneori până pe mesele de anchetă ale Securității. Poate că astăzi e un biet truism istoric că burghezia noastră a apelat la astfel de mijloace de a ne procura plăcere, pentru că mai exista cu adevărat o distincție între vacanță și concediu (s-ar zice că ultimul termen pare a căpăta rezonanță doar după venirea comunismului), iar vacanțele adevărate, care durau câte două-trei luni, trebuiau marcate și împărtășite așa cum se cuvine. Firește că piața boemei interbelice a fost rescrisă de comuniști, însă e ciudat cum ceva s-a păstrat din toată acea epopee și a ajuns cumva, ca o filă coruptă, ca o semnătură indescifrabilă, până la noi.
Mă năpădesc amintiri pe care mi le privesc uneori cu mirare, un soi de membre pe care nu mi le recunosc, sosite dintr-o altă viață, aparținând unei sosii care a trăit cu adevărat în locul meu și așa cum s-ar fi cuvenit, adică inconștient și instinctual.
Pare că nu mai e timp de pick-upuri, de gramofoane și de scris cărți poștale ori de compus scrisori, nici măcar din cele de amor. Niciodată încheiate la toți nasturii, ele ajung inevitabil pe Facebook sau pe alte canale prin care ne deversăm, ca într-o inflație fără precedent, subiectivitățile care ne locuiesc. Cine mai citește astăzi poezie, în lipsa unui agent de marketing inteligent? Câți dintre copii mai citesc oare din Jules Verne, când lumea s-a plictisit deja de Harry Potter și de hobbiți? Unde sunt bunevestirile de altădată, când ele pot fi substituite prin simpla apăsare a unui buton, în timp ce muști dintr-un hamburger sau faci o sută și-o mie de lucruri în același timp, doar zapând, doar bifând… Nu mai e timp nici măcar să ne amăgim, vorba Holografilor. Și totuși, mi-ar plăcea să cred că aceia care caută să ne convingă că amintirile, nostalgiile, muzica pe care o ascultăm, colecțiile de jucării, de suveniruri, de CD-uri, de casete audio, de înregistrări vechi făcute noaptea pe Radio Contact, de timbre, de cărți poștale, de vederi de la mare, de cărți și de reviste vechi aparțin altui secol, se mai și înșală. Că e o capcană la mijloc și că ele trăiesc de fapt câtă vreme trăim și noi. Poate că nu ar trebui să ne lăsăm induși în eroare, să nu abandonăm de tot patefoanele, gramofoanele, pick-upurile, să nu credem în tot ce vedem. Să nu fim din cale afară de mâhniți când surprindem imaginea roasă de purici a videoclipurilor de piese din anii ’70, ’80 sau ’90 pe YouTube. În asemenea condiții, CD-urile, DVD-urile ori vinilurile, fiecare cu cărticica din dotare, pot deveni un bun aliat. Ar merita reparate în chip ostentativ vechile combine muzicale și pick-upurile, curățate de praf, puse din nou în funcțiune, cât să ne putem iluziona, fie și preț de două secunde, că vom putea da timpul înapoi nestingheriți și că vom putea mâzgăli în continuare pereții cu îndemnuri distopice.
Da, să nu râzi, poate că sunt mai bătrân decât tine. Nu știu de unde îmi vin imboldul ori plăcerea de a scrie scrisori ca altădată. Nu râde, tu ar trebui să știi mai bine decât mine ce înseamnă asta. Uite, când am dat adineaori drumul la radio, m-a izbit sentimentul că, după copilărie, tot ce am trăit până acum ține de un truc, de o fantasmă, de o i-realitate. Ascult Do you remember…, știi, piesa aia a lui Phil Collins. Sentimentul că e prea târziu, presimțirea că Now it’s over, și deasupra lor enervanta întrebare: Tell me, do you remember… Sunt momente, Bazil, în care nu mai știu cum să-mi rostesc sau explic umflătura dureroasă din piept care îmi apare atunci când mă gândesc la timpul ăsta futut aiurea și niciodată regăsit. Și da, am rămas pateticul pe care îl știai dintotdeauna, sunt doar mult mai murdar, mai golan și mai obosit. Din insomnie voi trece curând în licantropie. Mai țin minte și acum când ți-am înmânat prima poezie, era despre Bunica, rugându-te sfios să-mi spui ce părere ai, și dacă are vreun rost toată povestea asta cu scrisul. Mă năpădesc amintiri pe care mi le privesc uneori cu mirare, un soi de membre pe care nu mi le recunosc, sosite dintr-o altă viață, aparținând unei sosii care a trăit cu adevărat în locul meu și așa cum s-ar fi cuvenit, adică inconștient și instinctual. Am vocația nostalgiei, cred că am avut-o dintotdeauna, încă de pe la patru-cinci ani, când nu excelam prin nimic, dar îmi descopeream farmecul personal atunci când mă aflam în compania unor reprezentante ale sexului feminin. Ca de pildă vecina de la parter, o copilă de vreo 12-13 ani, care venea serile să-mi aducă pufuleți și să se uite la noi la TV, sau șefa de la Institutul de Chimie unde lucra Bunica, o blondă divorțată, de vreo 30 de ani, cu bucle mari și parfumate. Erau doar două dintre tipele care mă provocau în cel mai înalt grad. Și eram deja inamorat și ridicol, cu buclele mele blonde pe care mi le mai amintesc doar din poze, și gelos pe timpul care pleca ducându-mi cu el iubitele niciodată avute, unele aflate încă în starea de pudră, altele în starea de cretă, întinse și răsucite pe asfaltul din fața blocului de pe Albac 6. Ascuns în spatele multiplelor scenarii pe care mi le clocea mintea, în spatele șorțurilor, care de care mai colorate ale Bunicii, și în spatele păturilor de tăiței, dansam la braț cu Dumnezeu, mă ascundeam eu de El, nu El de mine… Îl trăgeam de moațe și dansam cu El pe Abba, Andante, Andante…
Cred, totuși, că boala nostalgiei este un caz medical destul de complex. Cel mai grav simptom este senzația de fericire tâmpă de a putea trăi în trecut, în spatele acelor pături de tăiței ale Bunicii, agățate suprarealist într-o grădină cu brazi pitici. Salvarea vine, însă, ca întotdeauna, de unde nici nu gândesc. Mizeriile și umilințele, perfecte în statornicia lor, îmi întind mereu mâna scorojită și ulcerată, pe care o prind, de cele mai multe ori, cu figura tâmpului care înghite scârbit fiola de algocalmin cu privirea ațintită spre lingurița de zahăr, exact așa cum mă învățase mama. Căci fiecare carte, fiecare melodie ori imagine, care mi-au fost cândva afine, dau buzna prin toți porii și mi se îmbrățișează cu coastele, aproape de zona umflăturii dureroase din piept. Nu, niciodată nu mă înțeapă cum o făceau altădată splina ori apendicele. Durerea lor e suportabilă și încape într-o fiolă spartă, lichidul lor are mirosul sticluțelor de ciocolată de la „Feleacul” – mai ții minte? –, din acelea umplute cu cognac și glazurate pe dinăuntru cu zahăr, dizolvabile oricând în erotica pișcătoare a contracțiilor gurii. Cred că râzi de ultima mea expresie. Ai tot dreptul, câtă vreme mă știi: deși nu m-am opus niciodată progresului, ba dimpotrivă, la mine aproape totul este despre lumea lui altădată.
Știu, am mai vorbit pe tema asta în noaptea aceea din timpul excursiei cu clasa, când tu aveai, ca niciodată, un chef teribil de povești, iar eu eram rupt de obosit după o zi întreagă de săniuș și biruit de paharele de vin fiert pe care le-am stins împreună în zăpadă. Pentru mine, altădată e un cuvânt-ancoră, un cuvânt-scorbură, un cuvânt-necuvânt. Mi-am tot lipit urechea de zid, cât să prind ceva din Vocea aia care îmi șoptea, serile și nopțile, că, deh, lacrimile sunt un dar de Sus, și care mă răsfăța înainte să adorm cu harul vorbelor Sale. Numai că pe mine mă interesa, abia acum realizez după tot acest timp, mai degrabă „deh”-ul acela… Poate de aceea m-am și lăsat de studiile de teologie, bănuiesc că ai aflat între timp. Pe dinăuntru, pulsam ca o reptilă în captivitate.
…și-apoi cât de dureros și cât de încărcat începe Believe, piesa aia a lui Elton John! Mi-ai spus-o, știu, nu îți place măscăriciul ăla cu titlu de Sir, dar te rog, du-te acum, imediat ce citești, caut-o la fel cum ai căuta un poem în bibliotecă și ascult-o cu gândul la mine. Știu că te-am bătut la cap ultimele dăți cu muzica asta a mea și nu știu sincer ce fel de muzică asculți tu acolo, dar pune-te acum și ascult-o. De câte ori nu m-a plictisit, copil fiind: adormeam, gândind la noile și la vechile planuri amoroase pe care le încropeam și le profețeam, și la temerile plăcute care îmi frământau mintea de pe atunci, când știam să adorm, când nu eram nevoit să învăț adormirea ca pe un proces, ca pe o ecuație capricioasă. Dar melodia din casetofon își ducea notele, grave și ȋncărcate, mai departe și mai departe, până în sfârșit adormeam. Și pe cât de dureros și de ȋncărcat ȋncepe Believe, pe atât de ușor și de lin mi-aș dori, dragul meu Bazil, să înceapă și povestea asta către tine. O injecție pe care să n-o simți, un vaccin scurt, o usturime ușoară, preț de câteva secunde.
(De ce, pentru numele lui Dumnezeu, ne simțim mai bine, știind că există cineva care ascultă aceeași muzică, citește aceleași cărți și rumegă aceleași panseuri filosofice? De unde pornirea asta, uneori deșănțată, hidoasă estetic, de a ne exporta la nesfârșit în celălalt?)
