Melodramă cu apocalips

Radu făcea parte dintr-un grup de oameni cu care am trăit poate cele mai intense și jenante momente ale studenției mele și la care și acum mă gândesc cu tresăriri ușoare de inimă. Pentru o foarte scurtă perioadă din viață, am fost cu toții străbătuți de un idealism ușor inept pe care l-am consumat cu ei în toamna și iarna lui 2005. Nu-i înșir pe toți aici, erau mulți și s-au împrăștiat în toate părțile lumii, dar țin să fac acest comen­tariu, care-i explică poate mai bine: erau băieți și fete de doctori, de ingineri, de generali și profesori universitari și sim­țeam întotdeauna că nu mă potrivesc în lumea lor, mai urbană, mai încăpătoare și mai bogată. Nu mi-era frică de ea și am câștigat de-atunci, mai mult din exercițiul depresiilor mele mature decât printr-un efort conștient, niște sferturi de tact și eleganță, care se pliază bine pe distanțele sociale, dar pe-atunci nu știam decât lumea îngustă, profundă, însă doar în feluri greu de exportat, în care mă născusem.

Cu unii dintre ei am discutat, dacă le-aș pune cap la cap, probabil nu mai mult de câteva ore în viață, iar de-atunci deloc, și totuși îmi apar în fața ochilor ca și cum i-aș fi văzut ieri. E adevărat ce se spune, că vam­pirizezi toată viața numai relațiile pe care ți le-ai făcut în tinerețe. Nu știu ce înțelepciune secretă se ascunde în sângele acelor ani idioți ai adolescenței târzii, când altfel iei cele mai stupide decizii, dar tot atunci îți alegi instinctiv mulți dintre oamenii care te însoțesc, pe căi ocolite poate, și nu drepte, pentru tot restul vieții. Îi văd râzând la cafele, aplecați peste table de șah, luându-se în serios în biblioteci, iubindu-se și mințindu-se și peste toate aceste amintiri bate mereu soarele alb al verilor bucureștene. În toate amintirile mele de-atunci nu există decât cer senin și ăsta e primul semn că ce urmează să vă spun este o minciună.

Unii dintre ei mă vizitau nopțile în prima mea gazdă de pe Dealul Mitropoliei. Nu știu când au început, cred că prin primăvara lui 2006, mă suna Adina C. să-mi spună că se plimbă prin împrejurimi cu câte un prieten și să întrebe dacă poate să treacă. Mereu îmi scria în creierii nopții și mereu prietenul era bărbat. Uneori mă căuta la unu sau două noaptea, însoțită de băieți frumoși, care studiau mereu actorie și istoria artei și care ședeau în camera mea austeră ca pe ace. Adinei îi plăcea să vină să mă vadă, era poate lucrul cel mai depărtat de lumea ei pe care-l văzuse. Era o femeie frumoasă – și spun femeie anume, căci încă de pe-atunci nu mi-o putusem imagina fiind fată; avea o stăpânire de sine care o făcea să pară aproape extravagantă. Făcea călărie la sfârșit de săptămână, citea Erich Maria Remarque și îi plăceau bărbații puternici, deși în mod stra­niu se înconjura numai de speriați. Avea obraji proeminenți, ca de mondenă interbelică și ochi de o inteligență ușor animală – de parcă ar fi fost mereu luminată pe dinăuntru de focul alb al ambiției sale.

Ea mi l-a adus prima oară pe Radu acasă. Poate era martie, poate aprilie, în orice caz era o seară relativ caldă, dar cum soarele este constanta tuturor acestor amintiri, nu mai știu bine. Îl știam de la facultate, dar vag și, spre deosebire de alte dăți, au venit la mine încă pe lumină. Amintirea asta e mai mult ca sigură, căci țin minte c-au intrat în mica mea cameră și le-am zis că-mi place să stau acolo singur, să văd praful ridicându-se în lumina razelor de soare și să ascult păsările din copaci; trebuie să le-o fi zis pe o voce de mistic al naturii, fiindcă a urmat o pauză stânjenită, până m-am întors din reveriile mele și le-am cerut să ia loc. Jumătate din cameră era ocupată de un pat mare, cu spătar, iar pe peretele celălalt era o canapea căreia începusem să-i număr zilele. S-au așezat amândoi pe canapea. Tot ei îmi luaseră cu câteva luni în urmă o narghilea în miniatură de ziua mea și începusem să încălzesc cărbunii pe aragaz și s-o pregătesc încă dinainte să vină.

Am vorbit mai întâi poate despre viață, despre femei, despre lucrurile esențiale; Adinei C. îi plăceau mult discuțiile încărcate de nedreptăți malițioase, cu ascunzișuri potențial riscante, și se amuza pe seama idealismului nostru infantil, în care se regăsea de pe margini. Îi plăceau, ne spunea, și „temperamentele” sau, în cuvintele ei, „oamenii”, un cuvânt care, rostit de ea, însemna cu totul altceva decât intrările neutre din registrul populației sau albumele antropologice. Pentru ea, eu eram un temperament, Radu sigur era. Se vedea asta nu atât din faptul că am fi făcut ceva, fiindcă habar n-aveam ce e cu noi pe lume, ci din felul în care ne aruncam asupra ei. Eu emoțional și febril, el sigur pe sine și gălăgios. Era un băiat gras când l-am cunoscut, cu un zâmbet ușor pier­dut, dar stăpân pe preferințele lui și cu un fond neliniștit de emoție pe care nu l-am putut ghici multă vreme și care la el se exprima mai ales ca sinceritate ușor autistă. Nu mai țin minte dacă l-am plăcut instantaneu, cred că nu. A trebuit să ne vedem de câteva ori și de fiecare dată venea cu Adina C. Încă din prima seară a văzut că citeam poezie și mi-a spus câteva nume de care n-auzisem. Ea era într-o pasă cu Jeni Acterian, cu care se identificase și din care n-am citit nici până azi vreun rând. Vorbea în seara aia mult despre Jeni Acterian și despre nu știu ce profesor care-i făcea avansuri la facultate, cu care cred că a și fost împreună o vreme și care trebuie să fi fost și el un „temperament”, deși l-am mai urmărit suficientă vreme după aceea încât să aflu că era de fapt un idiot. Mereu când vorbea despre lucrurile astea complicate ale vieții tinere, Adi le umplea însă cu controlul ei de sine, care o făcea să pară că înțelege orice joc încă dinainte să-l joace.

Radu o asculta atent și poate c-o iubea. Mai târziu am aflat că-i scrisese câteva poezii.

Nu știu ce altceva se mai întâmpla în serile astea, ele se întindeau prietenește până târziu și le scăldam în fum de țigară. Cred că mă apro­piasem mai mult de ea decât de el, fiindcă în prima sesiune am rămas fără casă și m-a invitat să dorm la ea. Nu m-am dus, dar m-a înduioșat atunci; o crezusem mai rece.

A treia sau a patra astfel de noapte, Radu a venit cu niște volume de poezie și ne-a citit din ele. Erau toate, fără excepție, poezie engleză. Philip Larkin, Donald Justice, W.H. Auden și Ted Hughes. Citea bine, ușor precipitat și decisiv, dar se ridica în picioare când o făcea, spre stân ­je neala celor din cameră, care priveau increduli la artificialitatea gestului; nici camera în care stăteam nu invita la asemenea recitări. Eu nu știam de niciunul dintre cei pe care-i recita și, în spațiul a șase luni, Radu m-a introdus în toată poezia engleză modernă. Lecturile mele se opriseră la Browning, Swinburne și Tennyson, dar el mi i-a arătat pe toți ceilalți. În primii ani, am vorbit cu el despre poezie de câte ori ne întâlneam, iar în vacanța lungă dintre anii unu și doi, ne mai vedeam la mine să traducem câte un sonet și ne plăceau aceleași lucruri, mai ales Housman și Hopkins.

Așa ne-am împrietenit. Adina a dispărut din peisaj la un moment dat, se îndrăgostise de cineva din Secretariatul General al Guvernului; era un bărbat căsătorit, dar o lua cu sine în toate deplasările prin străinătate și a trăit o vreme cu impresia că duce viața secretă, periculoa­să și profundă pe care o căutase atâta vreme. Eu însumi am plecat din facultate curând și m-am dus la Litere. Radu era singurul cu care am mai păstrat o legătură din vechiul trib.

Schimbasem facultățile fiindcă voiam să fiu scriitor, dar ăsta s-a dovedit a fi un plan mult mai baroc decât îmi închipuisem; nu știam pe-atunci că ajungi la visurile tale numai după ce-ai renunțat de mai multe ori la ele și că în dinamica asta a ambiției, când ți se oferă într-un final ceva, lucrurile pe care le-ai vrut vin însoțite mereu și cu tristețe, ca și cum tre­buie să fii pedepsit pentru că le-ai căutat și pedepsit și mai crunt fiindcă le-ai obținut. Dar pentru că eram pe-atunci prea prost ca să înțeleg asemenea chestiuni, credeam că e de-ajuns să vrei ca să ai și Radu trebuie să fi fost de aceeași părere – în nimic nu semănam amândoi mai mult decât în această infatuare.

Literele erau o facultate foarte diferită, care se datora lipsei gene­rale de inteligență, răspândite printre studenți ca rujeola, dar m-am îndrăgostit repede și asta mi-a făcut tranziția mai ușoară. Era o fată slăbănoagă care știa toți poeții, o chema Aylin. Am cunoscut-o în primele luni de studiu, s-a oprit pe scările spiralate ca să-mi dea niște bomboane de ziua ei, deși nu ne știam și n-o văzusem decât de câteva ori în trecere. Mi s-a părut straniu, dar m-a făcut să fiu atent la ea. Două săptămâni mai târziu, prin noiembrie, i-am cerut să iasă cu mine în oraș, dar mi-a zis că e cu cineva. La începutul lui decembrie m-a invitat ea pe mine în oraș, undeva pe holurile blocate în timp ale Facultății de Limbi Străine, și am ieșit amândoi la cafea într-un bar de pe Edgar Quinet, care acum nu mai există.

Era cu un turc atunci, un băiat care studia ingineria în Istanbul, mi-a arătat poze cu el: avea sprâncene groase, pomeți proeminenți, o față asiatică, de bărbat adevărat; i-am zis că arată bine, dar în seara aia am adus-o acasă și-a dormit cu mine. Nu s-a speriat de sărăcia casei, mi-a zis că e surprinsă că mă țin curat într-o asemenea mizerie. N-am făcut sex, doar am dormit îmbrățișați. Dimineața s-a trezit, s-a șters la subraț și pe gât cu niște șervețele umede, s-a spălat pe dinți și a scuipat pasta de dinți într-o cană și am avut atunci ocazia s-o văd cum se mișcă. Avea un spate de băiat și fese strânse pe oase – din tot corpul parcă numai oasele i se mișcau.

I-am zis că-mi plac sânii ei și s-a apropiat de marginea patului de pe care o priveam ca să mă lase să-i sărut feciorelnic, după care mi-a zâm­bit încurcată, poate de propriul ei curaj.

Nu știam în momentul ăla că aveam să-mi petrec următorii cinci ani din viață cu ea, credeam că e doar o ciudățenie de relație care n-avea să ducă nicăieri. De Revelionul lui 2007 a rămas acasă și a ținut să vină la mine, când a auzit că sunt singur, dar n-a stat mult, deși îmi pusesem mari speranțe în seara aia. Apoi m-a sunat Radu să-mi zică la mulți ani și – auzind și el că sunt singur – s-a oferit să vină să bem ceva, însă eram așa de trist că i-am zis că mă bag la culcare.

Prin martie abia am aflat, dintr-o discuție pur întâmplătoare, că Aylin vrea să se despartă de băiatul din Turcia, al cărui nume l-am uitat. El era cam depresiv și ea-i promisese că se duce să-și petreacă o săptămână cu el acolo, să se plimbe pe străzi, să numere pisicile și să mănânce castane coapte în Taksim, dar până la urmă nu s-a mai dus. Am aflat-o dintr-o conversație pur întâmplătoare pe holurile facultății, din­tre două fete care-i erau prietene. Una dintre ele, Elena, spunea că „Aylin era tristă când am vorbit cu ea, zicea că nu știe ce să facă cu Turcia, că nu se mai duce și că s-a îndrăgostit de cineva din țară”. Mă mai văzusem cu ea de câteva ori în ultimele luni și o dată îmi luase capul în mâini ca să mi-l țină nemișcat, ca și cum i-ar fi măsurat contururile, și poate de-asta mi-am dat seama atunci sau am sperat ca eu să fiu obiectul acestei afecțiuni. M-am tras într-o parte și-am zis, ca pentru mine, „ce se întâmplă?”, fiindcă parcă se luau decizii în privința vieții mele fără să par­ticip, dar la care nici nu mai conta dacă participam sau nu, fiindcă o voiam.

E greu de spus de ce, am amintiri foarte vagi din perioada aia. Aproape că nici nu mai țin minte dacă o iubeam sau, atunci când amintirea acestei emoții e totuși clară în minte, se amestecă în ea și ceva neliniște și mă stânjenește, chiar și acum. Poate mă jena faptul că tipul ăsta mi se părea mai bărbat decât mine? Nu știu.

Următoarea dată când ne-am văzut, am hotărât să fim împreună și m-am mutat cu ea, într-o garsonieră de pe Prisaca Dornei, în Titan, la vreo două sau trei luni dup-aia. Avea să fie prima persoană cu care chiar încercam să-mi încropesc o viață și prima cu care discutasem dacă n-ar trebui cumva să facem copii; o discutaserăm chiar cu seriozitate, luând exemplu de la părinții noștri, care ne făcuseră devreme. Mama lucra în străinătate ca să mă țină în facultate, a ei la fel. Tata era un vagabond, al ei la fel. Fiindcă nu-și îndeplinise datoriile parentale față de ea, făcuse un an de pușcărie, pedeapsă care mi se păruse crudă și după care nu mai putuse relua relațiile cu partea lui de familie. Se salutaseră de câteva ori, îi mai scria câte un mesaj, dar era evident că nu putuse s-o ierte.

Avea toate aceste lucruri pe suflet și semănam, fiindcă lumile noas­tre erau similare. M-am dus la înmormântarea bunicului ei în unul din anii ăia de început și parcă mă întorsesem acasă. Nu-l știusem pe bătrân, dar am avut un moment când l-au pus în groapă când m-a bușit plânsul. Nu plângeam pentru el, mă găseam mai degrabă sub impulsul unei reacții estetice: mă uitasem în jur la cimitirul de țară, la casele dinspre care urcaserăm pe dealul unde îngropau morții, la femeile care jeleau strategic și mai ales la sărăcia profundă a spațiului, care semăna a loc viran de la marginea universului, și m-am gândit „Cum se poate ca și într-un aseme­nea loc să fie viață?” și mi-au dat lacrimile. Chestia asta a impresionat-o pe maică-sa.

Lucrurile astea ne-au adus împreună, dar poate pe-atunci, poate ceva mai târziu, Aylin s-a culcat cu Radu într-o seară și n-am mai putut să vorbesc cu el vreo cinci ani dup-aia. Relația mea cu ea a continuat însă, deși poate mai strâmb și sunt sigur că ne-am înșelat unul pe altul de mai multe ori. Dar am rămas împreună, am schimbat multe case, ne-am făcut alți prieteni, am terminat facultatea și poate am avut zile în care ni se părea că putem s-o ducem până la capăt tot așa. Discuții despre copii n-am mai avut, dar am început să nu ne mai împărțim cărțile în ale mele și-ale ei, ne-am luat o pisică, apoi încă una. Straniu e că anii ăștia de acalmie nu mi-au rămas în minte cu nimic, decât cu un sentiment vag de lucru care-și trăiește sfârșitul.

E mereu la fel în relațiile lungi: întâi dispare dorința, apoi dispare blândețea. Poți să supraviețuiești primei dispariții din obișnuință sau din datorie, ori poate chiar din prietenie, dar ajuns la a doua, se vede întot­deauna sfârșitul și știu că trebuie să mă pregătesc pentru el încă dinainte să-l conștientizez cu totul. Primul semn de cruzime sau de indiferență îl anunță și de-acolo nu mai e decât o chestiune de timp până-ți faci curaj să pleci, deși uneori poate dura ani de zile până se dezleagă. Cu Aylin am ținut-o așa vreo doi sau trei ani, dar am plecat într-un noiembrie târziu, din 2014, în timp ce ea curăța cu o perie părul de pisică de pe covorul din dormitor. Plângea. Eu n-am plâns atunci, eram ușor euforic, ca de fiecare dată când o iau de la capăt. În orice relație am fost, oricât de fericită, era de-ajuns să-mi imaginez o nouă singurătate și un nou început ca să mă simt liber.

M-am mutat oricum câteva case mai sus de apartamentul ei, de pe Cercului pe Galeriu, așa că ne vedeam în fiecare zi și ne mai culcam împreună. Mai gătea câte ceva pentru noi și mai stăteam serile la povești, când eram amândoi prea singuri. Intrasem în obiceiul ăsta stupid să ne mai arătăm cu ce tipi și tipe ne vedem; ea alegea bărbați frumoși, dar cam prostovani, eu eram însă atât de singur, că miroseam de la o poștă a dezo­lare și ieșeam în oraș de trei ori pe an. M-am văzut însă la un moment dat cu o fată care fusese colegă cu amândoi și care era mai frumoasă decât ea și a plâns o noapte întreagă, fiindcă o ura.

După ce ne-am despărțit, ea l-a căutat pe Radu și mi-a spus c-o va face, așa că l-am căutat și eu. M-a acuzat atunci că-l căutasem ca să mă asigur că nu-și reluau vechea relație, dar adevărul era că mi se făcuse dor de el.

Ne-am văzut amândoi pe o terasă din centrul vechi și am vorbit ore întregi despre poezie, ca și cum n-ar fi trecut nici măcar un an peste noi, dar se schimbase: era mai slab, vorbea cu o voce mai spășită și poate avea și mai multă tristețe în ochi. Mi-a spus în seara aia că nu mai discutase cu nimeni despre poezie de ani de zile și l-am crezut. Eu între timp înce­pusem să predau literatură, așa că nu mă părăsise cu adevărat niciodată și câștigasem față de ea indiferența sastisită a mandarinului.

Am început la scurt timp să ieșim toți trei iarăși, cum ieșeam în facultate. Radu lucra atunci ca programator la o instituție a statului și avea mai mulți bani decât noi, așa că ne vedeam la el acasă, unde ne gătea într-o bucătărie îngustă. Aylin se angajase și ea la o editură și se descurca mai bine decât pe vremuri, numai eu continuam s-o ard în expediente, așteptând să dea buzna viața peste mine și să mă facă scriitor de geniu.

Le-am scris atunci amândurora, într-un grup privat, că în ce mă privește pot să se fută dacă vor și că ar face bine să se bucure unii de alții, pe mine nu mă interesează. Erau singuri amândoi și cred că nu le-a luat mult până să înceapă. Aylin a fost fericită o vreme, dar n-a durat, poate doar câteva luni. Nu-mi spunea prea multe despre ce făceau, dar la un moment dat vorbeam despre planurile ei de viață în fața unui magazin de cartier și am întrebat-o cum îi merge cu Radu. Poate ca să nu-mi aducă aminte de conflictele noastre trecute, evitau amândoi să vorbească despre asta.

A zis:

— E bine, sexul e bun.

Și apoi, ca din senin, i-au dat lacrimile.

— Nu poate să fie atât de bun, i-am zis, dar n-avea chef de glume.

Cu chiu cu vai am scos de la ea în seara aia, printre lacrimi, faptul că simte că n-o iubește. Îi sugerase că ar vrea o relație mai serioasă, dar Radu o refuzase. Și ea se schimbase, mi-am dat seama atunci. Mi se părea că devenise mai egoistă și mai lacomă în privința propriei vieți, dar într-o manieră mic burgheză, de om care voia liniștea, dar fără să fi plătit prețul ei.

Îmi părea rău de ea și nemulțumirea asta trebuie să fi fost motivul pentru care, nici jumătate de an mai târziu, s-a combinat cu un băiat din America Centrală care venise într-o vizită neplănuită la București și a început să se gândească dacă să plece din țară, lucru pe care l-a și făcut. S-au mai văzut o dată sau de două ori în Spania și apoi a emigrat în Panama, de unde mă suna o dată pe lună, energizată de alcool, puțin melancolică din pricină că se rupsese cu totul de trecut, dar și fericită că e iubită și că se simte bine.

În ziua în care a plecat, am plâns o zi întreagă ascultând Monteverdi. Și am făcut greșeala să-i iau cadou unei prietene din perioada aia un parfum pe care-l folosea Aylin și care-mi plăcea și, de fiecare dată când mă întâlneam cu ea prin parc sau când venea în vizită, mă întristam fiindcă mirosul îmi aducea aminte de ea.

După o vreme, au trecut însă și nostalgiile astea.

Lucrurile au rămas așa, puțin suspendate, ea dispăruse din peisaj și n-o mai vedeam decât o dată la doi, trei ani, iar eu și Radu începuserăm să ne vedem de două, trei ori pe săptămână și să reînnodăm firele vechii noastre prietenii. Cu timpul, a devenit profundă, și Aylin mi-a spus odată, într-una din conversațiile noastre transoceanice, pline de o sinceritate fără consecințe, că se simțea geloasă că Radu mă alesese pe mine în locul ei și că asta o durea cel mai tare. Dar era și fericită atunci și se gân­dea să facă un copil acolo, pe care să-l învețe românește din leagăn, ca nu cumva să piardă limba și să uite de unde vine, ca atâția emigranți.

În vara lui 2019, a venit cu băiatul ei din Panama în vizită în București și ne-au anunțat că vor să se căsătorească. Era un băiat puțin scund, asiatic, vorbea engleză cu accent hispanic, și n-am schimbat între noi, dintre toate lucrurile care-ar fi putut fi schimbate, decât politețurile. Eram eu acolo, Radu, ea și viitorul ei soț, prietena mea de-atunci, pe care Aylin o ura, și mă amuza să privesc lucrurile astea din afară și să încerc să înțeleg toate ițele care se încurcau peste tăblia rotundă a mesei plină de pâine și mâncare românească. Stabiliseră nunta pentru martie 2020, primăvara – familia lui era catolică și asta avea nu știu ce importanță simbolică și am promis și eu, și Radu că venim.

Am ajuns în Tocumen în dimineața de 11, pentru o nuntă plănuită pentru 15 martie – nu era nimic sofisticat, cununie civilă și o masă la restaurant. N-avusesem bani să plătesc nici pentru avion, nici pentru casa în care stăteam, și s-a ocupat Radu de tot, fiindcă între timp plecase în alt loc și făcea mai mulți bani într-o lună decât făceam eu într-un an. Drumul lung mă matolise și în primele zile am văzut orașul ca prin ceață. Aylin și soțul își cumpăraseră un apartament în rate – el lucra în imobili ­are –, într-o clădire cu piscină și portar, și Aylin ne povestea, mirată și ea de această tranziție, despre țară, despre faptul că în primii ani trebuia să iasă în Columbia odată la trei luni ca să primească din nou viză de ședere, fiindcă nu era în nicio relație oficială cu el și nu putea decât să și-o reînnoiască temporar, dar că pentru asta trebuia să părăsească teritoriul panamez. Când ajungi prima oară într-un loc, stranietatea face lucrurile din jur să pară aproape vesele, fiindcă e prima oară când le vezi și nu înțelegi care e linia lor de ruptură, așa și eu trebuie să fi văzut și aflat multe alte lucruri pe care le-am uitat, despre indigeni, și canal, și colo­nizarea americană, care mi se păreau mai degrabă curiozități.

Însă starea asta de beatitudine turistică n-a durat, fiindcă pe 13 martie guvernul a declarat stare de urgență în epidemia de COVID și n-am mai apucat să mergem la restaurant. La primărie, Aylin și soțul au avut voie doar cu familia apropiată și noi am așteptat-o pe scările de-afară.

Părea bine. Avea o rochie simplă, albă, și păr roșcat. Se împlinise în umeri și avea șolduri mai groase, cu zâmbetul ei etern sociabil pe față, zâmbea cu inima ușoară oricui era dispus să-i zâmbească înapoi.

Pentru că nu ne puteam plimba, de pe 13 până pe 16 am stat numai în camera de hostel și am comentat cu Radu știrile de pe Al Jazeera și BBC. De peste tot veneau vești ale dezastrului, țările își închideau granițele, dar parcă și le închideau nu doar pentru pericolul dinafară, ci și ca să nu vadă nimeni moartea dinăuntru. În ultima noapte, a venit Aylin la noi cu niște iarbă. Nu puteam să fumăm înăuntru, dar am ieșit pe acoperiș și am vorbit tot despre moarte și sfârșitul lumii, pe care orice canal deschis îl anunța cu agitație febrilă, invocând statistici atât de lăbărțate, că reușeau să nu mai însemne nimic pentru nimeni. Am avut niște tripuri proaste în seara aia, dar am și râs; în momentele scurte de luciditate, mă uitam la casele din jur, alb-albastre, cu arhitectura lor neocolonială, și undeva vag, în depărtare, conturate de liziera unei păduri tropicale peste care se lăsa soarele la ora șase fix în fiecare zi, și nu înțelegeam, din nemișcarea și euforia mea anxioase, ce-ar putea să fie atât de rău dacă am dispărea, dintr-odată, cu toții.

I-am zis atunci totuși că mă bucur pentru ea și că sper să fie fericită, Radu a fost afabil și el și am stat o vreme pe acoperiș ca pe vre­muri, făcând glume proaste și lenți de la drog, care mă făcea pentru câteva secunde să pierd legătura între începutul și sfârșitul propozițiilor pe care le scoteam pe gură, dându-mi senzația plăcută, intimă, că încetam să mai fiu aceeași persoană.

A doua zi, aveam avion pe seară și am așteptat o jumătate de oră un taxi care să ne ducă până la aeroportul care, de fapt, era foarte aproape, dar la care nu puteai merge pe jos dacă nu voiai să te prăbușești pe stradă. Taximetristul n-a vorbit întruna, dar ne-a spus că venise și el acolo recent, era srilankez.

Ne-a lăsat în fața unui terminal de plecări care avea ceva dintr-o hală de aeroport și o gară de provincie românească, dată cu var. Când am intrat, nu era nimeni și când spun „nimeni”, vreau să zic „absolut nimeni”, nici măcar personalul de la bagaje. Eram doar noi, niște mese goale și o sală imposibil de lungă, cu gresie pe jos și benzi de bagaje ieșite din uz. Ne-am plimbat cred că un sfert de oră de la un capăt la altul al sălii, căutând pe cineva, uitându-ne în parcarea de afară, în care iar nu era suflet de om și încercând să înțelegem ce se întâmplă. Am avut atunci sentimentul foarte rar, și foarte prețios pentru mine, că ori ajunsesem la capătul lumii, ori că lumea însăși a oamenilor se sfârșise și că trăiam în consecințele acestui sfârșit.

Întotdeauna în momentele astea am două reacții simultane: una de nedumerire că lumea a încetat să aibă sens și alta, aproape literară, că am avut norocul să o văd cu ochii mei. Așa ne-am pus pe un șir de scaune metalice, privind spațiul ușor avariat, dar în care firmele luminoase încă funcționau, răspândind o lumină rece de neon. Atunci mi-a spus Radu că mă iubește. Vorbea cu ceafa mea, fiindcă eu mă uitam într-o altă parte. Nu știu dacă era efectul alcoolului cu care ne umpluserăm dimineața, dar am simțit că era adevărat și i-am spus-o și eu, prima oară când am avut curajul să i-o spun vreodată unui bărbat. Nu m-am întors să mă uit în ochii lui, mi-a fost o stranie rușine.

Alte zece minute mai târziu, a venit un paznic bătrân zâmbind la noi și anunțându-ne, într-o engleză imprecisă, cu presărări de spaniolă că acolo era terminal antiguo și că trebuia să mergem în new building. Ne-a arătat cum să facem și pe unde s-o luăm: părea departe, dar când am pătruns pe ușile noi, vopsite stacojiu, am văzut că era o clădire plină de oameni, aproape că nu te puteai mișca. Toată lumea voia să ajungă acasă înainte de închiderea granițelor, toți se priveau suspect și purtau mască, încercând să nu se atingă, deși era imposibil să respiri fără să dai peste altcineva.

E una dintre amintirile mele cele mai emoționante asta. Nu știu de ce i-a luat paișpe ani să mi-o spună, trebuie să fi fost evident pentru amândoi mult mai devreme. M-am gândit că mi-a spus-o fiindcă în momentul ăla în care, pentru jumătate de oră, ni s-a părut că lumea se sfârșise, cuvintele nu mai aveau vechea lor semnificație și că putea să spună orice, ca și cum umanitatea era o chestiune din trecut și, când îmi spunea că mă iubește, însemna altceva, ce nu putuse să însemne înainte, dar nu ceva care să te scutească de responsabilitățile a ce spui, ci ceva care era mai adevărat tocmai pentru că dispăruseră toate responsabilitățile.

În zilele bune, mi se pare că dragostea pe care o am pentru el, pen­tru Ruxandra și pentru puțini alții o să mă țină pentru totdeauna și că este nici mai mult, nici mai puțin decât eternă. Dar trăiesc și cu senti­mentul că există mereu ceva la marginea lumii, chiar în afara câmpului vederii mele, care amenință să ucidă orice iubire și că lucrul ăsta, ființa sau starea, spre deosebire de noi, nu se grăbește niciodată, ci așteaptă doar ezitarea, certurile, răzgândirea, furia întâmplătoare a unei zile, ca să-și strecoare degetele în această mică spărtură, s-o facă mai mare și să distrugă dinăuntru onestitatea curată pe care ne înălțăm, ca pe niște tocuri, ca să ajungem să ne privim unii pe alții în ochi fără teamă. Și cum vindeci așa ceva? Asta aș vrea să știu.