„Imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele”

Scurt interviu cu Augustin Cupșa în așteptarea noului său volum, „Marile bucurii și marile tristeți”

399 vizualizări
Citiți în 6 de minute

Când ne întoarcem cu lectura la texte proprii mai vechi, avem de regulă tendința să intervenim cu modificări. Tu ai reușit să te abții, pregătind acest volum pentru o nouă ediție? Dacă da, de ce?

A fost nevoie de ceva timp și de o conjunctură favorabilă pentru ca Marile bucurii și marile tristeți să se constituie în volum. Câteva proze au fost publicate în 2009-2010, una în Poesis Internațional, altele în EgoPhobia și FdL, dar pe atunci nu era vorba de o colecție, ci de un proiect. Prima dată au apărut în volum în 2013, așa că până atunci s-au sedimentat aproape de la sine, nu am mai avut de ce să mă întorc cu modificări nici după mai mulți ani. Pentru noua ediție, am avut grijă să scap de greșelile inerente de editare, am rearanjat niște aliniate, într-o proză am refăcut fraza de final, în alta am corectat un nume de familie. Au mai fost câteva concordanțe verbale și cam atât. Nu am simțit nevoia să schimb nimic de fond, bune, rele, oricum ar fi privite azi.

Volumul conține proze inedite. Le-ai scris special pentru această ediție, cu gândul la această ediție, sau ele s-au adunat de-a lungul timpului, cumva în siajul colecției inițiale din 2013?

Proiectul Marile bucurii și marile tristeți s-a oprit pentru moment atunci când a intrat la tipar, asta înseamnă că am lăsat pe dinafară unele proze neterminate, fragmente sau schițe. Una dintre intenții se numea „Așa o să crească iarba pe noi”, o proză-scenă în care niște băieți fumează o țigară și găsesc o pasăre moartă, paginile acelea au devenit o nuvelă, iar după câțiva ani, microromanul de la Humanitas. Ar fi fost fain să o includ la reeditare, doar că n-aveam cum, ea n-a fost niciodată o proză scurtă, ci o nuvelă, cu mai multe centre de greutate, dar fără twisturile necesare prozei scurte. Din alt motiv nu am inclus „Fructe necoapte”, care n-a ieșit niciodată ca proză, ci ca scenariu, iar scenariul a devenit scurt metraj în 2019. Noile proze vin în continuarea discursului „minimalist”, dar nu se cantonează în acel perimetru, ci îl continuă. E un bun punct de plecare pentru alt volum. Le-am scris în „siaj”, dar n-a fost o idee conștientizată, cam pe aici e locul meu în scris, mi-e natural să scriu așa.

Care ți se pare ție, ca autor, cea mai de impact imagine din prozele cuprinse în Marile bucurii și marile tristeți?

Fiecare proză din volum derulează o imagine pe fundal – o roată care se învârte în noroi, acolo unde e o relație înțepenită între tată și fiu, un fluture de noapte captiv într-o cameră de hotel, acolo unde dorința carnală trebuie ascunsă, sau bufetul vechi, demontat de doi frați vitregi, care nu mai au mai nimic în comun etc. Imaginile apar fulgurant și nu au valoare simbolică, se împletesc cu celelalte în firul narativ, așa că pot să treacă neobservate. N-au valoare premonitorie ca în Decalogul, ci de radiografiere a stării de fapt. Să zicem că e un tribut pentru Kieslowśki, dar eu nu sunt regizor, eu trebuie să lucrez altfel cu imaginile, ca un fel de fotografii-document peste care se așterne textul. De aceea imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele, un spațiu-timp din „Pe repede-înapoi, acasă”, scena în care trecătorul vede în dreptul ferestrei o femeie care se piaptănă la oglindă, femeia va fi singură toată vara, cum va fi și el, dar vara o să treacă și odată cu ea și frumusețea. Scena, deși periferică, îmi place și pentru că se întâmplă pe o strada cu case vechi, unde am copilărit, un drum pe care l-am bătut apoi în adolescență, și am surprins acest moment într-o noapte toropită de căldură, înainte să plec în București.


Citiți aici un fragment din povestirea „Într-o zi doar praful”, din volumul Marile bucurii și marile tristeți, în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani coordonată de Andreea Răsuceanu

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Editura Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Interviu”