Într-un sat cu numele Tarot, lumea și-a uitat cuvintele, iar odată cu ele viața și-a încetat mersul. Clipa poveștilor pierdute este o carte ce seamănă întrucâtva cu o scenă din teatrul absurd: personajele nu știu de unde vin și încotro se îndreaptă. Pe deasupra, nu au nici măcar o vorbă care să le servească drept reper. Pe fondul acestei tăceri absolute, își fac apariția, în cel mai firesc mod posibil, un Saltimbanc însoțit de Gâsca lui – care aduc promisiunea unei „aventuri aproape adevărate”. Adică a rescrierii istoriei locului cu rostiri care nu sunt întocmai ce-ar părea să fie, însă cuvinte care au destulă forță pentru a re-trezi lumea prin mirare și prin întrebări.
În lumea aceasta mută, maestrul gesturilor și pasărea lui dau lumii o altă noimă, nefăcând altceva decât să se plimbe în voie prin ea, ispitind-o cu cuvinte aruncate aparent întâmplător.
Bicicleta – primul cuvânt de pe afișul Saltimbancului – stârnește deîndată nostalgia unei femei și bucuria unui copil. Desigur, ei nu citesc cuvântul de pe afiș – deoarece nu stăpânesc încă arta scrisului sau a cititului și sunt alcătuiți lăuntric dintr-o puritate a amintirilor, pe care le intuiesc, la fel cum intuiesc și cuvintele –, însă reîncep să vorbească. De aici încolo, „cuvintele erau doldora de întrebări și se insinuau în memorie”, iar poveștile se derulează nestingherite. Cu toții își dau seama că viața lor are ceva ce merită spus. Saltimbancul cunoaște fără îndoială secretul cuvintelor care stârnesc același gând și aceeași dorință de a povesti în fiecare om.
Prinse din zbor și date mai departe, cuvintele umplu lumea de frenezie și tâlc, descrise atât de cei mari, cât și de cei mici – primii descoperă un univers întreg de posibilități deja împlinite, pe când celorlalți li se dezvăluie cu simplitate același univers, nedescoperit încă pe de-a-ntregul. O fetiță își amintește până și faptul că pisica ei, Emily, poartă numele unei poete – semn că ele, cuvintele, sapă adânc în memoria colectivă. Cu fiecare cuvânt scos din jobenul timpului, se trage cortina de pe o parte uitată a lumii: „eu sunt făcută din valsuri și mazurci, zise femeia, când aud un acordeon, îmi dansează și inima; într-o piruetă mi-am regăsit iubirea”.
Chiar dacă prezența Gâștei părea fără sens la început, din oul ei se naște lumea, pana ei îi rescrie povestea, care devine, în cele din urmă, o metaforă minunată a vieții: „Când te naști nu știi de ce trăiești./Trăiești pentru cuvinte din lapte și miere din povești/Pentru a colecționa broscuțe și melci/Pentru pâinea caldă/Pentru a respira mireasma mării/Pentru a pedala în jos pe pantă, în serile de mai/Pentru a auzi vocile vântului/Pentru a te naște, din nou, în povești”.
Saltimbancul găsește la rândul lui cuvântul care îl și care îl face să fie o parte din povestea tuturor – anume iubirea. După plecarea lui din satul Tarot, pana de gâscă continuă să „deseneze un joc, un joc de la începuturile timpului, care îndeamnă la depănat povești”.
Clipa poveștilor pierdute e o carte care nu se poate descrie în cuvinte multe – un spectacol poetic în care cuvintele își împlinesc menirea de a schimba lumea.
