Pe cât de entuziasmat am fost de debutul lui Ciprian Popescu de acum câțiva ani (Mile-End, publicat tot la Casa de Editură Max Blecher), pe atât de nerăbdător am fost să citesc continuarea. Zic „continuarea”, pentru că exact așa mi-am și imaginat-o. Fără să știu exact conținutul volumului Mile-Ex, eram convins că e vorba despre un sequel. Într-atât de reale, oneste, ironic-tandre erau mărturiile din primul volum, încât părea de la sine înțeles că al doilea va păstra aceleași coordonate lirice, aceeași structură și același ton. Și totuși, Mile-Ex reprezintă un salt față de Mile-End. Revolta soft a proaspătului acomodat în Canada de atunci se transformă acum într-o coabitare de tip love/hate. Abrutizat, dar lucid, poetul simte deseori postura schizo a celui care a devenit o rotiță în mecanismul lumii pe care o locuiește: „două ecrane la job/ pe unul mă prefac că lucrez// pe celălalt stau pe fb/ și mă prefac că trăiesc”.
Ritmurile zilelor sunt imprimate de autor însuși, în mici pastișe trip-hop prin care se detașează de nostalgie și își creează premisele unei vieți noi, crescute însă pe vechile obiceiuri: „duminica/ o iau pe rue mozart/ prin mile-ex cartier cam scump și spart/ cu plase de rafie și pungi de nylon/ către piața alimentară jean talon/ fiindcă uneori așa îmi vine/ să mînc numa’ salată de-oberjine/ cu ceapă verde și bucăți de ai/ să frec o maioneză-n timp ce fierb mălai/ să tai tomate cașuri afumate/ îmi place să am frigiderul/ plin”. Nu lipsește din rândurile acestea nici umorul discret, chemat să dinamiteze sobrietatea și banalitatea, în fond, a decupajelor din viața domestică: „e locul ăsta în bucătărie/ între cuptorul electric și chiuvetă/ sub cutia cu microunde stau în picioare/ rup un dărăb cît degetul mare dintr-un cîrnaț afumat/ îl iau cu pită proaspătă multicereale/ bucăți de feta macedoneană sărată cît trăbă/ torn vin roșu rece din frigider și zic/ Doamne, mulțamu-ți că m-ai scăpat de sărăcie”. Ciprian Popescu nu lasă niciodată ca mărturia să alunece în lirism mai mult decât e necesar, pentru a obține un efect maxim al confesiunii. Se oprește mereu, precaut, în ultimul moment, pentru ca tonul de ansamblu al poveștii să capete o anume coerență. Și, evident, pentru a poza într-un semi-învingător, pe care nu-l doboară atât de ușor greutățile inerente unei vieți cu totul altfel decât cea pe care a lăsat-o în urmă. Pe de altă parte, atunci când renunță la haina cabotinismului simpatic & tonic, autorul redevine un personaj la care surprind și emoționează capacitatea de auto-evaluare și recunoașterea implicită a propriilor sale limite. Confesiunea are aici ceva tragic, dar revigorant prin forța expresiei și prin claritatea dezvăluirilor: „Sînt omul indiferent. Cartierul se deteriora. Mile End-ul e mort. Riscul să zic prostii cînd se întîmplă orice fel de evenimente este uriaș. Nu cunosc contextul, istoria, jucătorii, manipulatorii. Lumea artistică mă lasă rece. În ultimii zece ani, am dezvoltat alergie la propagandă venind din toate direcțiile. Am devenit paranoic. Sînt omul mic, fără alonjă. Sînt omul ocupat. Lucrez mult. Nu am timp să gîndesc fluxurile de informații, de bani. Am greșit. Greșesc. Viața mea e minoră, se desfășoară pe teritorii restrînse și-abia le înțeleg și pe acelea. Stau în careul meu, lîngă cei ca mine. Tac pentru că nu știu”.
Să asumi paradigma existențială a unui alt loc, asta pare să fie una dintre temele ascunse, dar esențiale, ale poeziei lui Ciprian Popescu. Nu doar viața, ci și moartea intră în niște matrici noi de abordare, pe care autorul le înregistrează cu răceală. Empatia e absentă; în schimb, se ghicește recunoașterea seacă a validității unui nou fel de a înțelege raportul dintre naștere și extincție: „să fac mișcare să apreciez viața/ ultima zi de iarnă ascult la radio/ o emisiune despre moartea asistată/ un candidat cîntă good bye îngînat/ de nepoții săi// the daughter took care of the paperwork/ the physician is so professional/ on the chosen day he asked Tim/ if he still wanted to…/ he said yes with no hesitation// potassium chloride to stop his heart/ the wife says it’s the best way to go/ she told him have a great trip honey/ the daughter is now asking herself/ did I kill dad// the culture of death is changing in Canada”.
Din punct de vedere stilistic, volumul e transgresiv și, cu siguranță, inedit în peisajul liric românesc. Autorul are alura cuiva care face artpop în cel mai firesc mod cu putință, mixând confesiunea elegiacă cu tonurile ritmice, cu rimele subtile și cu limbajul liber. Forța poeziei de acest tip stă tocmai în felul în care reușește să rămână intactă, în ciuda instrumentelor neconvenționale care o construiesc. Ciprian Popescu e un estet care face poezie pură din nimic, un manierist perfect care amestecă arta și non-arta într-un singur pahar, oferindu-ni-l apoi cu maximă generozitate: „nu cred/ că mai fac io pace vreodată/ tot tulburat și nevrozat sînt/ zile de căcat cînd numa’ tac/ și zac la pat în altele/ mă mai amuz pe IPA/ și vibe post punk sau blues/ de luzăr confuz/ rătăcit în suiuzul/ canadian”
Lucrurile se întâmplă aici și acum. Relația cu nevăzutul nu se poate realiza atâta timp cât receptorul pare absent. Cu toate acestea, ca-n pariul lui Pascal, se lasă deschisă posibilitatea ca invocația să își găsească la un moment dat destinatarul. Autorul face un exercițiu de resemnare, dar altoit cu un dram (sau „dărab”, cum ar zice el) de speranță: „mă uit la cer și n-o simt man/ pur și simplu n-o simt// nu simt povestea asta/ cu Dumnezeu/ și parcă-mi pare rău că te supăr/ că Îl”. Iar în lipsa acestei conexiuni, poetul dă sfaturi „de viață” (ca un lifecoach oarecare), în versuri simple și incisive, despre cum gestica însoțitoare (și inutilă) a erosului trebuie înlăturată, pentru a face loc firescului: „în loc să te duci la biserică/ stai frate cu femeia acasă/ fă tu ceva de mîncare/ o linte niște cartofi orice/ o să se bucure man/ pune un playlist/ în YT și futeți-vă/ pe bune lasă lumînările/ căderile-n genunchi/ lasă tămîia și crucile/ pentru moarte/ și morți.”
Către finalul volumului găsim o splendidă suprapunere dintre poezie și viață, pe care autorul o creionează pornind de la o chestiune măruntă, a fiicei care scrie o compunere prea puțin apreciată de profesoara ei. Versurile compun o foarte bizară ars poetica, în spatele căreia se ghicește o adevărată filozofie a creației. Poezia nu e o extensie a vieții, ci viața însăși, fără zorzoane și fără înflorituri – concluzie oarecum surprinzătoare la un autor care-și camuflează mereu sensibilitatea într-o haină a virilității destinse. „fiică-mea/ a scris o poezie pentru școală/ care avea doar două figuri de stil/ cerința era să aibă zece/ a plîns/ unde-s hiperbolele? unde-s metaforele, tata? / s-o ajut cu o personificare/ n-am putut scoate nimic/ a spus că nu e o poetă bună/ că asta e viața ei// i-am spus că asta e și viața mea/ și că acceptăm poezia așa cum ne vizitează/ fără figuri/ de stil”.
Știu că adjectivul „original” n-ar trebui să admită grade de comparație, dar de data aceasta îmi permit o licență și afirm, cu toată răspunderea, că autorul lui „Mile-Ex” e cel mai original poet de la noi. Poezia lui, imprimând ritmuri hiphop unor stări emoționale profunde și vorbind în cheie eliptică despre traume, nepăsări, acomodări & rememorări, are reverberația puternică a liricii de cea mai bună calitate. Și, în raport cu cele scrise aici, mai adaug doar asta: Ciprian Popescu, je t’aime.
