Din cauza frigului și a umezelii, cei care se treziseră de dimineață, și fuseseră nevoiți să iasă din casă, își ridicaseră gulerele, își înfășuraseră strîns fularele, iar glugile și le trăseseră pînă în dreptul sprîncenelor, în încercarea disperată de a nu pierde nici un pic de căldură. Plouase toată noaptea și încă nu se oprise. Zgomotul făcut de stropii de apă, pe acoperișurile de tablă, te-ar fi dus cu gîndul mai degrabă la o răpăială de vară decît la niște precipitații de sfîrșit de noiembrie. Lumina avea culoarea asfaltului. Un gri metalic, tăios. Copacii păreau mai înalți și mai subțiri. Frunzele uscate, care nu căzuseră la timp, se umflau ca niște șervețele murdare. La colțul străzii, la 5 to go, cîțiva oameni zgribuliți așteptau în fața geamului să intre în încăperea micuță și să comande cafele.
Huruitul expresorului îi trezise înaintea cofeinei. Umbrelele le atînau în mîini, ude și inutile. La radioul din interior, de pe tejgheaua de lemn bej, lăcuit, începuse să cînte Leonard Cohen: „In my secret life/ I saw you this morning/ You were moving so fast/ Can’t seem to loosen my grip/ On the past/ And I miss you so much”. Vînzătorul dăduse mai tare și cuvintele cîntecului se amestecaseră cu aburul care transforma laptele în spumă. În timp ce trăgea de una dintre manetele nichelate și ștergea țeava aparatului cu un prosop mic, albastru, începuse să fredoneze. Se oprise repede. Fie nu știa toate versurile, fie se simțise privit și se rușinase.
Caffe latte-urile lui aveau toate cîte o inimioară bej, clară și perfectă în mijloc, și asta îi făcea pe clienți să zîmbească, oricît de urît ar fi fost afară. Se uitau la desenul acela și abia apoi luau cîte un capac de plastic, îl potriveau cu grijă deasupra paharului și, după ce scotea un țăcănit scurt, semn că lichidul fierbinte era în siguranță, îi urau o zi bună și plecau în grabă. Șorțul lui negru, pus peste cămașa în carouri alb-albastre și blugii Levis, îl dădeau un aer profesionist și serios. După ce și ultima clientă din grup, o fată cu părul lung, roșcat, ascunsă într-o geacă matlasată de culoarea muștarului, își luase cele două cappucino-uri într-un suport de carton, bărbatul ieșise în fața magazinului să fumeze o țigară.
– O zi frumoasă să ai! îi spusese ea din mers, în timp ce își fluturase mîna și traversase grăbită spre casa cu poartă verde, unde era salonul la care lucra.
– Și tu… Mă rog, cît se poate! îi răspunsese el, fără să știe dacă ea îl mai auzise sau nu.
Trăsese primul fum și se sprijinise cu piciorul drept de peretele magazinului. Se uitase îngrijorat în stînga și-n dreapta, ca să fie sigur că nu se apropia nici un client și nu va fi nevoit să-și abandoneze țigara abia începută pe marginea coșului de gunoi, cum i se întîmpla adeseori.
Preț de cîteva minute, strada rămăsese încremenită. Mașinile cu farurile aprinse mai mult stăteau decît accelerau. Mai erau zece minute pînă la ora 8. Pe banchetele din spate erau copii încă adormiți, cu visele întrerupte brusc, și alții zîmbitori și vorbăreți, care strîngeau la piept jucăriile preferate și cereau, iar și iar, tabletele să se uite la Sponge Bob. La volan, părinții își verificau nervoși telefoanele, stresați că iar o să întîrzie la birou din cauza vremii și a traficului.
O zi banală de luni. Ca o mie altele, care trecuseră fără să le țină cineva socoteala. Nici măcar Sebi, vînzătorul de cafea, care lucra de trei ani, zi de zi, de luni pînă sîmbătă, în acest loc din Piața Lahovari. Din dreptul ușii vedea cel mai bine casa „venețiană”. O clădire gălbuie, cu două etaje. Mă rog, așa îi zisese din prima zi de muncă, pentru că avea niște ferestre înalte și înguste și o fațadă puțin scorojită, care n-o făcea să pară ponosită, ci, din contră, semeață. Se atașase de priveliștea asta, urmărea mișcările celor care locuiau în ea, pe care îi vedea cînd veneau și cînd plecau, niciodată cînd erau înăuntru. Se întrebase de multe ori, oare cum arăta în interior și cum intra soarele prin ferestrele ei asimetrice.
Primul locatar cu care se salutase, printr-o ridicare solemnă de mînă, fusese domnul colonel. Se trezise primul, ca de obicei. Își trăsese pe cap un fes negru, iar peste pijamaua în dungi avea o vestă de lînă verde. Prima dată curățase cele două scări de piatră, care despărțeau intrarea casei de stradă, apoi începuse să măture sîrguincios trotuarul ud din față. Nu ținea cont de vreme sau de anotimp, ieșea zi de zi și își îndeplinea această misiune importantă. Cele cîteva frunze și chiștoace, vreun ambalaj de ciocolată sau vreun pahar de plastic luat de vînt, adunate în fărașul lui, îl făceau fericit.
– Urăsc frunzele, îi spusese lui Sebi, cînd vorbiseră prima dată.
El îl servea uneori cu cîte o cafea, îi mai dădea și cîte o țigară pe care o pufăia, scoțînd tot fumul afară, și discutau în fața magazinului. În acea dimineață, cînd claxoanele mașinilor păreau că se defectaseră, doar Sebi și domnul colonel nu se grăbeau nicăieri.
– Vecine, pune ibricul la foc! îi strigase domnul colonel de pe partea cealaltă. Termin aici și vin pe la tine să mă încălzesc puțin.
– Se face, se face, îi răspunsese Sebi zîmbind și își stinsese țigara pe care reușise s-o fumeze de data asta pînă la capăt.
Bărbatul traversase strada Eremia Grigorescu încet și venise la ușa magazinului cu tot cu mătură. Își scuturase bocancii ca și cînd ar fi fost zăpadă mare afară și abia apoi intrase. Își scosese fesul, își trecuse mîna prin părul alb și rărit, care i se udase și i se lipise de cap, își netezise mustățile, și se așezase cu grijă pe singurul scaun de bar, care se afla la tejghea, în dreptul casei de marcat.
– Cum mai merge treaba pe aici, băiete? întrebase, uitîndu-se fix la Sebi.
Avea ochii rotunzi și albaștri. Puțin apoși, ca și cînd o picătură de lapte s-ar fi rătăcit pe cornee și se plimba de la un capăt la altul pe irișii săi, încercînd să iasă afară. Fără ochelari, care i se aburiseră și îi pusese în buzunarul de la piept al bluzei de pijama, părea dezorientat.
– Nu mă plîng, domnule colonel, îi zisese bărbatul, în timp ce-i așezase paharul cu cafea în față și luase din bolul de sticlă cu capac două crossante mici, unul simplu, celălalt cu ciocolată, și i le pusese în față, pe o farfurioară.
– Ești un domn, ca de obicei. Dragul meu, să știi că mă cam lasă genunchii și memoria, i se plînsese el, în timp ce mușca cu poftă din croissantul cu ciocolată, care dispăruse cu totul sub mustața sa căruntă și stufoasă.
– Aveți grijă cu cafeaua, frige, îl atenționase vînzătorul, care nu știa cît de bine mai vedea bătrînul.
– Am, am, totul e să nu rămîn fără mătură. O țin lîngă mine și sînt cu ochii pe ea. Nu vezi că hoții ăștia vor să ne fure tot, zisese el în timp ce își muiase buzele în lichidul cafeniu și apoi își trecuse mulțumit limba peste ele.
O dîră de cafea îi rămăsese agățată de colțul drept al mustății. Vorbea încet și lui Sebi nu-i venea să-l întrerupă:
– E o lume plină de buruieni, băiete. Voi sînteți tineri, meritați alte vremuri, am tras noi destul, mai spusese el și căzuse pe gînduri.
– Nu vă mai uitați atît de mult la televizor, domnule colonel. Îi rog și pe ai mei, de fiecare dată cînd vorbesc cu ei. Maică-mea nici nu mai reușește să doarmă ca lumea, după ce vede toate grozăviile pămîntului, încercase Sebi să-l încurajeze.
– Cînd îmbătrînești dormi mai puțin, pentru că nu mai ai aceleași nevoi, asta e realitatea. Dar oamenii nu știu, și basta. La fel ca tine îmi zice și mie nepoată-mea, de parcă aș face eu ceva greșit.
– O fi îngrijorată și ea, îi luase Sebi apărarea.
În cafenea mai intrau oameni. Unii păreau că nici nu-l văd pe bătrîn, alții, din contră, le zîmbeau și lui, și lui Sebi, de parcă s-ar fi cunoscut. Cînd venea cîte un grup de liceeni, care cereau capuccino-uri cu aromă de scorțișoară, locul se înviora și se deranja cu o viteză amețitoare. Printre temele la mate, cele la germană și hîrjonelile lor, totul devenea într-o clipă ușor. Încăperea aceea înghesuită și liniștită se transforma într-un balon cu heliu, care ar fi putut să-și ia zborul în orice clipă și să plutească ușor pe deasupra lumii.
Și Sebi, și domnul colonel se lăsaseră prinși în vîrtejul acela de rîsete și chicoteli de glasuri tinere și nu-și mai adresaseră nici un cuvînt, pînă nu se făcuse din nou liniște.
După ce și ultimul grup de elevi de la Școala Centrală ieșise cu cafelele în mînă, și unul dintre băieți își ceruse scuze că îl lovise cu un colț al rucsacului pe bărbatul de pe scaun, Sebi s-a uitat la ceas și s-a gîndit că următoarea oră va fi mai calmă.
– Mai vreți ceva? l-a întrebat pe domnul colonel.
Și el a dat din cap, semn că nu, era suficient. Sebi a mai luat o gură de cafea dintr-o cană mare, de ceai, pe care o ținea lîngă expressor.
– Ușor, ușor, parcă se mai luminează, a zis, apropiindu-și fruntea de geamul mare.
Domnul colonel n-a părut că l-ar fi auzit.
– Încă sînt supărat pe nevastă-mea. Nu mi-a trecut. După o viață, a plecat și nu mi-a zis nici „la revedere”. A murit, domne’, și m-a lăsat singur. Asta e realitatea.
Pe Sebi, mărturisirea domnului colonel l-a făcut să zîmbească. N-a reușit să spună mai mult decît:
– Îmi pare rău!
Și-a imaginat-o pe femeia care s-a îmbrăcat într-o zi și a ieșit pe ușa verde, de lemn. A apăsat pe clanță și a trîntit-o după ea. N-a spus unde pleacă, nici să n-o aștepte cu masă, la cină, că nu se mai întoarce.
– Cîte zile o să mai trăiesc n-o să mă împac asta, a mai adăugat domnul colonel cu voce joasă și tremurată.
Sebi l-a bătut pe umăr, prietenește, dar omul părea că nici n-a băgat de seamă că îl atinsese. Își căuta ceva în buzunarele vestei. A început să plîngă din senin.
– Mi-am uitat banii acasă!
Sebi nu știa ce să facă să-l liniștească:
– Haideți, domnule colonel, nu vă necăjiți din atîta lucru. Veniți mîine și mi-i aduceți. Nu sîntem noi prieteni, ce naiba?
Jucau sceneta asta aproape la fiecare întîlnire. Domnul colonel nu plătea și încerca să-l sensibilizeze pe Sebi, ceea ce reușea pentru cîteva secunde. De plîns, însă, nu mai plînsese niciodată. Lacrimile care îi curgeau pe obraji, și pe care le ștergea din cînd în cînd cu mîneca bluzei de pijama, îl făcuseră să uite că are de-a face cu un zgîrcit sentimental care stătea, cu siguranță, pe o grămadă de bani și o pensie mare, dar ar fi fost în stare să-l facă și pe un copil de grădiniță să-i dea sandvișul lui.
Un nou pîlc de elevi se așezase la coadă. Clădirea în care locuia domnul colonel, cu scările ei curate, de pe care dispăruseră petele de găinaț ale guguștiucilor, nu se animase, cînd s-a întors el acasă. A băgat cheia în ușă, a răsucit-o de două ori și a intrat. A auzit un sunet de telefon, în timp ce căuta în bucătărie o factură de gaze care venise cu cîteva zile înainte.
La etajul întîi al casei venețiene, alarma iPhone-ului fusese oprită, scurt și nervos, de o mînă bărbătească. Degetele lui Paul se mișcaseră pe ecranul telefonului și iconița Facebook-ului, o dată atinsă, revărsase notificările cu „la mulți ani” adresate utilizatorului. În fiecare an își spunea că făcuse o mare prostie să-și lase vizibilă data nașterii, dar acum își ridicase perna sub cap și începuse să citească ce-i scriseseră prietenii. Zîmbise de cîteva ori cînd îi descoperise printre „urători” pe cîțiva foști colegi din clasele primare, cu care nu se mai întîlnise de cînd terminaseră școala. Se uitase la pozele lor de oameni mari. Vreo doi se îngrășaseră mult, alții cheliseră, unii se pozaseră mîndri cu copiii în diverse colțuri exotice din lume. Unul sprijinea un Porsche, altul era pe un iaht, cu o șapcă caraghioasă și niște ochelari de soare negri. Încercase să-i găsească, pe sub obrajii împliniți, bărbi și păr rărit, pe puștii de altădată.
Avea 38 de ani. Se afla undeva între vîrste, acolo unde ambițiile sînt mari și lucrurile par că s-au așezat temeinic și că nimic nu le mai poate schimba. Sau, cel puțin, așa ar fi crezut înainte de moartea lui Bogdan, prietenul lui cel mai bun. Trecuseră patru ani de atunci și tot nu se obișnuise cu gîndul că n-o să-l mai vadă la ușă, de ziua lui, cu o sticlă de whisky într-o mînă și cu cîteva pungi de pufuleți în cealaltă. Acel cadou imbatabil, care le amintea de vara în care băuseră prima dată.
De o zi anume, în care fuseseră să joace baschet în curtea școlii și, cînd se întorseseră obosiți și uzi leoarcă, rîzînd în hohote, hotărîseră că ar fi timpul să guste ceva tare.
Glisaseră geamul servantei, își făcuseră curaj și desfăcuseră o sticlă din barul domnului Popescu. Se așezaseră la masa din bucătărie, cu ușa deschisă spre balcon, și nu le păsase deloc de căldura de afară. Turnaseră whisky și peste el apă minerală, multă gheață și înfulecaseră pufuleți sărați care li se topeau în gură, fără să mai apuce să-i mestece. Gustul lor combinat cu cel al băuturii li se păruse minune dumnezeiască.
Își făcuseră promisiuni și luaseră un cuțit să se taie la mînă doar ca să nu uite că erau frați de cruce, dar renunțaseră de frică să nu-i doară. Oricum deciseseră că gestul simbolic e mai important decît niște amărîte de picături de sînge, pe care le-ar fi șters, oricum, cu șervețelul.
Cînd se uitaseră la ceas și realizaseră că mai rămăsese foarte puțin timp pînă se vor întoarce părinții lui Bogdan de la serviciu, se panicaseră. Sticla o goliseră pînă aproape de jumătate. Nu mai țineau minte cui îi venise ideea să pună pe foc un ibric și să completeze lichidul lipsă cu un ceai de plante. Turnaseră fiertură de coada șoricelului cu o pîlnie în sticla de Ballantine’s și, cînd se uitaseră în lumină, cu ochii aproape lăcrimîndu-le, li se păruse că reușiseră să obțină un efect chimic satisfăcător. Se ridicaseră speriați de pe taburetele tapițate cu vinilin maron. Picioarele le crescuseră și nu-i mai ascultau. Frica de a nu fi prinși asupra faptei îi făcuse să pună la cale un plan de salvare. Plecaseră în grabă, aproape fugind, să tragă un pui de somn la Paul acasă, unde nu era nimeni la ora aia. Fuseseră întrebați de nenumărate ori de alți prieteni ce au pățit cînd tatăl lui Bogdan a descoperit că botezaseră sticla. Ridicaseră din umeri. Omul nu se plînsese, nu-i certase, nu pomenise niciodată de întîmplarea aceea, încît uneori nici nu știau ce să mai creadă.
