Călătoria valpurgică

Cu ironie fină, cu aplecare autentică înspre ludic, Radu Țuculescu demontează clișee, stereotipii și spații comune într-ale arhitecturii textului, persiflând cifre magice, superstiții, legende și aruncând în derizoriu zvonistica urbană, propunând totodată istorii persuasive și însutit spectaculoase […].

153 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Radu Țuculescu – Femeia de marțipan, Editura Polirom, colecția Fiction Ltd, Iași, 2020

E o reală desfătare organică lectura recentului roman semnat de prozatorul optzecist Radu Țuculescu, Femeia de marțipan (Editura Polirom, Iași, 2020) – „un roman despre formarea tînărului detectiv [Martin Breda], nașterea unei iubiri aparte [înfiripată între Marti și Maraia – o chimistă și, mai ales, o alchimistă!], despre o călătorie fantastică prin Praga, Viena, Amsterdam, apoi pe Rin, prin castelele, abațiile și cramele celebre de pe malurile sale, pînă la Basel, (…) romanul unui straniu criminal în serie…”, așa cum ne mărturisește însuși autorul într-un interviu.

O călătorie valpurgică, asamblând inspirat ingredientele realului cu miresmele dozelor concentrate ale psihedelicului și cu mirodeniile iluzoriului într-o aventură a împlinirii sinelui; un mini-rețetar al fericirii și un voiaj insolit și șarmant detectivistic înspre punctul culminant, care – la rândul său – se sparge asemenea unui cerc în multiple climax-uri, în varii povești și în diverse experiențe seducătoare. Călătoria are ca punct de plecare orașul Cluj, protagonistul masculin fiind introdus abrupt, asumat și auto-persiflant ca destin: Martin Breda e hotărât să devină detectiv criminalist și alege să își antreneze simțurile în diverse job-uri banale: îl vom vedea instalat în toaleta publică centrală, având ca sarcini principale taxarea oaspeților și aprovizionarea stabilimentului. Dar acest habitat subteran se populează treptat cu personaje care mai de care mai năstrușnice, toate dovedindu-și utilitatea pe parcurs, toate servind aplicat în economia și dinamica romanului; un soi de permutare a subteranei și a omului-subterană într-o paradigmă a deschiderii absolute, a unui univers fabulos vizitat de inși cu atributele extraordinarului, veniți să spargă monotonia ordinarului, a cotidianului rutinat. Radu Țuculescu preschimbă ingenios spațiul comun al unui WC public din fața Muzeului de Artă (inclusiv accesul înspre acesta) într-un spațiu pur teatral, carnavalesc, unde se consumă o paradă de modă, urmată de un protest al cetățenilor excluși din acest spectacol. Despre nașterea ideilor în acest micro-cosmos subpământean, dar mai degrabă despre mecanismul moșirii lor, despre energia contaminării cu idei și, paradoxal îndeajuns, despre protocolul spontaneității – despre toate acestea și despre multe altele rostește Femeia de marțipan. În ce-l privește pe Marti, întâlnirea cu Maraia va fi de-a dreptul cardinală din perspectiva devenirii sale; fata îl va momi cu Elogiul nebuniei și al prostiei al lui Erasmus, îl va seduce și abandona vremelnic, îl va înhăța din nou și-l va însoți ca „o mică vrăjitoare”, așa cum nu o dată o definește protagonistul, ambii formând un cuplu pseudo-arhetipal. Maraia plutește, acesta e verbul care o desemnează cel mai bine, în timp ce Marti e așezat în relația cu ea sub imperiul lui „i se pare”; doi norișori albi i se scutură periodic de pe umeri acestei ființe diafane, care se sustrage cu obstinație oricărei tentative de canonizare ori de înțepenire într-un tipar; pisicile o însoțesc oriunde, păianjenii îi mângâie trupul, iar misterul îi este deliberat întreținut de interesul său pentru cercetarea structurii lacrimilor: ipoteza sa de lucru este că lacrima, similar amprentelor digitale, poate ajuta la identificarea crimelor și a criminalilor; lacrimile actează și ca radiografii ori capsule minuscule ale stării sufletești, ale bagajului interior al eului explorat. După o despărțire de șapte ani, după finalizarea studiilor, după concretizarea visului de a deveni detectiv criminalist și după succesul descifrării unor crime în orașul de pe Someș, Marti va călători (obvios dirijat de Maraia) prin Viena, Praga, Amsterdam și Basel; călătoria lor e prilej de reîntâlnire cu o serie de personaje insolite, ale căror însușiri au fost dintru bun început augmentate de prozator în spațiul magic al toaletei publice, personaje cu atribute pantagruelice ce se vor dovedi reali adjuvanți în misiunea protagonistului masculin. Dar pe parcursul călătoriei inițiatice, localnicii – gazde vremelnice ale cuplului Marti-Maraia, la rândul lor apariții colorate, hipnotizante, par a funcționa drept răsturnări în oglindă, drept variațiuni ale seriei de prieteni și cunoștințe moștenite din Cluj și recuperate pe parcurs. Substratul romanului ștanzează și un soi de rețetar al fericirii, căci fiece personaj aduce cu sine și articulează o astfel de prescripție într-ale ființării împlinite, soluție ce vine la pachet cu istoria-i proprie: de pildă, Puiu Pașca este convins că „să trăiești la voia întâmplării e secretul fericirii”, pentru Cezara „a trăi înseamnă doar acceptare (…) Uneori mă uit în oglindă și mă-ntreb cine sunt”. Dar esența incursiunii și îndeosebi a intruziunii binefăcătoare a magicului în real e concentrată în „Răul există în lume din cauză că oamenii nu știu să-și spună poveștile”. Un elogiu al poveștii transpare din paginile cărții, la fiece pas, la fiece pagină gustată de lector; despre cum să construiești o poveste irezistibilă, despre cum să intersectezi istorii personale și despre cum să le dai o aură de miraculos revigorant, defulant și terapeutic – despre toate acestea mai rostește Femeia de marțipan. Cu ironie fină, cu aplecare autentică înspre ludic, Radu Țuculescu demontează clișee, stereotipii și spații comune într-ale arhitecturii textului, persiflând cifre magice, superstiții, legende și aruncând în derizoriu zvonistica urbană, propunând totodată istorii persuasive și însutit spectaculoase; Johann Strauss tatăl și fiul, de pildă, populează prezentul cărții și lor li se acordă o partitura proprie a poveștii. Odată ajunși la Basel, Marti va soluționa crimele unui psihopat impotent care obișnuia să lase pe trupurile femeilor ucise de el o păpușă de marțipan întruchipând o femeie cu trăsături deformate și hâde, cu sâni foarte mari.

Aventura sinelui, dublată de aventura specific detectivistică, îmbină dincolo de expectanțele unui cititor comod un registru variat de semne ale realului și de timbre ale irealului, într-un joc armonios al irizărilor sângelui și vrăjitoriei: Maraia, această „fată Morgana într-o seară de vară”, pisica ce o însoțește fragmentar pe podiumul paradei de modă din fața toaletei publice din Cluj, motanul Schopenhauer, „ca o întrupare a nopții” și Ruana, „o pisică cu blană deasă, lungă, tărcată cu dungi maro și galbene, cu o coadă stufoasă”, păianjeni negri și strălucitori, „zeci de lilieci”, precum și variațiuni alcoolice ale sângeriului – trandafiri, rom, coniac și vin, ca să nu mai pomenim de ceata de prieteni ai protagoniștilor – toate dau romanului un iz de Moscovă în care Woland și adjuvanții săi magici par a instaura de data aceasta nu haosul, ci ordinea și rostul interior și reconfortant. Experiențe, însemne, mirosuri, făpturi și carnavaluri valpurgice punctează traseul inițiatic al eroului post-modern Marti, într-o pendulare continuă între circumferința fixă a cotidianului proxim și mrejele irealului; acompaniat de Maraia cu puteri hipnotice, extrem de alunecoasă și captivantă, junele detectiv se va folosi de puterea fabuloasă a poveștii și a dinamicii sale, punând cap la cap detaliile și deconspirând finalmente autorul crimelor celor trei femei.

Femeia de marțipan e o paradigmă în sine, extrem de ofertantă ca interpretare: i se aplică Maraiei ca fascinație, ca imposibilitate a definirii gustului pe care ți-l lasă în străfunduri, e atributul delicatesei dulci, însă și însemnul pervertirii, al morții, al crimei. O poveste cu povești, o mică vrăjitoare secondată de alte mici făpturi vrăjitorești, un real invadat de magic și apariții pantagruelice cuceritoare – o carte a unei realități interpretabile de-a-ndoaselea, un roman al poveștii cathartice, al sondării firești a sinelui și a forței prieteniei, într-un ritm alert și înmiit ofertant, marca Radu Țuculescu.

Lector univ. dr. al Facultății de Litere din Oradea, scriitoare, colaboratoare a mai multor reviste literare, printre care Echinox, Tribuna, Discobolul, Orizont, Vatra, Steaua, Contemporanul, Viața Românească, Familia ș.a. Cărți: Poezia carcerală (2000), Antologia poeziei carcerale (2006), Staze și metastaze carcerale (2019).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Cocktail poetic

Păsările pe cer ţipă – o poezie a solitudinii orgolioase şi a consolărilor la-ndemână. ⟡ Corpuri de