Ispita atingerii

Mâna dansând aparent în aer, de fapt, căutând cunoașterea, senzațiile, culorile, muzica, mirosurile, toate simțurile concentrate în vârful degetelor.

232 vizualizări
Citiți în 34 de minute

Un perete, alt perete… Colțul cel dintâi, aerul tăiat cu brațele, înaintarea, traversarea, spațiul anemic, marginea ușii. Încă un colț, orbecăiți, vă împiedicați, vă ajutați reciproc. Coridoare lungi, labirintice. Spațiul nou, diferit, mai ofertant. De la aerul rece al coridorului la aerul cald și îmbietor al sălii cu mese. Zgomote noi, specifice, de pahare, farfurii, linguri. Se aud voci de copii, oare și ei cu ochi acoperiți?, care deja mănâncă. Vă așezați și voi la masă. Atent, să nu răstorni ceaiul peste tine sau peste copilul de alături. Te miri că știi exact unde este gura, ah, oricum ce nevoie ai de ochi ca să știi unde-i gura? Dar de fiecare dată te miri. Ai putea, cu ochii acoperiți, să duci paharul la nas, totuși. Culori intense inundă aceste amintiri, cu toate că era spital și ce culori au spitalele? Un albastru închis jos, până la dunga lucioasă, apoi sus, pereți văruiți cu alb-azuriu. Dar imaginația colorează spitalul ca pe o carte cu povești. Umbre, nuanțe, foșnete, șoapte. Dormitorul. Camera infernală în care copiii țipau, plângeau, se băteau între ei, încercau să-și elibereze ochii, dezlipindu-și bandajele. Cei mai mari nu aveau mai mult de cinci ani, iar cei mai mici abia împliniseră trei, vreo 5-7 copii sau poate mai mulți într-o cameră. După țipete, mai mulți. Vă duceați la masă, la baie sau la cabinetele medicale pipăind pereții. Probabil, prima oară v-a dus de mână o soră medicală, apoi ați învățat singuri drumul. Câteva drumuri, fiecare având culoarea, mirosul și sunetele lui. Puteai identifica cu exactitate orice loc, puteai ajunge acolo după puțin timp singură, fără însoțitori. Ai dezlipit și tu bandajul, într-o zi, și credeai că nu va remarca nimeni. Doar un colț de bandaj, de fapt, în partea de jos a ochiului drept. Ochiul se obișnuise cu pansamentul și l-ai acoperit repede la loc, că lumina te durea. Ți l-au bandajat din nou și nu te-au speriat, ca pe alți copii, că ți-l vor lipi cu clei și se va desprinde cu tot cu piele după câțiva ani. Au crezut că n-a fost pus bine și s-a dezlipit singur. „Dacă mai încercați să dezlipiți bandajele, avem un clei special… Doar trei săptămâni trebuie să stați cu ochii acoperiți.” Trei săptămâni care însemnau o veșnicie pentru copiii care până mai ieri erau normali și vedeau totul! Încercai să te ferești de ceilalți, ca să nu nimerești în bătălii în care toți pierdeau. Agresivitatea ca reacție la nefericire. Țipătul ca o compensație a ochilor acoperiți și inutili. Sora medicală vă punea să vă țineți de mâini când ieșeați la tratamente sau la masă. La început, ați ascultat-o, apoi ați învățat drumul și vă plăcea să faceți totul singuri, descoperind cu amară satisfacție că și fără ochi vă puteți descurca. Lanț de copii care nu văd, înaintând pe coridoare, ca o dihanie ciudată, ezitantă și temătoare. Mâinile mici ale copiilor nu ți le amintești, dar suferința lor încăpățânată, da. Nedreptatea, nefericirea, strigată pe toate vocile sau discretă și tăcută, dar la fel de intensă. Fără părinți, fără ochi valabili, abandonați în acel spital străin, experimentând un nou mod de viață, fără a fi avut opțiunea de a-l alege.

Un băiat primește o carte cu povești. Avem povești! Se face liniște. Copilul pipăie cartea și o răsfoiește. Ceilalți tac să audă foșnetul paginilor, un sunet nou, prietenos. Prima poveste este cu o vulpe, rostește fericitul stăpân al comorii, apoi întoarce pagina. A doua poveste este cu trei purceluși. Întoarce pagina. Un copil îl întrerupe: „Poveștile sunt mai lungi, nu încap pe o singură pagină”. „Da, spune cel cu cartea, urmează povestea cu elefantul, are multe pagini, una-două-trei”, numără el convingător și mândru. „Despre ce este povestea cu elefantul?” „Despre un pui de elefant de la grădina zoologică care a vrut să se scalde într-un lac, că era vară și foarte cald. Dar nu aveau lac acolo, la grădina ceea. Într-o zi, elefantul fuge ajungând la un iaz mare și se scaldă și e foarte bucuros. Nu departe, se joacă mulți copii pe care-i stropește cu trompa și tot cu trompa îi prinde pe cei mici și-i urcă pe spatele lui și-i plimbă.” Copiii ascultă fascinați. Cititorul, un băiat mai mare decât ceilalți copii, îi lasă să atingă paginile, îi invită generos: „Veniți și voi să vedeți elefantul.” „Ce elefant frumos și neted”, zice o fetiță. Ceilalți simt nevoia să pipăie și ei pagina cărții sau coperta și să descrie elefantul. Vocea băiatului e tot mai aproape de tine, de patul tău de spital. „Nu vrei să vezi elefantul?”, te întreabă și îți pune cartea grea în brațe. „Ce elefant frumos și neted”, repeți mângâind cu degetele paginile cărții…

Îți amintești de mâna tatălui care a venit într-o zi să te vadă. Această vizită este cea mai puternică amintire a ta de la spital. Un tată reconstituit din mici amintiri și din câteva atingeri. Un tată format din degetele mâinii, de fapt. Un deget, al doilea și toate celelalte, pipăite pe rând, pe îndelete, uriașe toate, calde și mirosind a ied. Ați ieșit din spital într-un câmp cu flori de toate culorile, cu soare blând și cer luminos. De unde culori? Aerul era atât de fericit, că nu putea fi decît colorat, și el, și totul în jur. Adia vântul primăvăratic. Tata avea mâncare bună, de acasă, era timid și speriat de micul copil suferind care erai. Nu știa ce să-ți spună, ce să facă, repeta ceva și tu-i luai vorba, ca să-i treacă lui frica, turuiai ceva vesel și grăbit. Totul va fi bine, operația reușise, doar trei săptămâni stai cu ochi acoperiți, apoi vei merge acasă. Mâna tatălui te lega de viața anterioară, de copil cu ochi. O lume minunată, protectoare, care îți lipsea mult aici la spital. Vezi mâna uriașă și acum, separată de corp, doar mâna, în câmpul cu flori. N-aveau cum să fie câmp cu flori lângă spital, dar imaginea mirifică persistă cu încăpățânare. Atunci, după ce a strâns pe rând degetele tatei, după ce s-a agățat cu speranță de ele, după ce a urmat totuși despărțirea și singurătatea spitalului, după acea vizită, mâna ta a devenit independentă, inteligentă, ca un animal mic, dar puternic, legat de corpul neajutorat.

Mâna dansând aparent în aer, de fapt, căutând cunoașterea, senzațiile, culorile, muzica, mirosurile, toate simțurile concentrate în vârful degetelor. Mâna compensând ochii, senzațiile imposibile sau doar inaccesibile temporar. Apoi au fost dezlipite bandajele și ai putut privi în jur, te-ai putut convinge că degetele care descopereau lumea nu au greșit, lumea era chiar așa cum o „văzuseră” ele. Treptat, ai revenit la viața de dinainte de bandaje, ai redevenit normală, ca toți, ai uitat prin ce ai trecut sau doar ți-ai dorit asta foarte mult. Doar că uneori degetele adormite se revoltau și își cereau dreptul la cunoaștere, așa ca atunci. Dincolo de hotarul pe care îl depășiseră cândva. Brusc, în fața unui tablou minunat, pe care îl priveai cu ochii larg deschiși, simțeai irezistibil că vrei nu doar să privești, ci și să atingi. E interzis, ți se spunea, nu te poți apropia, nu se poate, e un tablou, te uiți la el de la distanță, se strică dacă-l ating toți. Măcar peretele, măcar ceva în preajma lui, măcar ceva. Furișat, neobservat, rușinată de această dorință nestăpânită. Închideai ochii, desfăceai palma și lungeai degetele până la minunea inaccesibilă. Aduceai degetele la loc și strângeai pumnii. Concentrai în tine toată plenitudinea simțurilor îndrăgostite de frumusețe.

Trimite Mâna să afle adevărul. Las-o să adulmece, să atingă, să miroase. Așa cum Nasul lui Gogol a plecat la plimbare, în lume, să hoinărească pe străzi, să caute alt nas cu care i-ar plăcea să poarte conversații. Libertate! strigă degetele însetate de noi senzații. Dar le ții strâns lipite de corp, le ascunzi în buzunar, ți-e rușine cu ele, așa rebele și neordinare. S-au lungit și, ca să nu fălălăiești din brațe fără scop, le ascunzi mereu în buzunare. Ca niște păsări mici, care nu mai vor să stea în cușcă, se zbat a liberate cele două mâini ale tale. Le dai voie o dată, doar o dată, ultima. Se întorc zgâriate, cu unghii murdare, tăcute, vinovate, hoinarele. Uiți pentru o vreme, apoi dorința de a atinge se trezește cu și mai multă intensitate. Nu poți opri, nu poți interzice. Pisici pufoase, frunze, ierburi, pomușoarele pădurii, rochii scumpe în vitrine, jucării și prăjituri. Și încă mai ce? Mâna își ridică degetele în sus și le îndoaie: cinci semne de întrebare deasupra capului, ca niște gheare de vultur. Norul cel de pe cer îl poftește mâna, doamna. Să se topească între degete, să-i schimbe forma, să-l plămădească, să se joace cu el, să-i dea o formă nouă. Și încă mai ce? Să atingă un pian și să cânte. Pian nu ai, așa că găsește alte sunete, de la pahare, de la metale, pe care le lovești și oprești cu palma sunetul ca să îl descifrezi, ca pe o ecuație. Totul, vrei să cuprinzi în palme și să atingi totul.

Zece degete, o familie numeroasă, ca pe vremea străbunicii. Două puternice, cele mari. Arătătorul stâng, ușor încovoiat, de greutățile lumii parcă, arătătorul drept, semn de strigare. Degetele mari din mijloc: cel drept care hotărăște, cel stâng care neagă orice evidență. Degetul drept al patrulea se îndrăgostește mereu de tot ce atinge. Celălalt deget e filosoful optimist, el caută soluții la orice situații. Unul e înțeleptul familiei de degete care ia decizii, altul e veșnicul adolescent. Și, în sfârșit, degetele mici care transformă totul în poezie. Acestea abia reușesc să ajungă la destinație, mereu întârziind cu un centimetru și întrebând de degetele mai lungi ce a fost, cum a fost. Zece degete, care încep să se agite, să se unduiască, imaginându-și și mimând întâlnirea cu lumea. Fiecare adunând senzații cu hărnicie, ca albinele în stup. Întreaga familie vrea să atingă tot mai mult, dorința lor e ca foamea și setea, neostoită, nestăvilită, biologic și spiritual, dincolo de limitele corpului adolescentin.

Ciulești urechile la vocea băiatului din banca din față, cel mai frumos din clasă, ochii îi mângâie chipul, mâna nu are dreptul să-și dea cu părerea. Aștepți ca cel mai frumos băiat să se întoarcă spre tine, să te întrebe ceva legat de tema de acasă, de pildă. Băiatul se întoarce, într-adevăr, dar vorbește cu colega ta de bancă, o întreabă ceva șoptit, ea nu aude, se apropie. El îi spune ceva la ureche, ea chicotește. Poate râd de tine? De rochia ta demodată sau de coafură, sau de scrisul tău caligrafic, de fetiță silitoare? Îți faci de lucru cu mâinile, scrii, te apleci, să nu observi, să nu suferi. Totuși, surprinzi o ochire vicleană a colegului, scurtă și hoață, pe care o întorci pe toate părțile și nu știi ce să crezi, ce să speri. Băiatul e inteligent, desigur, dar uneori cere să copieze de la fetele care-i plac. Ca ele să aibă dovada că le iubește și le prețuiește. Aștepți să-ți vină și ție rândul. Să copieze și de la tine măcar o dată, dar cu atâtea deștepte în clasă, de la tine n-a cerut până acum nimic, niciodată. Suferi în tăcere. Pe vecinul cu care te întorci de la școală nu-l bagi în seamă. El e un copil, un fel de prieten care nu contează. Îți dă în pauză un măr sau un cornuleț cu nucă făcut de bunica lui. Îți spune bancuri în drum spre casă, râdeți și mai uiți. Îți duce rucsacul când e prea greu de la manuale, și e mereu prea greu. Îi spui secrete, numai de cine te-ai îndrăgostit încă nu i-ai spus, dar poate știe deja sau nu vrea să știe.

Cel mai frumos băiat din clasă te surprinde într-o zi singură și te îmbrățișează. Te zbați, ți se zbate inima. E neașteptat, e incredibil. Te ține strâns în brațe, te îmblânzește, te apropie, vă apropiați amândoi de primul vostru sărut. De primul tău sărut, adică. Îți eliberezi mâinile și degetele îi mângâie, timid, obrazul. Mâinile tale au voie să atingă. Simți deodată ceva respingător în îmbrățișare, ceva urât, de neînțeles. Te smulgi din strânsoare și fugi. Nu înțelegi nimic, nu știi ce să crezi. Ferește-te de el, fugi, nu e al tău, e rău, e hâd, un monstru, spun vocile degetelor interioare. Vremea trece și arată că mâna a avut dreptate. Repeți experiența, atingi oamenii ca să afli ceea ce cu ochii nu poți vedea și cu urechile nu poți auzi. Repeți experiența, cauți băiatul pe care mâna nu l-ar schimonosi, nu ar descoperi minciuna, scopurile meschine, superficialitatea. Îți aduci aminte de vecinul care îți ducea rucsacul greu cu cărți… Ce-ar fi să-l atingi? Părinții lui au plecat în străinătate, între timp, în curând pleacă și el. Vă vedeți, dar mâna nu găsește drumul, ocazia, situația. Mâna evită să-l atingă, să-l afle. Dacă tot pleacă. De-ar exista o îmbrățișare… Vor trece ani, îți vei căuta perechea, urând degetele „clarvăzătoare”. Vei lua decizia fără ele, nu vei vrea să le asculți și vei suferi. A câta oară vei ajunge la concluzia că mâna are dreptate și trebuie ascultată. Te gândești cu nostalgie și tristețe că nu l-ai atins pe vecinul acela timid. Băiat bun. Te gândești că vrei să frămânți și să te joci cu norii de pe cer, vrei ceva inaccesibil, dar ce e alături, aproape, cald și fidel, rămâne neobservat. Cu două degete obosite îți sprijini fruntea și privești în zare…

Visezi noaptea cum vindeci oamenii atingându-i, cum degetele prind suferința, boala și o scot din om. Apoi, grațios, ferm și oarecum teatral, o aruncă departe. Visezi cum doar atingi oamenii și ei devin buni și sănătoși. Visezi palmele miraculoase care cresc și cresc până țin pământul, ca pe un puf de păpădie, așa cum ai văzut într-o fotografie. Niște mâini impersonale, care nu aparțin unui om anume, nu-ți mai aparțin ție, adică. Sunt la fel de mari ca ale tatei atunci la spital, sunt aceleași mâini, îți dai seama după câteva clipe, le recunoști. În somn, te apuci, te agăți de ceva, ca să nu cazi, cu un deget făcut cârlig, așa cum fac nou-născuții. Faci mișcări cu mâna, ca un dirijor la cor, tot în somn. Te trezești când aproape cazi. Nu e nicio primejdie, nu e nimic rău în jur, adormi la loc. Visul continuă și cârligul crește și el, e deja cât un munte. Mâinile s-au lipit de corp liniștitor, aproape matern. Reiei visul cu palmele mari, apoi cu degetul uriaș. Acum între palme te afli tu, iar degetul făcut cârlig e un scrânciob care te leagănă…. Ți se spune cum la naștere, în loc să scoți capul afară, ai scos întâi o mână, în recunoaștere, ai vrut să te prinzi de ceva, în lumea mare, dar nu ai găsit nimic și ai strâns mâna în pumn. „Ne amenință copilul acesta încă din burta mamei”, s-au mirat râzând doctorii. Dar nu amenințai, căutai ceva demn de atins. Sânul mamei a fost acela.

Pădurea – o sărbătoare pentru simțul tău tactil revărsat peste margini. Vezi copacii de departe și îți desfaci degetele ca niște evantaie ca să cuprinzi cu ele cât mai mult din darurile pădurii. O frunză aspră pe care o porți dintr-o mână în alta, o floricică umedă și lipicioasă pe care o spulberi repede între degete. O pânză de păianjen pe care un deget distrat o trage după sine. Neliniștit și nemulțumit, micul păianjen negricios își urmează opera. Scoarța zgrunțuroasă și bătută de vremi a unui copac, alt copac cu poveste mai blândă, cu tulpină netedă și prelungă, ajungând cu vârful la soare. O cochilie de melc preistoric, pe care degetele nu se îndură s-o arunce, până vor găsi o pietricică lucioasă, cu o istorie și mai misterioasă, cu ascuțișuri și culori, pe care o strângi în palme până la durere. Un băț lung care să te ajute să sari peste râpi sau pâraie și să te apere de vreo jivină rea. O pană mică plutind lin, pe care o prinzi delicat între unghii și o așezi în palmă. Te gâdilă, te înfioară. Înaintezi cu sufletul plin și cu entuziasm tot mai mult. Un caleidoscop de senzații, ca sticluțele colorate, formând noi figuri și combinații la fiecare nouă atingere, la fiecare nouă descoperire. Atingere poem, atingere cântec, atingere dramă. Deodată, în mijlocul cărării, drept înainte, se ivi făptura neașteptată, întinsă într-o poziție nefirească, cu picioarele subțiri îndoite sub corpul fragil și cu capul prins în laț, lângă niște sârme trase și încurcate din care încercase probabil să scape. Ireală apariție în peisaj, incredibilă. Puiul de căprioară părea mort de foarte puțin timp. Poate e viu încă! Nu-l atinge, lasă-l aici și mergi mai departe. Vocea încerca să oprească degetele pornite spre animalul nemișcat. Dar ispita atingerii a fost mai puternică. Ai îndepărtat sârmele, ai scos lațul, ai luat animalul în brațe. Ai mângâiat gâtul rănit, de fapt, n-avea nimic, nu era rană, nu curgea sânge. Ai mângâiat spatele căprioarei, urechile gingașe, ți-ai plimbat degetele prin blana moale. Dacă ai avea un dar și mâinile tale ar putea vindeca puiul mort, dacă ar învia în brațele tale, dar n-ai nimic, nu se întâmplă nimic. Îl strângi în brațe, așteptând totuși să auzi bătăile inimii, o răsuflare caldă… Dacă ai avea putere în degete, să învii animalul și să pierzi puterea, preferi pe loc să pierzi puterea, decizi mergând cu puiul în brațe. Degetele trimit spre capul tău semnale de tot felul, prea multe ca să le ordonezi și să le înțelegi. Nu știi ce să faci. Te oprești speriată. Animalul se zbătu atât de neașteptat, că îl scăpai din brațe. Se întinse, se scutură energic și fugi în desișul pădurii. „De unde atâta forță la un pui mort?” te fulgeră un gând. E liniște în jur și parcă totul s-a petrecut într-un vis. Memoria clipei se scurtă, păli și nu-ți mai amintești ce a fost, nici ce ai simțit. Nici amintirea, nici senzațiile nu de mult fremătătoare nu-ți comunică nimic. Degetele au pierdut simțul lor, te gândești. Atingerea frunzelor ori a scoarței de copac nu te mai umple de fiori sau de bucurii ca înainte. Mut și surd a devenit totul în această pădure. Episoadele întâmplării nu se mai leagă, nu poți reconstitui minunea. N-a fost nimic, nu s-a întâmplat nimic. Poate de la prea mult, de la prea plin? Acele degete șturlubatice, neastâmpărate și curioase au plecat în adâncul pădurii împreună cu căprioara, te-au părăsit. Te întorci din pădure cu niște mâini supuse, plictisite și lipsite de inițiativă.

Liliana Corobca (n. 10 octombrie 1975, satul Săseni, raionul Călărași, Republica Moldova) este scriitoare și cercetătoare a cenzurii comuniste din România. Absolventă a Facultății de Litere a Universității de Stat din Moldova (1997), doctor în filologie la Universitatea din București (2001, cu teza Personajul în romanul românesc interbelic, publicată la Editura Universității din București, 2003). Cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (2002‑2011), cadru didactic universitar asociat la Universitățile din București și Ploiești (2004‑2007). Este expert în domeniul Exilului românesc la IICCMER din București (din 2014). A beneficiat de burse și rezidenţe de creație în Germania, Austria, Polonia, Franța, România.
A debutat cu romanul Negrissimo (Arc, Chișinău, 2003, Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A mai publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în limba italiană în 2009 și în limba germană în 2011), Kinderland (Cartea Românească, 2013, Polirom, 2015; Premiul Radio România Cultural, Premiul Cristal la Festivalul Internațional de la Vilenica; tradus în germană de Ernest Wichner – Der erste Horizont meines Lebens, 2015, 2016 – și în slovenă de Aleš Mustar, 2015), Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015); Caiet de cenzor (Polirom, 2017), Capătul drumului (Polirom, 2018), Buburuza (Polirom, 2019), Ionesco. Elegii pentru noul rinocer (Polirom, 2020). A publicat studiul Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014; nominalizat la premiile revistei Observator cultural și la Premiul PEN România), monologul bilingv în trei acte Cenzura pentru începători/Die Zensur. Für Anfänger (Thanhäuser, Ottensheim am Donau, 2014; în germană de Gerhardt Czejka), volumul de interviuri Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine. Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu‑Suțu (Corint, 2019). A editat volumele Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondență. 1942‑1961 (2 vol., Jurnalul literar, 2003, 2004), Poezia românească din exil (antologie, prefață și note, Institutul Cultural Român, 2006), Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia (texte culese de Dumitru Covalciuc, Vestala, 2009, 2015), Epurarea cărților în România. Documente. 1944‑1964 (Tritonic, 2010), Instituția cenzurii comuniste în România. 1949‑1977 (2 vol., Ratio et Revelatio, 2014; Premiul „Dimitrie Onciul” al Fundației Culturale „Magazin istoric”), Paul Goma și exilul etern (Ratio et Revelatio, 2016). Coautor la Dicţionarul General al Literaturii Române (Univers Enciclopedic, 2005‑2009), O cronologie a cenzurii în România (Tritonic, 2016), Enciclopedia cenzurii din România (2 vol., Ars Docendi, 2019) ș.a. Prezentă în mai multe antologii literare din țară și din străinătate.
A coordonat volumul Panorama comunismului în Moldova sovietică (Polirom, 2019).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Romi

Toți au ceva de spus și, curând, poveștile lor se însumează într-una singură. Numai eu alerg

Întoarcerea

Tata nu are gagici. Tata are demență alcoolică și e obsedat de stația spațială, iar Zvezda

TOKYO 2020

Totul se petrecuse în ziua de 20 martie, când și el făcuse zob o farfurie.