Alex lucrează la o firmă de lobby. Livia face voluntariat la un ONG. Sunt expați, stabiliți la Bruxelles. În timpul unei excursii la Marea Mediterană, o întâmplare le bulversează viața. Degradarea survine lent, este inevitabilă, iar practicile cotidiene ale indiferenței devin din ce în ce mai evidente.
„Conform statisticilor, la Bruxelles plouă 199,6 zile pe an, adică exact în zilele în care am scris această poveste. Recunosc, aș fi putut scrie în celelalte 165,4 zile, însă îmi place să ies din zona de confort și să explorez ficțional bezna, în forma ei cea mai acută. Ar putea oare justifica ceva, vreodată, comportamentele noastre liminale și absența celuilalt din suflet?“
A doua zi, marți, 22 martie, cu puțin înainte de ora 8 dimineața, doi jihadiști se detonează în holul de plecare al aeroportului Brücsxell. O oră mai târziu, în stația de metrou Maelbeek, un al treilea terorist detonează o bombă pe care o ascunsese în rucsac.
Eram la birou, îngropat în hârtii, când Livia m-a sunat:
am scăpat, mi-a spus plângând. Am scăpat! Dacă plecam de acasă cu 10 minute mai devreme eram moartă.
de unde să scapi? Nu înțeleg! Ești OK? Ce s-a întâmplat?
tu nu te uiți la știri? Sau măcar pe geam? Ești din nou primul acolo, ce naiba?
n-am deschis internetul, și știi bine că nu am geam. Trebuie să termin de citit niște documente până la 9. Avem ședință. Vorbim…
deschide!
Am deschis La Voix. Am văzut poza unei femei la bustul gol, plină de sânge. M-am gândit la Marc. Îl lăsasem dimineața devreme la grădiniță, și nici nu apucasem să-i spun pa cum se cuvine, nici pupicul nu i-l dădusem.
Aveam un mesaj nou în Outlook. Era de la grădiniță. Ne anunțau că totul e în ordine, dar ca nu îl putem lua până la 16.00. Due to security measures. Ne sfătuiau să nu ieșim pe stradă.
La 13.00 eram în fața porții. Portarii mă cunoșteau, nu m-au percheziţionat la început. După ce am făcut câțiva pași, m-au întors din drum, m-au lipit cu fața de perete și m-au pipăit.
Eram OK.
Am orbecăit puțin până l-am găsit pe Marc, într-o încăpere de la subsol, alături de alți copii, toți cu capetele între picioare.
Plângeau.
L-am luat în brațe și i-am dat pupicul.
Apoi m-am panicat.
Nu îmi găseam buletinul. Dacă l-am pierdut, și dacă îl găsiseră teroriștii, iar acum se foloseau de el să intre în clădiri? Dacă Abdul, portarul, e unul dintre ei? Dacă Lahari, care îmi călca pantalonii și cămășile o dată pe săptămână, e una dintre ei? Dacă toți sunt unul dintre ei? Dacă fiecare dintre noi suntem unul dintre ei? Dacă pastrama lui Salim era otrăvită? Dacă Ritz știa ceva și îl anihilaseră?
Am postat un mesaj pe Facebook: am sa ma mut la popești si am sa cresc o vaca pe care am sa o mulg sa dau lapte familiei mele si am sa cresc gaini si am sa fac omleta familiei mele din ooolele lor si o oaie am sa cresc si am sa fac plovere si manusi familiei mele din lina ei, si am sa mananc mere din copac si am sa fac tuica de prune de 70 grade si am sa stau pe spate si am sa privesc un cer pe care se vede numai fumul de la afumatoarea unde imi afum carnatii care vor fi foarte foarte foarte gustosi.
Nu a reacționat nimeni.
Livia sosise și ea, și încerca să mă calmeze.
hai, mergem să mâncăm niște friți. Asta facem, mergem să mâncăm cartofi prăjiți.
cu multă maioneză, sper ca maioneza să ne ucidă, numai maioneza trebuie să ne ucidă, am încercat să glumesc. Dacă au pus ceva în maioneză?
Livia a început să plângă.
Marc a început din nou să plângă.
Un copil îi rupsese lui Fluto un picior.
Străzile erau goale, patrule de militari înarmați erau postate la fiecare intersecție, lângă tancuri. Nu mai văzusem niciodată un tanc atât de aproape.
Ne-am strecurat printre ele. Încercam să găsim o friterie, un drum:
aș fi putut muri, spune Livia mușcând dintr-un cartof. Ar fi trebuit să mor, știi? Am fi putut muri cu toții. E un miracol că ne-au anulat, acum câteva zile, zborul în Spania. Un miracol! E un miracol că s-a ars becul de la toaletă în timp ce mă uscam pe păr, și a trebuit să-l schimb și am ajuns cu 10 minute mai târziu la metrou. Mă simt vinovată. Fucking guilty!
Își atinge fața. Își duce instinctiv mâna sub masă, între picioare.
Am privit-o.
L-am mângâiat pe Marc pe păr.
Marc încearcă să îi dea și lui Fluto cartofi prăjiți.
Fluto nu are un picior, și nimic nu mi se pare acum mai ridicol decât un câine de pluș fără un picior.
Un copil i-a rupt piciorul:
tata, de ce l-a rupt? mă întreabă Marc.
Cineva de la o masă alăturată cere răstit ketchup, iar vocea îi acoperă lui Marc întrebarea.
Mie, răspunsul.
Nu știu de ce mă îndrăgostisem de K., dacă mă îndrăgostisem. Poate pentru că atunci când a sunat Livia, ea era lângă mine? Și poate pentru că atunci când am auzit-o pe Livia urlând la telefon, i-am strâns brațul tare, până s-a învinețit, iar ea, K., a gemut?
Cearta a început când am ajuns în sfârșit în Spania, la o săptămână după atentate:
tu l-ai cărat 9 luni în burtă, eu de 5 ani îl car în spate, m-am cam săturat! m-am răstit, l-am luat pe Marc de pe umeri și l-am pus în fund, pe nisip.
Eram nervos, obosit, flămând, transpirat. Nu îmi place căldura, am ajuns să urăsc nisipul, marea, concediile, city breakurile în general. Low-costurile care ne dau iluzia mobilității și a libertății, cozile de la priority check-in, bagajele standard, locurile preferențiale, lângă indivizi preferențiali. Faptul că nu pot să dorm în low-cost pentru că mereu au ceva de vândut, sau zbiară un copil pe care părinții îl duc să vadă marea sau bunicii, detest sandviciurile râncede, zâmbetul trist al stewardeselor, aplauzele de la aterizare. Citisem că pe oameni un singur lucru îi face fericiți: trupul. Că, de fapt, liberul-arbitru nu există, iar toate acțiunile noastre nu sunt de fapt decât rezultatul unor semnale neuronale care răspund unor stimuli, cu un singur scop: plăcerea, fericirea, bunăstarea trupului. Așa era.
Aș fi vrut să stau liniștit la o terasă și să beau o bere rece sau o cafea, ceva. Atât.
Bărcuțele din port tremurau.
Pescărușii ciuguleau scoici.
bine, eroule! mi-a aruncat Livia privindu-mă în ochi.
L-a luat pe Marc de mână și au plecat să găsească un loc bun de pus prosopul.
Plaja era goală.
Nici o umbreluță.
Nici un prosop.
Am căutat din ochi o terasă deschisă la 8 dimineața. Soarele ardea, nisipul era deja fierbinte, îmi lipsea un cortado, sub o umbreluță roz, la o masă, eventual cât mai departe de malul mării unde Marc, în fundul gol, culegea acum scoici și sărea peste valurile mici strigând cât îl ținea pieptul lui mic e frumooos! Voiam să-l privesc de la distanță, pentru că știam că el nu își va aminti nimic, dar eu îmi voi aminti tot, o umbră mică pe malul mării, un contre-jour dansând când scoicile îi înțeapă tălpile, un mare succes al vieții mele mărunte, răzbunarea mea, cu care mă lăudam, și a cărei poză o lipisem cu scotch pe peretele de carton al cubiculului meu, 2×2, e drept, ascunsă sub o altă hârtie cu numerele de telefon ale colegilor din birourile de la celelalte etaje.
Vizitați pagina romanului pe site-ul editurii Humanitas.
