/

O fată bună

POVESTIRE

Start
1027 vizualizări
Citiți în 66 de minute

Pe casa scării e liniște. Aproape toți sunt bătrâni, nu face nimeni gălăgie, nimeni nu trântește ușa liftului. Mihaela locuiește în bloc de 12 ani, dar nu-și prea cunoaște vecinii, nu știe dacă deasupra sau dedesubtul apartamentului ei de la etajul 6 mai stă cineva. Uneori se aud noaptea, de sus, zgomote care par a fi făcute de un cadru pe care un bătrân sau o bătrână îl târăște ca să se poată deplasa până la toaletă. Bătrânii sunt singuri și neputincioși, gândește Mihaela și i se face milă, pentru ei e greu și să ajungă dintr-o cameră în alta. Așa sunt toți din bloc, stau izolați, se ascund prin apartamente, se tem. La necunoscuți se uită urât, nu sunt deloc prietenoși, se îmbracă prost, s-au oprit undeva în trecut, și ei, și hainele lor, de parcă nu s-ar mai fi inventat nimic de atunci. Sau n-au mai vrut ei să țină pasul, cine știe. S-au încăpățânat să rămână pe loc, nemulțumiți de căderea regimului care-i protejase, pentru că nimic din ce li se dăduse după nu egala ce li se luase, ei n-aveau nevoie nici de Cola, nici de libertate, nici de muzica celor de la BUG Mafia, Paraziții, Depeche Mode sau Metallica. Îi deranja dezordinea, se obișnuiseră să țipe la copiii care făceau gălăgie în fața blocului, pe aleea care ducea la bulevard, o alee păzită de copaci înalți, de nuci groși, de grădini spațioase, așa că degeaba se prefăcuseră o vreme că se bucură de moartea Ceaușeștilor.

Mihaela știa că blocul construit în 1969 fusese și încă era locuit de foști nomenclaturiști, securiști, oameni ai partidului și așa mai departe, mulți muriseră, alții aveau peste 80 de ani, nu oricine primea pe vremea aia un apartament într-o asemenea zonă, nu era un cartier de clădiri comuniste. Un bloc cu opt etaje, care măsura cât cele cu zece de prin cartierele mai sărace, muncitorești, unde nu existau spații verzi și parcări între blocuri, unde te sufocai printre betoane. Adică acolo unde copilărise ea, unde locuiau încă părinții ei pensionați pe caz de boală, amândoi cu câte un AVC la activ, la care s-au adăugat tromboza mamei și diabetul tatălui. Mihaelei îi plăcuse mereu zona, când venea de la liceu întârzia în drumul spre cartierul Steagu Roșu, se plimba pe bulevardul Victoriei, se uita la fațadele decorate cu mozaic, i se părea că cei care ieșeau din blocurile perpendiculare cu bulevardul emanau siguranță și bogăție, erau oameni importanți, nu ca părinții ei, muncitori la Steagu, ieșiți cu Ordonanța după închiderea uzinelor. Nu și-au găsit mai nimic, tatăl ajunsese paznic la un supermarket, iar maică-sa făcuse curat într-un restaurant.

Hai că vindem și îți dăm noi bani să-ți iei acolo unde îți place ție, i-au zis bunicii din partea mamei prin 2010, când au primit niște terenuri înapoi, într-o zonă turistică. A scos și ea la fel ca ceilalți de vârsta ei ferestrele verzi de lemn și le-a înlocuit cu termopane, a scăpat de mobilă și a luat una din pal, ușile albe cu clanțe de aluminiu au dispărut și ele. Doar balconul nu l-a închis, e de fapt o terasă destul de mare, cu vedere la Tâmpa, și nici nu l-a renovat, n-a acoperit cimentul lucios cu gresie și nici n-a vopsit pereții. Jgheabul de flori n-a ruginit de-a lungul anilor, e o tablă de calitate.

E prima dintre cele zece zile de concediu. Mihaela își ia medicamentul cu apă de la robinet. Sunt niște antidepresive ușoare, își zice, nu e un capăt de țară, le ia de câteva luni și se simte mai bine. Sunt mai ieftine decât mersul la terapie. Casa e mai curată, ba chiar se gândește la cursul ăla de specializare pe arhivare electronică. Două bătăi puternice în ușa de la intrare îi întrerup gândurile optimiste, întreținute și de Cele cinci faze pe care trebuie să le trăiești pentru a depăși momentul unei despărțiri, cel mai recent articol citit. Încă se chinuiește să-și dea seama în a câta fază e când bătăile se repetă. Deschide încet ușa de la bucătărie, întrebându-se cine poate fi și până la vizor epuizează niște variante, vecina de 84 de ani, văduvă, care o cheamă din când în când să-i monteze la loc perdelele după ce le spală, șeful de scară cu vreun tabel de semnat, oameni care vând lucruri și cu care Radu obișnuia să stea de vorbă, deși nu cumpăra niciodată nimic, cel cu contribuția pentru biserică, pe care refuza s-o plătească de când se mutase în bloc. De 12 ani n-ați plătit, spunea bărbatul îndesat și cu barbă, dacă muriți, nu vă putem face slujbă, v-am mai spus, nu? De dincolo de ușă, Mihaela își controla respirația, conștientă că bărbatul știe că ea se află acolo și că îl aude.

Sunt eu, fiica doamnei Stănescu de la 71, vecina de palier, se aude vocea autoritară a fiicei pe care o văzuse de foarte puține ori în ultimii ani și deloc de când doamna Stănescu însăși dispăruse, adică fusese internată într-un azil de lux de la Sânpetru, după cum îi spusese vecina văduvă de 84.

Mihaela deschide ușa și înainte ca zgomotul cheilor înfipte în broască să înceteze, vocea se revarsă peste ea, Mihaela dragă, uite care-i treaba, știi că eu am lucrat la un spital la București și acum m-am pensionat și o iau la mine pe mama, dar o las aici câteva zile până mă întorc, are tot ce-i trebuie, plec la Berlin cu familia, să ne luăm și noi o vacanță împreună, cu Dan și fetele și iubiții lor, mama are tot, i-am lăsat mâncare în caserole la congelator, nu trebuie decât să scoată câte una și să o bage la microunde și tu să mai treci din când în când, Mihaela dragă, să vezi dacă a mâncat și dacă e totul în regulă, uite, îți las cheia de sus, jos nu închidem niciodată. Câteva zile, câteva, opt. Pe 4 august sunt înapoi, avionul ajunge la 5 dimineața și iau un tren și gata. Bine?

Și Mihaela se trezește cu cheia în mână înainte să deschidă gura. O vede pe fiică îndepărtându-se cu pași vioi și se ia după ea, stați așa, că nu știu dacă pot, îmi planificasem o plecare, minte Mihaela. Auzi, iubita, Radu al tău a ocupat locul nostru de parcare ani de zile, i-am cerut vreodată vreun leu?

Mihaelei îi scapă un da, așa e, dar…  n-ați vrut să luați. Noi am insistat…

Atunci dacă nu poți, nu-i nimic, o să stea și singură, se descurcă să mănânce, să-și ia medicamentele, i le-am pus pe zile.

Nu, lăsați, o întrerupe Mihaela, o să mă duc, nu am ceva stabilit, la plecare mă gândeam doar așa, ca idee…

Haide, dragă, pe 4 sunt înapoi. Vă înțelegeți voi.

Doamna Stănescu e surdă și refuză să poarte aparat. Apare în cadrul ușii și urlă: Ce e? Ce e? Ce vrea domnișoara?

Nimic, domnișoara o să aibă grijă de tine până mă întorc, i-am dat cheia, o să vină la tine și să nu te sperii, urlă și fiica în urechea bătrânei care nu înțelege decât parțial și aprobă, da, da, să vină domnișoara, să plece fantomele…

Doamna Stănescu are 92 de ani, e mică și zbârcită, iar părul alb cu fir gros îi ajunge până la brâu. Deși e iulie, poartă o vestă de lână croșetată peste capotul colorat, șosete groase și papuci de casă de care nu se mai găsesc. Din apartament iese un miros greu, de aer închis, mobilă veche și pereți nezugrăviți. Face pași mici, minusculi, se deplasează rapid totuși, fără să-și dezlipească tălpile de ciment, ca un roboțel pe baterii. Ce mai faceți? urlă și Mihaela aproape de urechea bătrânei care dă din cap și zice, da, da, să vină domnișoara, apoi dispare împreună cu fiică-sa după ușa grea care se trântește cu ecou, în timp ce mirosul plutește pe casa scării, iar Mihaela se întoarce resemnată, strângând în pumn cheia de la 71. Se gândește că nu era necesar să i se amintească de locul de parcare, ar fi ajutat oricum și nu doar ca să-și achite obligația, chiar dacă pe moment i se păruse o responsabilitate cam mare, o știa pe doamna Stănescu de atâta vreme, de când era încă în putere și se mai întâlnea cu ea la lift, schimbau două vorbe, femeia mergea des la cimitirul unde era înmormântat bărbatu-său. Deși vocea aspră a bătrânei o făcea să se crispeze, pe măsură ce trecuseră anii, Mihaela se obișnuise, iar mai târziu, când femeia se izolase și n-o mai vedea deloc ieșind, se întreba ce mai face, dacă e bine și cum rezistă atâtea zile în casă, cine-i aduce mâncare, dacă ea nu mai e în stare să-și cumpere singură.

Simte nevoia să-i povestească văduvei de 84 și o sună și văduva îi spune, vai, să nu le zici că sunt acasă, le-am mințit că mâine plec la Ana Aslan, nu vreau s-o mai văd pe madam Stănescu și nici să aud de fantomele ei. Mihaela o întreabă care e povestea cu fantomele și văduva o pune la curent, păi tu nu știi că are obsesia asta de vreo cinci ani de când i s-a declanșat demența, vede peste tot fantomele alea și ne-a înnebunit la cap cu ele. Nu mai vrea nimeni să aibă de-a face cu ea, acum a căzut pe capul dumitale, de când a murit domnul Stan de la 4, care avea și el un set de chei și mai trecea pe la ea înainte de treaba cu azilul, nu mai are fiică-sa la cine să apeleze, nici Gina de la 2 care-i făcea curățenie nu mai vrea să urce, de când doamna Stănescu a spus la toată lumea că i-au dispărut bani din casă. Nu-i nimic, zice Mihaela, o să am eu grijă zilele astea, doar nu suntem niște străini. Da, domnișoară, dumneata ești cumsecade, ai dumneata grijă, dar să-i spui că sunt plecată dacă întreabă de mine.

Medicamentul începe să-și facă efectul, distanța dintre ea și lume se mărește treptat, vocile tuturor se amestecă într-una singură pe care poate s-o ignore, dar nu și pe a ei, care răsună în cap, păi și ce te faci totuși opt zile cu baba cu fantomele? Dacă pățește ceva, cade prin casă, ambulanță, spitale? Mai desprinde o pastilă din folia lucioasă, ce dacă mai ia una sau hai jumătate, e mai bine să ia jumătate, că îi cam dau palpitații, și o înghite cu ce mai rămăsese în paharul cu apă și cu gândul că se va liniști în cel mult o oră. N-are să se întâmple nimic, își face griji degeaba, bătrâna e pe picioarele ei, bine că nu e ca bunică-sa, care nu se mai deplasa decât cu cadrul și făcea pe ea, e de datoria ei s-o ajute, până la urmă câți vecini de palier cu demență are ea, cum să refuzi să ajuți un om bătrân și neputincios, deși nu e chiar neputincioasă, dar, totuși, 92 de ani e ceva, săraca femeie; poate într-o zi o scot în fața blocului pe bancă măcar, să nu stea opt zile închisă în apartament, s-ar bucura. Se uită în jur, iar s-au adunat lucruri, ar fi bine să le strângă, o va face mâine.

Mihaelei nu-i mai plac nici florile, nici plantele de apartament, nici alte nimicuri care încă îi mai amintesc de Radu. Ultima Dracena marginata zace uscată într-un colț al sufrageriei, lângă comoda pe care își ține antidepresivele și somniferele. Nu-i mai pune apă, se uită la ea cum moare, e aproape un copăcel, Radu o adusese în casă, se ofilește așa cum s-a ofilit și dragostea lor de zece ani, după care Radu a plecat cu alta, o colegă de serviciu, șefa lui de fapt, care divorțase cu doi ani în urmă. Curios era că lui Radu nu-i plăceau copiii, d-aia nici Mihaela nu insistase, deși trecuse de 40 de ani și ar fi trebuit să, iar maică-sa îi spusese de nenumărate ori că, iar acum Radu înflorește, pentru că pur și simplu înflorește, arată mai bine, a slăbit, își cumpără haine noi, bate mallurile, merge la filme, el care înainte nu avea niciodată timp de nimic, a găsit deodată timp de toate, chiar și de copilul Cristinei, actuala iubită, un copil de 8 ani, împreună cu care mai și locuiește. Dar da, Cristina are o casă imensă într-un ansamblu rezidențial. Cristina e directoarea unei firme de succes, o afacere de succes, garantată de principiile solide pe care își bazează activitatea, așa începe prezentarea de pe site-ul lor, Remed Co este unul dintre cei mai importanți și cunoscuți importatori și distribuitori din România, care activează pe piața materialelor auxiliare pentru construcții, renovări, amenajări, DYI, industrie și auto. Remed nu vinde doar produse, ci pachete de soluții și consultanță tehnică, training, livrare și așa mai departe. La un team building de trei zile la o pensiune de prin satul Șirnea, oferit tot de firma care are pachete de soluții pentru orice, se apropiase Radu de Cristina. Sau nu, poate că fusese în timpul campaniei de susținere a personalului medical brașovean în lupta cu Covid-19, că atunci Radu începuse să vină târziu, în ciuda restricțiilor, și vorbea mereu la telefon despre produsele de curățare marca Mellerud și de măștile profesionale FFP3, cu un entuziasm care pierea imediat ce se încheiau discuțiile cu Cristina. Atunci trebuie să fi fost. Radu n-a recunoscut nimic, i-a zis doar că între ei nu mai merge, că nu vrea să rămână cu ea până la capăt sau la adânci bătrâneți. Ea l-a întrebat: de ce nu? și el i-a răspuns: pentru că nu te mai iubesc, nu mai simt aproape nimic în afară de obligația de a mă întoarce seara acasă, de a spăla vasele, de a face curat, de a mă așeza la un film sau la un meci și… Mihaela nu-l mai asculta, era clar, exista altcineva și cu asta nu te poți lupta. I-a spus: bine, faci cum vrei, iar Radu i-a zis: ești o fată de treabă, a sărutat-o pe frunte, și-a strâns lucrurile și, fără certuri sau drame, s-a urcat în mașina de serviciu și s-a dus la frate-său care lucra la bancă și avea și el o casă cam tot pe acolo pe unde locuia și Cristina, cu care Radu s-a mutat în mai puțin de trei săptămâni. Cu Cristina și cu băiatul ei de 8 ani, Armand.

Mai târziu, la televizor vede ca prin ceață chipuri cunoscute și noi, o stăpânește o indiferență stranie față de sine și de ceilalți. Mai ales față de Radu, de Cristina și de Armand, ce nume mai e ăsta Armand, se gândește, ce caraghios, oare cum l-o fi strigând Radu prin casă, Armand, Armand, îi vine să râdă, se întoarce pe-o parte, își simte picioarele ușoare și moi, își ia perna în brațe și adoarme, desface pumnul și cheia de la 71 alunecă pe parchet.

Mihaela răsucește cheia în ușa de metal, așa cum i-a spus fiica doamnei Stănescu. Pășește în apartamentul cu trei camere, cu altă structură decât al ei, bucătăria e prima pe dreapta, o vezi de pe holul lung unde într-o nișă se află frigiderul cu caserolele congelate, mai departe e sufrageria cu o masă mare din lemn furniruit în mijloc, cu scaune la set, cu vitrine asortate și milieuri, cu o canapea acoperită cu o pătură și două perne între care zace un ursuleț de pluș cu un ochi de sticlă și celălalt improvizat dintr-un nasture cusut. Perdelele îngălbenite, cu broderii aplicate, tocite de atâta spălat, iau din lumina deja obturată de un balcon cu rol de depozit. Într-un colț, pe o măsuță, vede televizorul negru cu tub, acoperit cu o pânză albă, lângă care se află un telefon fix. Nu e dintre acelea cu disc, e cu taste, e crem și stă la loc de cinste, adică lângă balerina-bibelou. Parchetul scârțâie înfundat sub covoarele cu franjuri, grele și groase, Mihaela pășește încet, poate că bătrâna doarme, apoi își amintește că e surdă și deschide ușa dormitorului, unde, într-un pat mare, desfăcut, doamna Stănescu stă întinsă, cu ochii închiși, îmbrăcată cu același capot și cu aceeași vestă de lână. Se apropie de ea, întinde mâna s-o atingă, se întreabă dacă nu cumva femeia se va speria. Bătrâna deschide ochii și se uită spre dulap, a, ce bine că ai venit, dă-mi de sus cutia aia că vreau să găsesc un număr, o caut pe Maria de la Telefoane, am lucrat împreună, vreau să o chem pe aici și mai vreau și numărul preotului. Să vină să sfințească, nu s-a mai făcut nicio slujbă aici de atâta vreme. Mihaela trage un scaun, se urcă pe el și coboară cutia, înăuntru sunt agende și foi și acte, buletinul femeii, toată viața ei. Haide, caută numărul Mariei, îi poruncește bătrâna, care Maria, Maria și mai cum? urlă Mihaela. Maria de la Telefoane! urlă înapoi bătrâna, aruncându-i o privire plină de reproș.

Lăsați astea, ați mâncat? încearcă Mihaela să-i distragă atenția doamnei Stănescu care sapă prin hârtii, haide să vedem ce ați mâncat… Mihaela se duce spre bucătărie, doamna Stănescu ține în mână cutia, dar reușește să se țină după ea cu pași mici, dar rapizi, Mihaela vede farfuria goală, o spală, o așază la locul ei, adună resturile de pâine și le aruncă la coș, împreună cu caserola goală de plastic.

Maria de la Telefoane, n-auzi? repetă bătrâna în timp ce se uită în gunoi, încruntându-se și mai tare. Și preotul, nu mai știu cum îl cheamă, ăsta de la biserica de pe Vlaicu. Caută aici!

Mihaela nu știe ce să facă, nu vrea s-o supere, cine știe ce se poate întâmpla, să nu se enerveze și să i se facă rău, bine, o să sunăm unde vreți, dar nu cred că numerele astea mai sunt valabile. Bătrâna are un telefon mobil de la Digi, un aparat vechi cu taste care trebuie să stea tot timpul la încărcat, din când în când se mai uită să vadă dacă are vreun apel pierdut de la fiică, apoi sună înapoi, turuie ceva, da, da, e domnișoara aici, am mâncat, căutăm numărul Mariei și vreau să aduc și preotul. Ia vorbește tu cu domnișoara! Mihaela se apleacă și duce telefonul la ureche, nu se miră că n-are cu cine vorbi, la capătul celălalt nu e nimeni. Se preface că zice ceva și închide. Verifică gazul și apa la baie, îi promite femeii că îi va lua lapte, da, Napolact, nu alt fel de lapte, sigur, dă din cap, vin mai târziu.

Încuie și nu apucă să se îndepărteze de ușă că o aude pe doamna Stănescu strigând: plecați, plecați, dați-vă jos din pat, lăsați-mă-n pace, plecați! Doamna Stănescu apare în prag, Mihaela e încă pe casa scării, părul alb al bătrânei e desfăcut și răvășit, chipul descompus, privirea pierdută, se uită parcă spre ceva ce doar ea vede, domnișoară, hai repede că iar au venit, sunt fantomele, vino și spune-le să plece! Mihaela reintră în apartament, se preface că le caută, bătrâna face semne, uite-i acolo, pe canapea, Mihaela urlă că nu vede pe nimeni, bătrâna aprobă: da, au plecat, acum că ai venit dumneata s-au speriat și au fugit. Așa fac ăștia. Femeia se așază pe canapea și ia în brațe ursulețul vechi, uite, i-au scos ochiul și i-au pus un nasture. Mihaela își trage un scaun și vrea să știe ce e cu fantomele, doamna Stănescu îi spune povestea care nu e prea complicată, dar nici simplă, un bărbat, o femeie și copiii lor, care câteodată sunt doi, alteori trei, pare că și-au pierdut casa, că nu mai au unde locui și vin să stea la mine, se ascund fie în baie, în cadă, fie în dormitor, fie stau pe canapea sau umblă pe hol și dărâmă mereu cuierul plin de haine. Bătrâna povestește cu atâta patos încât Mihaela aproape că-i vede, o întreabă cu ce sunt îmbrăcați, află că bărbatul are un pardesiu gri, lung, femeia o fustă verde și un pulover tricotat, iar copiii, habar n-are cu ce erau îmbrăcați copiii. Dar ce caută aici, ce vor, îi cunoașteți? întreabă Mihaela, nu știu, zice doamna Stănescu, nu știu ce vor, da, îi cunosc, îi știu de zeci de ani, de când lucram la Telefoane. Mihaela repetă, aha, la Telefoane, dar ce făceați mai exact acolo? Doamna Stănescu îi spune șoptit: Ce să fac? Ce făcea toată lumea de la Telefoane, dar eu lucram și pe exterior, făceam legăturile, nu ascultam convorbirile, erau oameni importanți, mă asiguram doar că nu le ascultă alții. Nu, nu mergeam la Securitate, doar o dată am fost, să duc un pachet, atâta… Nu, nu le-am făcut niciun rău, lor nu le-am făcut rău, nu știu de ce continuă să vină pe la mine, când vii dumneata, dispar, fiica mea spune că nu există fantome, dar eu le văd, cum să nu existe dacă eu le văd, îi explică bătrâna din nou în a treia zi de la plecarea fiicei, după ce a rătăcit pe la etajele inferioare ca să caute pe cineva să-l sune pe preot. Preotul vine marți, adică mâine, îi mai spune bătrâna, e totul aranjat, marți la 14, o să stau aici pe scăunelul din hol lângă interfon ca să aud când sună și să-i deschid.

La 3 stă domnul Dumitru, are vreo 60 de ani, Mihaela îl vede verificându-și cutia poștală, nu zice nimic, trece pe lângă el și apasă pe buton ca să cheme liftul, dar îl aude în spatele ei spunând: Dumneata ai grijă de madam Stănescu, nu? Te plătește? Mihaela întoarce capul, bună ziua, nu, cum să mă plătească? Păi da, că ei nu plătesc pe nimeni, deși au vilă la țară și apartament la București. Când te-ai mutat dumneata în bloc, s-a interesat cine ești și unde lucrezi, știau și de Radu tot felul… Mihaela se miră: Cum așa? Ei uite așa, vechile obiceiuri nu mor, am copilărit aici, printre ei, madam Stănescu ne pâra pe toți la Securitate, de fapt se pârau toți între ei, mai puțin ai mei, amândoi profesori, de frică au făcut meditații cu tot blocul, ca să nu le inventeze cine știe ce, dar pe mama tot a turnat-o că a făcut un botez acasă. Turnau de plăcere, nu de frică, turnau pentru privilegii, și-au dat copiii la școli bune, familia Stănescu a fost prima care și-a schimbat parchetul cu unul de stejar, și-au luat mobilă scumpă, nuc, ce știi tu, că nu te-a interesat niciodată cine suntem… Eu l-am chemat pe preot, da, sper s-o ajute popa și s-o ierte Dumnezeu… Zicea popa că vine marți la 14. Domnul Dumitru se întoarce să verifice tabelul cu întreținerea, ia uite că au afișat, mă duc să plătesc!

Preotul apare în altă zi, adică miercuri, la altă oră, adică la 15, însoțit de bărbatul care vine să ceară contribuția, Mihaela tocmai se întoarce de la marketul de peste drum, îl vede pe preotul care o luase înainte după ce coborâse dintr-un Audi ceva Q, lăsându-l pe cel cu contribuția să se ocupe de închisul ușilor și de scosul din portbagaj al unei sacoșe cu diverse. Mihaela îl întreabă unde merge, preotul se face că nu aude și pășește mai departe pe aleea cu bănci, până ajunge la scara C, caută apartamentul 71 și sună la interfon. Cum nu răspunde nimeni, se întoarce spre Mihaela care ține cheile în mână, merg la 71, îmi deschideți? Tonul răstit al preotului pe care bărbosul umil îl ajunsese din urmă o supără, dar le deschide, trebuie să vă deschid și la 71, cheia e la mine, doamna Stănescu e surdă, nu o să audă dacă sunați. Preotul nu o privește, nu-i mulțumește, pare iritat. Sunt obosit, zice el, fac slujba asta și mă duc acasă. Și face slujba pentru care bătrâna trebuie să așeze pe masa din sufragerie un vas cu apă curată, un pahar cu ulei curat, un bețișor înfășurat cu vată la unul dintre capete, lumânări și o pâine. Bărbosul scoate din sacoșa de rafie busuioc și tămâie, ridică ochii spre Mihaela, n-am uitat că n-ați plătit, zice el și își face mai departe de lucru cu tămâia. Bătrâna sărută mâna preotului și îi întinde bancnota de 100 de lei, nu acuma, la sfârșit, zice preotul, iar bancnota alunecă în buzunarul capotului. Toți trebuie să stea cu fața spre răsărit, casa nesfințită e ca omul nebotezat, zice în timp ce sfințește apa și uleiul și aprinde lumânarea, e bântuită de duhuri rele, de răutățile oamenilor, de fărădelegi, de vrăjitorii sau blesteme. Stropește pereții sufrageriei cu apa sfințită, face semnul crucii în dreptul tocului ușilor cu uleiul sfințit, citește ceva despre lucrarea Duhului Sfânt și alungă forțele răului, casa se umple de mirosul de tămâie. Tu ia vasul cu aghiasmă și mergi înaintea mea prin fiecare încăpere ca să înmoi busuiocul, iar mâine să-i dai doamnei să bea din apa asta pe nemâncate, îi zice preotul în timp ce se uită după icoane și se roagă iar pentru tămăduirea sufletului bătrânei care, promite el, de mâine nu va mai vedea nicio fantomă. Prin gustarea și stropirea cu apa aceasta să ne trimită Dumnezeu binecuvântarea Sa, care spală întinăciunea patimilor, încheie el. Acum puteți să-mi dați banii, o să-i pun în cutia milei! strigă el spre bătrâna care-și acoperise capul cu un șervet alb. Ce? Ce? Banii! Banii! repetă el, aaaa, banii, sigur, zice ea, dar nu mai știu unde i-am pus. Preotul arată spre buzunarul capotului, a, da, aici erau! Îi sărută iar mâna preotului care se pregătește să plece, să meargă acasă că e obosit. Nu mai are energie nici s-o salute pe Mihaela, care încuie ușa de la 71, o descuie pe a ei, o încuie, își ia pastilele, deschide televizorul și se așază în pat, se gândește că mai sunt doar două zile, doar două, e 1 august. Nu mai vrea s-o vadă pe bătrână, ce dacă o lasă singură zilele astea, ar fi lăsat-o fiică-sa oricum dacă nu era ea. Până la urmă merita să rămână singură cu fantomele ei dacă tot ce auzise de la vecini era adevărat și chiar bătrâna îi spusese multe, nu era nimic foarte clar, dar ceva tot îi spusese și recunoscuse că se interesase de ea și de familia ei atunci când își cumpărase apartamentul în bloc, părinții dumitale sunt cetățeni serioși, muncitori, îi povestise și de cei care stătuseră aici înaintea ei, de femeia care înnebunise și căreia un nepot îi grăbise moartea. Tot făcuse ea ceva rău și acum nu-și mai putea ascunde firea, fiindcă nu se mai putea preface, îi revenise parcă și vocea aia aspră, tonul poruncitor, o vedea mai mare și mai puternică, interesându-se de viața lor, a tuturor, ca să aibă ce povesti mai departe, le știa secretele, le asculta convorbirile și toți trebuiau să aibă grijă să n-o supere ca să n-o pățească.

Bubuitul în ușă, alternat cu degetul ținut pe sonerie, o face pe Mihaela să-și îndese capul în perne, ca să nu mai audă chemările isterice ale bătrânei. Vino, domnișoară, n-auzi? Nu ești acasă? Hai că iar au venit, au dărâmat prin casă tot, au scos sertarele, au spart borcanele din cămară, sunt cioburi peste tot, azi-noapte s-au instalat în dormitor! Pentru o clipă, Mihaelei îi trece prin cap că femeia s-ar putea răni, se ridică din pat și se apropie de vizor. Agitația extremă a bătrânei mărunte, părul despletit și ochii goi o fac să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să meargă din nou până la ea sau să îi scrie ceva fiicei, dar ce ar putea să facă fiica și ce ar putea să mai facă și ea, nici nu mai știe de câte ori s-a dus să alunge fantomele alea din cadă, de pe canapea, din balcon, din dormitor, din celălalt dormitor, unde într-un dulap din nuc se află blănurile mâncate de molii ale bătrânei, compleuri, taioare, pantofi negri de lac, prosoape și lumânări pentru înmormântare, batiste subțiri. Nu, nu se mai duce, nu mai poate, stă ascunsă și ea ca văduva de 84.

Lua-v-ar dracu de securiști! țipă Mihaela dincolo de ușă, fire-ați ai dracului cu fantomele voastre și morții voștri! Pleacă și lasă-mă-n pace! Pleacă, n-auzi? Dar bătrâna nu o poate auzi, așa că e inutil să mai strige la ea, dar poate mai util ar fi să-i dea niște pastile de-ale ei, poate s-ar mai liniști, pentru că nu mai e decât o zi, una singură și gata, se face 4 august și se termină.

Luați asta cu puțină apă, zice ea întinzându-i-o pe prima, în timp ce bătrâna își ocupă locul pe canapea, de fapt luați două, că sunt slabe, sau mai bine trei, ca să plece fantomele. Le-ați luat și pe ale dumneavoastră, nu? Sunt puse pe zile. O să strâng eu prin casă. Doamna Stănescu înghite pastilele pe rând, Mihaela se uită la ea până dispare din pahar și ultimul strop de apă.

Foarte bine, mă duc să strâng cioburile, să dau cu mătura și să pun sertarele la loc. Și cutia cu acte, și tot. Apoi să iau niște lapte și pâine, că nu mai aveți. O să vă spun tot, ca să știți de la mine. Nu mai e nevoie să întrebați pe nimeni. Acum sunt mai bine, dar să știți că primele luni după despărțirea de Radu au fost crunte. Seriale și înghețată. La serviciu nu mai am mare lucru de făcut, știți că sunt arhivar la Trezorerie și nici măcar nu pot rămâne peste program, așa ca să mai uit de toate. Cărțile de dezvoltare personală le citesc tot la serviciu, de acolo am aflat că nu trebuie să judecăm pe nimeni și nici să ne comparăm cu alții. Deci, de când cu sistemul electronic de la ANAF, volumul de muncă a scăzut. Am pierdut și școlarizarea pentru arhivare electronică, așa că acum aranjez pe rafturile de la subsol ale arhivei dosarele predate, mai eliberez câte un document din arhivă dacă mi se solicită, mai dau câte un telefon la Serviciul Județean, obligație de serviciu și aia. Fata de la SJA, pe care n-o suport, mă întreabă mereu dacă am terminat de șnuruit, și accentuează cuvântul șnuruit într-un fel anume, încât îmi vine în minte maică-mea. Printr-o cunoștință omenoasă la care făcea curățenie săptămânal, mama m-a băgat la ANAF imediat după ce am terminat ASE-ul în 2004, că era mai sigur aici la ANAF, de unde să fi știut mama de tehnologie pe vremea aia, nu-i nimic, mi-a zis, e un post sigur acolo, tu nu vezi că nu găsește nimeni nimic bun la privat, și dacă te angajează, te dau ăia afară imediat dacă nu le convine de tine, trebuie să-i slugărești, eu cu taică-tău uite cum am ajuns, ce să faci și cu diploma, acuma toți au diplome, du-te, apoi încerci pentru referat sau cum îi zice sau mai vezi tu. Și m-am dus. Pentru referent n-am mai încercat. Nu-mi mai amintesc de ce. Poate că motivul a fost Radu, îl știți, prima mea relație stabilă, căruia totuși nu i-am făcut niciun copil, deși atâtea prietene de-ale mele au rămas gravide așa ca din întâmplare, ba cu soțul, ba cu iubitul, ba cu câte un tip cunoscut în urmă cu câteva săptămâni. O femeie trebuie să-și asigure cumva viitorul. M-am gândit și eu că până la urmă, dacă Radu nu vrea și nu vrea, pot crește singură copilul, timp am, apartament am, mama îmi promisese că mă ajută… Dar n-am făcut nimic, nici măcar nu l-am presat să mă ia de nevastă, am auzit și am citit că o femeie pierde dacă face asta, că pe bărbați îi sperie angajamentele, că e mai bine să vină de la ei, să ia ei inițiativa dacă e, că altfel se simt controlați. Nu știți cum e, dar cam așa stau lucrurile. Și Radu n-a avut nicio inițiativă, iar acum eu o iau în jos, la 42 de ani pe cine-ți mai găsești, îmi spune maică-mea, trebuia să-i fi făcut ăluia un copil și nu se mai căra cu alta. Cu una cu copil, auzi! Maică-mea s-a înrăit de când cu bolile și bătrânețea, așa ca toată lumea. De aia nu-i spun nici de depresie, nici de pastile, nici de postul de la arhivă, nici de liniștea din bloc care mă face să mă gândesc la ce e mai rău. E bine, mamă, mă descurc, nu stă totul într-un bărbat, am bucuriile mele, uite mă văd des cu Dana de la Registratură, ieșim în oraș, mergem la un film, la o piesă de teatru, îi zic la telefon, deși eu îmi simt spatele înțepenit de atâta stat în pat, așternuturile miros a transpirație, perna îmi sucește gâtul, în fiecare dimineață mă trezesc cu o durere ca de ace înfipte în zona cervicală. Lasă că Dana e măritată, n-ai tu ce căuta prin familia lor, caută-ți pe cineva, am auzit că acuma toată lumea stă pe internet, nu găsești și tu un băiat bun pe acolo? mai zice ea. N-o mai ascult, mă îndepărtez de telefon și o las să vorbească singură, mai scot din când în când câte un da, dar maică-mii pare să nu-i mai pese că tac cam mult, până la urmă îi zic: bine, mamă, hai că trebuie să mă duc să plătesc întreținerea că închide, iar maică-mea se oprește brusc ca și cum asta ar fi cea mai serioasă treabă, asta cu întreținerea, da, mamă, sigur, du-te să nu închidă. Te pupă mama și te iubește, ești o fată bună! Fată bună mă crede și Dana de la Registratură, d-aia mă sună destul de des ca să-mi aranjeze întâlniri cu diverși amici ai soțului ei, majoritatea juriști sau avocați, asta când nu îmi propune ceva mai puțin ortodox, nu vrei tu s-o deranjăm puțin pe Cristina aia, că prin mâna mea trec declarațiile lor fiscale de la firmă și nu-s toate în regulă… Faci cum vrei, treaba ta, îi tai eu vorba, dar știi că mie nu-mi place să mă răzbun, zi mai bine cu băieții… Cu vreo doi-trei dintre ei m-am și văzut de câteva ori, mă simțeam ca la un interviu pentru un loc de muncă, aveam impresia că mi se face câte o fișă și că bărbații sunt dezamăgiți că nu am avansat în carieră, că nu am părinți cu facultate, că nu, că nu, că 42 de ani, nu întineresc, dar ei parcă speră asta mereu, să fiu mai tânără, mai fresh, mai sofisticată cu fiecare revedere, se poartă de parcă îmi fac o favoare că mă acceptă și așa, chiar dacă unuia i-a căzut aproape tot părul, altul are o dantură odioasă, iar celălalt e mai mic decât mine de statură. Și ce dacă, sunt avocați  divorțați, oameni cu bani, speră la mai mult. Dar mai presus sunt liberi, liberi să aleagă femei sub 40, poate sub 35 sau chiar 30, pe când eu nu, trebuie să accept și 50, eventual și 55. Ești încă frumoasă, mi-a zis tipul scund în timpul unei plimbări, un jurist cu aspirații de scriitor, care m-a obligat să-i citesc povestirile, adică, mă rog, i le-am citit eu de rușine, am trecut și peste greșelile de ortografie că deh, unde mai găsești altu’, mamă? Dar peste acel încă n-am putut să trec, așa că m-am oprit în fața unui magazin de pantofi și tipul s-a deprimat deodată când i-am zis: mi-aș lua niște sandale, am chef de niște sandale cu toc. Ne-am privit amândoi imaginea reflectată în vitrină, m-am imaginat într-o rochie de vară care să-mi vină ca turnată, rochie cu care să încalț sandalele mov, prea scumpe, dar nu-i nimic, și ce dacă sunt prea scumpe, sunt încă frumoasă. Am intrat amândoi, și când eu am probat perechea, figura juristului-scriitor s-a întunecat din nou, nu-mi plac, a zis el, te fac prea înaltă, și oricum deja ești cam înaltă, iar eu am vrut să-i spun: poate că ești tu prea scund, dar n-am zis nimic și nici n-am cumpărat sandalele pentru că sunt fată bună.

Cam asta e… Și Mihaela se oprește puțin, inspiră adânc și apoi dă drumul aerului ca și cum ar fi scăpat, în sfârșit, de o uriașă povară.

 Dacă vreți, fierb un ou, e sănătos. Îl fac la mine acasă, aici nu dăm drumul la gaz, nu avem voie, continuă ea, chiar dacă doamna Stănescu nu aude, iar ochii i s-au închis în trepte, ca la păpuși.

În liniște, cu mișcări moi, Mihaela ridică sertarele, adună cioburile, golește coșul de gunoi, rearanjează hainele în dulapul cu blănuri, urmărește zborul moliilor care se îndreaptă spre hol, apoi spre celelalte încăperi. Doamna Stănescu stă nemișcată pe canapea, lângă ursulețul care nu mai are decât un ochi, fiindcă nasturele a dispărut între timp.

Cobor să iau lapte și pâine și mă întorc, șoptește Mihaela la urechea bătrânei a cărei piele rece și zbârcită o face să se îndepărteze brusc. Mai târziu o să fierb și oul.

Pe casa scării e liniște. Aproape toți dorm sau stau nemișcați, ascultând, prin încăperi întunecoase, bătăile de aripi ale moliilor.

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; colaboratoare la revistele Astra, Vatra, Fictiunea Optm, Golan și platforma Laconic; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov; debut în volum cu romanul Stadii (Rocart, 2023).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”