„Bucățică ruptă din și de poporul cotizant, dar opiniatru, șleahta politică românească își ia șvasturi atente în Cuțitul japonez al lui Răzvan Petrescu. Figuri politice spectrale, vizibile prin gaura cheii, sunt chiuretate și damnate mai ceva ca-n Dante: în proză tăioasă cu cheie întoarsă din iad. Ele, descărnate, ne spun că ce-a fost odată va mai fi; iar cu ce e, murim de gât.
Fraza lui Răzvan Petrescu – agilă, nebun de spontană, fracturată diamantin, generată din interior de chtonica Demeter – își este propria, neostenită, origine. În ea, generațiile spontanee de personaje din țara unde doar aerul și arbitrul sunt liberi ajung doar la spartul târgului, al codului și al atomului să fie scoase din ciulamaua resentimentului de cruzimea pe care infanții o-mpart cu Antonin Artaud.
Ieșite din comun, năravurile-i narative nu se întorc; de acolo, de sus, îi seduc pe cititori întru-a ieși și dânșii. Unii, nu mulți – domnia-voastră, poate –, o vor face. Cărțile lui Răzvan Petrescu sunt prea bune ca să se vândă bine. De pildă, Cuțitul japonez.” (Călin-Andrei Mihăilescu)
„Încăpățânarea cu care Răzvan Petrescu rămâne fidel prozei scurte – în aceste vremuri, în această literatură – este inexplicabilă și, prin asta, măreață. Rareori se întâmplă ca un scriitor atât de înzestrat să-și contureze un univers, să-și cizeleze un stil, să-și șlefuiască obsesiile cu asemenea credință, vreme de peste treizeci de ani, într-un gen atât de puțin admirat. Cu această a cincea colecție de povestiri din cariera sa, Răzvan Petrescu se dovedește, o dată în plus, un maestru neegalat, ale cărui fraze taie adânc și insesizabil în mintea cititorului, rămas în urma lecturii deopotrivă înspăimântat și entuziasmat, tulburat și cu un mare zâmbet pe chip.” (Marius Chivu)
După ce‑am atins numărul de o mie șase sute de colaboratori, adică tot satul adult, am luat obiceiul să mă plimb prin cimitir, nimeni nu‑mi trasase o asemenea sarcină fiindcă nici un ofițer nu știa ce aflasem eu din întîmplare, și anume că‑n țintirim poți afla multe lucruri confidențiale. Vin rudele și, dacă mortul le‑a fost drag, îl nenorocesc povestindu‑i secrete de stat. Mă plimbam și noaptea, tupilîndu‑mă după copaci sau tîrîndu‑mă prin iarbă și într‑o miercuri am văzut un personaj suspect care îngenunchease lîngă un mormînt. Cum nu era lună, am aprins lanterna dirijîndu‑i fasciculu‑n sus, ca să nu mă demaște. Bărbatul era slab, cu părul lung, și purta o togă albă. Mi‑am notat ora în caiet și după ce omul a plecat îngîndurat, m‑am dus repede să văd a cui era groapa. Pe cruce nu scria nimic.
Am decis să nu‑i povestesc maiorului, căci așa cum presupusesem căpitanul ajunsese maior primind un monoclu în locul lornionului. N‑am trimis vreo înștiințare nici la sediul central cu care țineam legătura de trei ori pe an ca să raportez tot ce aflam despre căpitanul maior. După ce‑am luat cele două hotărîri, m‑am simțit de parcă mi se ridicase o povară de pe totalitatea proceselor mele afective, intelectuale și voliționale. De fericire, am dus‑o pe Tuța în orașul cu fabrica de ciment și am colindat străzile albite de pulberea fină a materialului de construcție mîncînd bomboane agricole. Cînd ne‑am întors, am citit cîteva pagini din Faust.
Conform ordinului, încercasem în primele luni să‑mi fac cît mai mulți amici, am izbutit cu preotul, desigur, dar n‑am avut cine știe ce reușită cu directorul școlii (ofițer sub acoperire), profesorul de română și cel de fizică (tot sub acoperire) – firește că mă suspectau –, și nici cu polițistul care insista să fie numit milițian, nimeni nu știa de ce, înclinam să cred era vorba de‑un șoc din copilărie. Cum era firesc, deși nu voiau să ne‑mprietenim, cei patru au fost primii care s‑au oferit să devină informatori. Nefiind bolnavi, n‑aveam de care anume maladie să‑i lecuiesc la schimb, și‑am propus să le vindec nevestele fără știrea lor, căci deja le racolasem doftoricindu‑le pe‑ndelete de cloroză, rîie și migrene, toate provocate de lipsa de interes a soților. Însă imprevizibila apariție a bărbatului în alb m‑a obligat să‑ncerc să stabilesc o relație cît de cît amicală cu directorul, cu toate că nevasta lui era cea mai frumoasă. N‑aveam încotro, trebuia să mi‑l apropii căci numai el deținea o mașină de teren, iar omul pe care‑l urmăream acum se ivea uneori și pe înălțimi montane unde nu puteai ajunge fără un astfel de vehicul. După ce i‑am spus directorului că trebuie să ne ajutăm între noi și i‑am făcut cu ochiul, m‑a lăsat să‑i conduc din cînd în cînd micuța dar puternica Suzuki, deși îl vedeam în oglinda retrovizoare cum rămîne de fiecare dată cu o alarmă tristă‑n ochi. Așa am ajuns la Padina și l‑am zărit iar pe bărbatul cu togă. Mergea încet, cu privirea‑n pămînt și un roi de albine‑n jurul capului. Turiștii n‑au înțeles și l‑au lăsat să treacă printre ei fără să‑i pună nici o întrebare și, cînd l‑am văzut că începe să coboare singur prin pădure, am scos din portbagaj cătușele, banda adezivă, seringa cu diazepam și‑am luat‑o la fugă după el. Cînd l‑am ajuns, n‑a schițat nici un gest de împotrivire, n‑a rostit nici un cuvînt, deși știa cu siguranță ce‑aveam de gînd, doar m‑a privit obosit. I‑ am pus totuși banda adezivă pe gură și‑am folosit sedativul – i‑am făcut injecția atît de ușor, încît nici n‑a simțit‑o.
