Rechinu

La un moment dat abandonezi.

Și abia atunci se spune că rămâi singur.

#

Rechinu a încercat să prindă un sac de nisip.

Rechinu avea niște cioturi în loc de mâini:

iată, asta este splendoarea disperării, te face să crezi că ai ceea ce nu există și că poți ceea ce e imposibil!

Rechinu se străduia să prindă un sac de nisip pe care GigiBâtă i-l aruncase râzând:

un bunker, de ce nu transformăm beciurile într-un bunker? șopti Rechinu, și toată lumea, inclusiv făMarieto, duhul, l-a privit uimită.

Au încercat să-i vorbească un pic despre adevăr:  

la scară inghinală, se exprimă făMarieto ducându-și palma la subraț, acesta nu înseamnă nimic. I-auzi? – îl făcu dintr-odată atent și flotă de câteva ori mâna ca să prindă o pungă de aer între axilă și palmă, astfel încât demonstrația să fie QED. I-auzi:

pâr-pâr-pâr. Adică nimic. Pâr-ț.

cum nimic? întrebă Rechinu, e totuși ceva, o idee – continuă dezamăgit.

păi e de pipi-caca, îi răspunse făMarieto și își văzu de treaba ei.

#

făMarieto: regină a miștoului, zână a intervențiilor ridicole, păzitoare a muștelor și duh nedeclarat, l-a numit pe Rechinu prostișor pentru că intuia că el pusese la cale toată povestea, și din cauza lui se aflau acum cu toții în situația asta, panicați și fără soluții.

Știa ea foarte bine ce și cum pentru că ea, făMarieto, a învățat de toate – mai ales răzbunarea – până în casa a 4-a când a fost bătută, pentru că nu era voie să te întorci așa acasă, fără semnele forței și perseverenței, fără semnele dragostei de muncă, fără diplomă.

Și făMarieto a înțeles de mică asta, și de atunci nu s-a mai întors așa.

Pentru că nu s-a mai întors deloc.

#

Au găsit-o după un timp pe un câmp de la marginea orașului, printre sondele de petrol, scobind cu degetele în pământ și încercând să se acopere cu niște brusturi uscați, și au luat-o și au zis că de-acum o țin ei.

Nici nu au întrebat-o cum o cheamă.

Doar i-au spus: fă, Marioneto, vii?

Și ea a zis: da.

#

Noroc cu popa, care s-a jurat imediat că știe el ce are, și au lăsat-o până la urmă în grija lui.

Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le și leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare și să fii aruncat în focul veșnic.

Popa a învățat-o așadar cum e cu credința sfinților, cu învățătura lui Hristos și cu cele mai însemnate taine ale ființei și ale vieții, învățătură pe care oamenii o pot primi numai prin credința în El, iar nu prin propriile strădanii.

Așa că făMarieto, prin credință în El, nu prin propriile strădanii, a ajuns, într-o după-amiază, duh, când popa a insistat să-i sărute mâna, apoi sutana și ce mai găsea pe sub ea.

La trei zile după ce l-a mușcat cu putere, au trimis-o la un spital de nebuni, și acolo, se spune, a început făMarieto să audă din când în când adevărul, și asta o întărea, dar nu-i dădea putere.

Trăgea din țigările pe care și le rula din paiele saltelei în hârtia igienică și privea fumul cum urcă spre cer printre gratii, și își dorea, cumva, să fie și ea fum, însă ea era doar duh, de aceea o țineau închisă și râdeau toți paznicii de ea.

Prin fanta îngustă a ușii de metal primea de trei ori pe zi un blid cu mâncare, apoi venea sora cu injecția, și făMarieto se așeza cuminte într-un colț și întindea brațul, iar înțepătura o mai înveselea – așa-și zicea – chiar dacă simțea nevoia să se întindă pe pat și să privească tavanul.

Ceea ce și făcea, uneori.

Și acolo, pe tavanul acela, i s-a arătat povestea aceasta care i-a rămas în suflet ca un semn al unui singur adevăr.

#

Rechinu tot insista: bunker! bunker! bunker! Trebuie doar să izolăm pereții și să baricadăm intrările. Sistemul de ventilație merge în sus pe țeavă și iese prin acoperișul blocului. Doar n-o fi atât de puternică viitura cât să acopere tot blocul. Scăpăm! Putem scăpa! Putem scăpa? Vie-Viitura-Vie!

de unde pizda mă-sii să găsim acum un excavator să sape? întrebă nervos Cărămidă.

și tot o groapă va fi! continuă neaFurtu. Tu unde vrei să mori înecat? Direct în groapă, de viu, sau lângă groapă, tot viu? Nu mai bine ne suim toți pe bloc și așteptăm acolo?

și cu ploile ce facem?

pe-alea nu le poți opri.

Rechinu o tot ținea pe a lui până când nimeni nu îl mai băgă în seamă și, nebăgat în seamă fiind, se urcă până la urmă pe bloc să verifice gurile de aerisire, admițând totuși, ca pentru el, că poate greșise.

La un moment dat a început să plângă:

numai peștii stau sub ape! îi spuse făMarieto care se înălțase până la etajul cinci și îl găsi cu mucii în gură.

#

Dintre toți, Rechinu era cel mai sensibil.

I se spunea Rechinu pentru a-l încuraja să fie puternic, dar încurajările astea nu mai mergeau cu el.

Când ieșea, aproape în fiecare dimineață, cu Neluțu, câinele, în pădure, se pișau amândoi pe gardul Unității Militare care se întindea pe dealuri până unde nu mai vedeai cu ochii, dar începeai să vezi cu mintea, și Rechinu îl invidia pe Neluțu că nu se pișă pe el, și îi dădea din când în când câte un picior, să-l dezechilibreze, apoi Neluțu alerga și scheuna, iar Rechinu îl privea cum se duce și se întoarce tot la el:

ca viața? se întreba atunci Rechinu, însă răspuns nu avea și și-ar fi dorit uneori să fie doar un amărât de câine care se pișă fără să se stropească și care are la cine să se întoarcă.

Pentru că el, la tacSu acasă, nu ar fi vrut să mai calce vreodată:

hai mă, pâr-pâr-pâr! reuși până la urmă făMarieto să se exprime în încercarea de a-l înveseli și de a-l convinge să coboare de pe bloc și să participe cum putea la aranjatul sacilor de nisip:

contăm pe tine! i-a spus, și a mai făcut un pas, sperând că Rechinu o va urma.

#

Rechinu nu se simțea prea confortabil pe acoperiș.

Rechinu era obișnuit cu beciurile, cu subsolurile care legau blocurile între ele și în care țevile de gaz-apă-pipi-caca se întindeau asemeni unor pitoni uriași și flămânzi.

Acolo, în beciurile acelea, și-a trăit viața și meseria tacSu și, de la vârsta de șapte ani – o vârstă pe cât de fragedă, pe atât de puternică, se spune – și Rechinu la fel.

Pentru că meseria trebuia învățată, iar tradiția trebuia păstrată.

Acolo, pe acoperișul blocului, i-a zis tacSu odată, în timp ce îi arăta cum se pregătește smoala:

târziu te-am făcut, repede trebuie să înveți!

Și atunci Rechinu și-a imaginat smoala fierbinte cum îi picură din când în când pe braț în timp ce etanșează conductele cu bidineaua, și pe deasupra, și pe dedesubt. Din când în când le mângâia, ca pe niște brațe care îi aparțineau și care, prelungindu-se, îi dădeau puterea de a explora beciurile, de a le cunoaște mai bine, și, de ce nu, poate într-o bună zi – se gândea – chiar va locui acolo, și de acolo va putea să supravegheze tot, pentru că zgomotul conductelor îi spunea întotdeauna o poveste nouă despre cei de deasupra, ajunsese să le cunoască obiceiurile, ba chiar să îi și identifice, și atunci râdea ținându-se cu mâna de burtă și își spunea:

asta-i viața și nimic mai mult!

#

Dar știa că unele găuri sunt invizibile.

#

așa ne salvăm de la necaz, prin întreținere constantă, perseverență și muncă, bă! îi tot repeta tacSu, oprindu-se din când în când și privindu-l aproape mândru.

Însă munca lui niciodată nu era îndeajuns. Rechinu vedea și simțea asta în ochii lui tacSu, și în palma care din când în când îi cădea, ca un bolovan, pe ceafă.

Iar după o zi întreagă, când soarele se lăsa și el sub pământ, Rechinu ieșea din subsoluri și încerca să mai prindă un loc la miuța de lângă gunoaie, dar copiii de la bloc deja cântau:

cine-a mai văzut?

cine-a mai văzut?

un rechin, un rechin

cu dinți albi de maioneză

și în cur cu-o piuneză

spală-ți smoala, că tu alb

niciodată n-o să fii

niciodată n-o să fii – iiii

#

Și se strângeau cerc în jurul lui și Rechinu se smiorcăia și mai tare și atunci îi aruncau și lui mingea în milă-silă, să o prindă cu mâinile, și mingea i se lovea de piept și cădea, săltând, pe ciment, până ce Rechinu, acum înverșunat, reușea să o lovească cu capul, cu piciorul, cu capul, cu piciorul, și băieții începeau să îl aplaude, și unii chiar îl băteau pe spate și îi spuneau: bravo, îngeraș! Dacă mai și zbori, vultur te faci!

Smoala o topeau mai întâi pe bloc, acolo fumul și toxinele se ridicau în aer și astfel erau feriți de cancer și boli profesionale:

ai înțeles cum să te aperi?

Instalaseră un scripete exact în ziua în care Rechinu împlinea 9 ani, și coborau cazanul de smoală până la parter, iar de acolo îl strecurau cum puteau prin ușa de fier care dădea în beciuri și începeau să-și înmoaie bidinelele în smoala fierbinte și să ungă țevile.

Acela era bunkerul pe care Rechinu, acum, tot insista să îl folosească, să intre cu toții acolo ca să scape de Viitură:

ne ascundem și supraviețuim! șopti din nou Rechinu.

unde, bă, sub ape? întrebă făFetița.

sub ape, oameni amfibie! râdea madamCruciș.

adică niște pești!

adică niște peștișori, viișori, cu solzișori și cărniță albă, fără oase, râse făMarieto, duhul.

#

Câțiva ani plictisitori au trecut de la întâmplarea care l-a adus pe Rechinu în centrul complotului.

Stătea Rechinu singur pe bloc și aștepta ceva, nici el nu știa prea bine ce.

Privea din când în când peste margine, în jos, și admira grădinile mici și sterpe, și se gândea cum ar putea să viețuiască ceva în pământul acela, și cum ar fi dacă s-ar ivi de acolo, dintr-odată, un om: mai întâi o mână, apoi un picior, apoi corpul întreg? Poate plictiseala de la blocuri ar fi fost întreruptă de acest eveniment neașteptat:

Vie-Viitura-Vie! își zise ridicând cu teamă privirea spre cer.

Părea că se înnoptează, deși era abia miezul zilei, și tacSu – care îl trimisese acolo și îi ordonase să aștepte – nu mai sosea:

ha, ia uite! exclamă Rechinu văzând-o din nou pe cudeToate din blocul de vizavi trăgând draperiile. S-a dus la smolit și nu s-a mai întors, o fi fost înfundată țeava.

Se gândea la ea într-un fel de care îi era rușine, dar nu putea să nu o facă, oricât ar fi încercat.

#

Blocurile de din față obturau vederea asupra Unității Militare, iar Rechinu era întotdeauna mulțumit când urca pe acoperiș și putea studia cazărmile, turnurile de pază plasate la câteva zeci de metri distanță unul de altul, în care soldați minusculi stăteau nemișcați, cu baioneta îndreptată spre cer. Pe-atunci, Rechinu obișnuia să le facă semne cu mâna, doar-doar unul dintre ei s-ar mișca, dar erau toți imobili și Rechinu se-ntreba cum pot păzi niște soldăței un perimetru atât de mare. Și nici pentru întrebarea aceasta nu avea răspuns, așa că tot ce îi mai rămânea să facă era să privească bucățile de bitum întărit, să ațâțe focul sub cazanul ridicat pe un pod de cărămizi și să îl aștepte pe tacSu.

Din când în când arunca, de plictiseală, în soldăței cu ce găsea pe jos, pe acoperișul blocului.

Dar nimeni nu mișca.

#

Într-o zi, când tacSu a sosit roșu de furie, mai roșu decât cărămizile încinse care sprijineau cazanul, Rechinu și-a zis din nou că degeaba a tras cudeToate draperiile, și a râs în sinea lui, apoi l-a privit pe tacSu cu milă și s-a gândit la maică-sa care se dusese demult de tot, și vorbea lumea că o îngropaseră chiar în curtea blocului, și de fiecare dată când Rechinu privea de sus de pe bloc, spera că poate va ieși o mână, un picior sau altceva, pentru că el pe maică-sa n-o cunoscuse, și i se spusese toată viața că din cauza lui a murit, că e un căcat cu ochi și că dacă nu ar fi venit el atât de greu pe lume, ea nu ar fi plecat atât de ușor.

#

Și Rechinu s-a aplecat din nou peste parapeți și a dat să se roage, dar s-a răzgândit.

făMarieto l-a prins de tricou și l-a tras un pic mai în spate:

n-ai ce să mai faci! îi spuse și dispăru ca o nălucă ce era.

#

Poate până și noi am văzut-o luându-și zborul și urcând printre nori.

(Sau poate ne-am înșelat.)

#

Și poate și Rechinului i s-a părut, de la fumul smolit care îi intra în ochi. Cunoștea acum foarte bine cele câteva metode de a face smoală și de a reuși să nu o strice. Pentru că, dacă o stricai, totul se ducea de râpă. Era ca și cum, la facerea lumii, a omului și a tot ce există pe pământ, lutul acela ar fi fost prost frământat și uite ce-a putut să iasă din el: oamenii și restul lumii. Așa că încerca să aibă grijă cum învârte cu bățul aluatul acela negru pentru că altfel:

și porumbelul ăsta? l-a întrerupt Duhul făMarieto arătând cu degetul spre cer.

Rechinu nu o băgă în seamă și continuă să învârtă în ceaun:

ai auzit cum i-a ciobit năsucul? insistă făMarieto ridicând volumul radioului portabil.

cui? întrebă Rechinu fără să ridice ochii din cazan.

cum cui? Pruncului Iisus!

Rechinu își simți dintr-odată mâinile amorțite.

#

Ziua de 21 mai a fost o zi cu o semnificație aparte în istoria umanității. Un cutremur de 6,2 grade pe scara Richter a lovit orașul Managua din Nicaragua, omorând aproape 10.000 de oameni și producând pagube importante, printre care și distrugerea celebrei sculpturi Pietà a lui Michelangelo. În Sri Lanka a fost declarată starea de urgență ca urmare a revoltelor marxiștilor. Statele Unite și Uniunea Sovieților au semnat un acord cu privire la instalarea unei linii directe de comunicare pentru a evita neînțelegerile care pot duce la un război nuclear. Au optat pentru sistemul de comunicare deSalva. Prima transmisie a fost efectuată cu succes, releele din Anglia, Franța, România și Finlanda au funcționat corespunzător, deși s-au raportat câteva cazuri de electrocutare, iar al 27-lea om care fusese conectat la Sistemul Uniunii Sovieților, mesagerul, a fost lapidat în fața Palatului Prezidențial, pentru că mesajul său conținea erori. Misiunea Apollo 32 s-a întors pe Pământ după o amartizare încununată de succes. Dr. Bakare, vărul primului astronaut nigerian Abacha Tunde, a făcut încă un apel comunității internaționale pentru a ajuta întoarcerea pe Pământ a vărului său, izolat de mai bine de nouă luni pe stația orbitală Salyut 8T. The Rolling Stones au lansat albumul „Exit on Main St.”

#

consistența smolii trebuie să fie asemenea unui magiun fiert prea tare.

smoala trebuie să nu conțină impurități.

smoala este aproape gata atunci când face bulburele.

când bulburelele se sparg, nu ridicăm brusc cazanul de pe foc, ci stingem focul ușor turnând un jet subțire de apă, mai întâi în jurul lui, fără grabă, până acesta s-a stins:

ai înțeles?

#

Și Rechinu amesteca, privind în adâncul negru al vasului, și acolo vedea tot, absolut tot, și trecut, și prezent, și viitor, și în toate, adunate, nu i se arăta o viață nouă, oricât ar fi încercat.

Taică-su și-a mai deschis o bere și s-a așezat pe câteva cărămizi, privindu-l cum se străduia să învârtă.

Din când în când, Rechinu își ridica ochii și se uita în zare, de partea cealaltă, pe deasupra dealurilor, spre baraj.

El s-a rugat să se rupă barajul.

Era numai vina lui.

Dar niciodată nu poți ști câtă putere are, de fapt, un om.

#

Rechinu își privea tatăl cum stătea, amorțit, pe cărămizi și se scărpina și mai trăgea câte un gât de bere, și picotea apoi cu capul în piept, lăsând totul în jurul lui să se ducă unde s-o duce. Îi privea burta mare și apoasă cum îi trecea peste curea și ar fi vrut să-l dezbrace și să-l lase în curul gol, acolo, sub cerul încă senin, în dogoarea soarelui. Ar fi vrut să-i pună hainele jegoase pe foc, sub cazan, și se mira de ce nu face totuși asta, care dintre puteri îi lipsește:

puterea de a-l înfrunta, puterea de a-l minți, puterea de a-l asculta, puterea de a se feri, puterea de a pleca, puterea de a-l iubi, puterea de a-l lovi, puterea de a se ascunde, puterea de a începe, puterea de a sfârși, puterea de a rezista

sau puterea de a-l ucide?

#

Smoala fierbea deja în cazan când duhul făMarieto îl mângâie puțin pe păr, atât cât să îl trezească din reverie și să-i spună că toate gândurile sale erau acolo pentru că erau ale lui și ale nimănui altcuiva.

Dar asta se întâmpla mai demult, înainte ca Rechinu să scornească toată povestea care ne-a adus aici.

Pentru el nu exista, pe-atunci, nicio altă scăpare, cu toate că îl privea pe taică-su cu o oarecare tandrețe, și ar fi vrut să nu aibă nicio putere, ar fi vrut ca toate gândurile din capul lui să i se șteargă fără să lase vreun semn că ar fi fost vreodată acolo.

#

Și-a lăsat mâinile să-i intre până la cot în smoala fierbinte.

Și undeva, în sufletul lui, nu a mai încăput nimic.

cine-a mai văzut?

cine-a mai văzut?

#

TacSu l-a privit mai întâi nedumerit și a strigat, ridicându-se:

ce pula mea faci, bă, cu bulbureala mea? Futu-ți paștele mă-tii să-ți fut, acum trebuie să fierb alta!

Rechinu s-a întins pe spate și a privit cerul.

A încercat să urle, dar știa că vocea îi era mai slabă decât a lui taică-su.

Ciorile se roteau deasupra blocului, treceau în picaj și își reluau calme zborul, așteptând deznodământul. Una dintre ele, prea grăbită, s-a așezat pe antebrațul ars al Rechinului și a început să dea cu ciocul în partea vie a mâinii care începuse să sângereze.

Abia atunci tacSu și-a dat seama ce se întâmplă. A aruncat repede haina și, când a tras-o, a tras și cioara odată cu ea.

A prins cioara de gât și i l-a smuls.

Câteva pene s-au desprins.

TacSu le-a adunat de pe jos și le-a lipit cum a putut pe brațele Rechinului.

#

Și-atunci Duhul făMarieto s-a ridicat și a strigat.

#

Cei 26 s-au strâns în curtea blocului, s-au descălțat și s-au aliniat în fața ghenelor de gunoi.

NeaRadu era de serviciu la tehnic în ziua aceea, a scos cablurile de la transformator, le-a numărat să fie toate, le-a conectat la Aparatul deSalva și de acolo alte 26 de cabluri au fost legate de degetul mare de la piciorul stâng al fiecăruia dintre cei prezenți.

Câte un cablu pentru fiecare.

Câte o literă pentru fiecare.

#

Nimeni nu știa care va fi mesajul, dar era bine că erau aproape toți acolo.

A: Pasca, Florin – zis și bătaieIon; B: Alecu, George – zis și coaieStână; C: Popescu, Bogdan – zis și al-luStrugurel; D: Florea, Sandu – zis și haibăRoadevin; E: Moacă, Nicolae – zis și domnulNoapte; F: Sifft, Sebastian – zis și careȘotaie; G: Vică, George – zis și prostuPulii; H: Șubred, Mariana – zisă și fatăNesperată; I: Conciș, Lică – zis și neaFurtu; J: Bârcă, Flaviu – zis și bagăGol; K: Pârșoi, Silvia – zisă și madamCruciș; L: Zorna, Eugen – zis și domNginer; M: Făceanu, Ionuț – zis și bagăBere; N: Fâlfan, Dorin – zis și de-teMinte; O: Lolescu, Gabriel – zis și Cărămidă; P: Velcan, Suzana – zisă și Minesweeper; Q:______________; R: Căci, Mihail-Decebal – zis și Deoarece; S: Rugaci, Carmelita – zisă și cudeToate; T: Dăgălița, Sergiu – zis și făFetița; U: Median, Ovidiu – zis și linieDreaptă; V: Bârgăuan, Cristian – zis și Candidu; W:______________; X: Hâldan, Dumitru – zis și purșiSimplu; Y:______________; Z: Eleneș, Sorin – zis și măPutoare

#

Duhul făMarieto s-a ridicat.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Rugaci Carmelita, zisă și cudeToate, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto s-a ridicat din nou.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Moacă Nicolae, zis și domnuNoapte, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto s-a lăsat în genunchi.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Alecu George, zis și coaieStână, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto a strigat.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Pasca Florin, zis și bătaieIon, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto și-a pus mâinile pe cap.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Rugaci Carmelita, zisă și cudeToate, a sărit din nou în față și și-a strigat încă o dată litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto s-a întins pe jos.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Dăgălita Sergiu, zis și făFetița, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto s-a ridicat.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Conciș Lică, zis și neaFurtu, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto a urlat.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Pasca Florin, zis și bătaieIon, a sărit din nou în față și și-a strigat încă o dată litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto s-a întins pe burtă.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Fâlfan Dorin, zis și de-teMinte, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto a făcut o pauză, așa cum scria în instrucțiuni.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Făceanu Ionuț, zis și bagăBere, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto s-a chircit.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul Lolescu Gabriel, zis și Cărămidă, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto s-a pus în mâini.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Pasca Florin, zis și bătaieIon, a sărit din nou în față și și-a strigat încă o dată litera. Era a treia oară, și se simțea slăbit. A patra oară ar fi fost fatală. Aștepta, înspăimântat.

Nea Radu a notat-o

Și duhul făMarieto a scos limba.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Căci Mihai-Decebal, zis și Deoarece, a sărit în față și și-a strigat litera.

Nea Radu a notat-o.

Și duhul făMarieto a bătut din palme.

Când a simțit curentul electric trecându-i prin degetul mare și inundându-i tot corpul, Moacă Nicolae, zis și domnuNoapte, a sărit din nou în față și și-a strigat încă o dată litera.

Nea Radu a notat-o: E.

Și duhul făMarieto s-a oprit.

Era mulțumit.

#

Vigor, Gheorghe, zis și tacSu, a plecat cu noaptea în cap în pădure. L-a lăsat pe Sebastian  dormind, cu mâinile bandajate pe piept.

A înaintat pe cărarea care dădea în poieniță și a trecut de boscheții în care se ascundea neaZorna după chimioterapie, ca să nu stea în preajma copiilor de la bloc. În față, un pâlc de nuci tineri. Mai la stânga, niște salcâmi cu coaja lăptoasă care se sprijineau de gardul Unității Militare. S-a apropiat de gard. S-a pișat cu mâinile la spate, lăsând lichidul cald să-i înmoaie pantalonii. Când a terminat, a scos toporul pe care îl ținea la curea și a început să lovească în stânga și în dreapta. Nu urla, deși ar fi vrut să o facă. Undeva, în sufletul lui, nu mai încăpea nimic. Nucii și salcâmii și brazii tremurau sub loviturile sale. Crenguțele veștede cădeau primele, și Gheorghe le strivea și le dădea cu piciorul. La un moment dat, a simțit cum se înalță deasupra pădurii. A văzut un nuc mare, iar în vârful lui, ramuri tinere se iveau din scoarța bătrână. Le-a retezat. Ramurile au căzut pe pământ, și el le-a luat și le-a prins mănunchi în palmă.

#

Începea să răsară soarele.

S-a întors acasă.

#

Și-ar fi dorit să aibă măcar o muscă în casă, cu care acum să vorbească.

Sebastian stătea întins pe canapea. Dormea, cu o perfuzie de morfină în venă. Gheorghe a scos ramurile fragede de nuc și le-a pus alături. Pe aragaz pusese într-o oală câteva bucăți de bitum, care acum erau bulburele frumoase, ca niște pustule care erup și lasă în aer un miros de puroi proaspăt. A luat oala de pe foc și a adus-o mai aproape de pat. A prins cu două degete o ramură tânără de nuc, a potrivit-o în dreptul antebrațului Rechinului și a început să le ungă cu smoală, să le lipească:

când o să vină apa o să prindă muguri și o să înfrunzească! a mai șoptit, ca și cum Rechinu ar fi trebuit să se trezească și să înțeleagă.