O lirică moralizatoare intransigentă exersează Orlando Balaș în terra 2.0, universitarul orădean marcându-și astfel întoarcerea la poezie după nu mai puțin de 26 de ani de la placheta Borderline. Proiectul de debut este continuat într-un mod inedit, poetul alegând să-i rescrie și reboteze ultimul poem pentru a-l plasa, ca pe o ars poetica, la începutul noii sale cărți[1]. Totuși, dincolo de nonconformismul evident, cele două volume au prea puține elemente în comun, miza poetică făcând un salt considerabil din sfera psihologică în cea ecologică.
Portavoce a intelighenției de stânga, Balaș revizitează în terra 2.0 nu neapărat forme poetice vetuste, cât reflecții de o sobrietate aparent demodată, în zilele noastre tot mai neglijate și mai camuflate în discursuri exclusiviste. Pragmatismul modului de abordare a lanțului cauzal resurse-consum-satisfacție traversează întreg volumul, impunând o critică eminamente postcolonială a mecanismelor profitului practicate de magnații lumii în dauna comunităților băștinașe și, în general, a ecosistemelor. De mila viețuitoarelor păgubite, fie ele plante, animale sau oameni „ai locului”, autorul nu ezită să înfiereze sistemul asupritorilor: „pentru că virusul suprem/ homo deus/ nu a învățat/ să-și lase în viață gazda” (virus), „vin din două lumi/ care nu se ating decât cu oroare” (doar în vis), „prețul confortului tău/ îl plătește întotdeauna cineva” (dacă).
În siajul observației exacte a Victoriei Diaconescu din prefața volumului, potrivit căreia principalul front de tensiune al versurilor se produce între „grandoarea universului” și „grandomania omului”, putem spune că terra 2.0 își calibrează mesajul în virtutea a două discursuri ideologice complementare, unul de natură filozofică, iar celălalt – politică.
Întâi, e necesar să remarcăm faptul că, la nivel filozofic, acest tip de poezie are ca scop suprimarea dihotomiei om-natură, amintindu-i primului că e parte integrantă a naturii, și nu vreun zeu industrial asupra căruia efectele dezastruoase ale propriilor politici nu se pot răsfrânge. Grăitor în acest sens se prezintă poemul centrul universului, una dintre piesele de rezistență ale volumului, care, folosindu-se de tușele groase ale ironiei, subliniază grotescul lăcomiei umane.
Aici intervine și argumentul politic al lui Balaș: mai-binele material urmărit constant de așa-numitul capitalism târziu atrage după sine inevitabil un mai-rău spiritual, care, în cazul ignorării semnalelor de alarmă, poate duce societatea în prag de colaps. Apelând la ideații confesive, poetul nu ezită să-l pună la zid pe om, ca specie cotropitoare, avidă de proprietate: „mâinile noastre au cules roade/ au defrișat și au desecat/ au plantat și au recoltat/ alungându-i și înrobindu-i/ pe ceilalți// papilele noastre gustative au fremătat/ la tot ce umblă, înoată sau zboară/ la tot ce mișcă în adierea vântului/ pajiștile, savanele, pădurile și râurile/ au făcut loc fabricilor noastre de proteine” (mâncătorul de lumi), „privește-ți mâna și vezi cerul/ din care păsările cad sufocate de fum/ cerul plin de pucioasă și gaze de eșapament/ din care cade ploaia acidă pe câmpuri și case// privește-ți mâna/ dincolo de ea/ ești tu” (aer), „nu mai ai unde să te ascunzi/ lumea ta e acum/ lumea noastră// cine mănâncă pe cine” (man eating tiger), „ah, cum am triumfat noi/ asupra întregii lumi/ cu moartea pe viață călcând!” (mâine e un zid de piatră și foc). Tot așa, sfârșitul poemului intitulat plastic evidențiază, printr-o trimitere goetheană la figura ucenicului vrăjitor, crizele globale corelate cu iluzia omniscienței umane, care, odată scăpate de sub control, mai pot fi doar tărăgănate o vreme, nu și rezolvate.
În definitiv, Orlando Balaș critică fățiș necesitatea progresului economic, slalomul său cvasi-necontrolat întru pomparea statisticilor („slujim/ zeului progresului”, „șantiere/ râd în soare/ și în ploaie/ și în ninsoare” – homo faber, pastișă a noilor regimuri deloc eco-friendly), deplângând „prețul” plătit de „natură” pentru reformele făcute în numele civilizației. Astfel, mult uzata și instrumentalizata sintagmă de „progres al umanității” apare în aceste versuri, cu ecouri din literatura populară anglo-saxonă, ca un veritabil antagonist – răul absolut: „cândva/ vom trăi/ mai bine/ până atunci/ progresul/ ne face/ mai buni/ mai bogați” (homo faber).
Chestionarea macro-problemei aluvionează, desigur, și critici cu privire la unele neajunsuri sociale conexe. De aceea, în poemele din terra 2.0 întâlnim o sumedenie de raportări auctoriale la discursul poetic socialmente angajat: analize infra-senzoriale ale metamorfozelor survenite în mediu din cauza intervențiilor agresive ale omului (dimineața la munte), desacralizări ale mitului stereotipiilor animaliere („uită cartea de povești/ uită ce te-au învățat”, uită), nostalgii după toposurile de basm ale copilăriei (pădurea), precum și replici înțepătoare adresate politicienilor antipatizați („homo faber/ măcar ăsta face/ măcar se vede ceva/ măcar/ așteptarea noastră/ are un sens”, homo faber). De-a lungul acestor demersuri, poetul pledează pentru ideea că autonomia esteticului este, în ceea ce privește discursurile publice (unde intră, iată, și literatura), pro-viață în aceeași măsură în care e pro-extincție, și, deci, că ar fi greșit să ne raportăm la valorile estetice ca la niște virtuți redemptorii: „lumina soarelui se reflectă/ în solzii lui ca într-un/ curcubeu arcuit în carne/ apoi devine mată/ și se stinge” (păstrăvul).
Chiar și așa, cu dimensiunea estetică trecută pe plan secund, poezia lui Balaș propune o stilistică și un limbaj specifice, dovadă că ecologismul travestit în poezie nu e doar manifest. Mizând pe o poetică a uimirii în fața puzderiilor, poemul lumină, de pildă, înfățișează – amintind de unele versete biblice ale lui Solomon, dar și de cunoașterea luciferică teoretizată de Blaga – o interioritate absolvită de eu, radiind în fața vastității universului. Când nu trebăluiește la instituția uimirii, Balaș parabolizează neechivoc (dacă, teiul etc.). Această franchețe a timbrului poetic permite, în răstimpuri, fulgurații de sarcasm necruțător, așa cum se întâmplă în petrecere, poem maimuțărind elita meritocraților („marș triumfal/ chelneri pășind solemn/ purceluși în aspic/ somon pe legume mediteraneene/ sarmale flambate din carne de rață/ pe pat de sparanghel și crispy bacon/ fantezie de mușchi de vițel/ în reducție de zmeură/ petrecere cu ai tăi/ cu specia ta/ care a învins și a înrobit/ toate celelalte specii”), sau în civilizație („deschidem caserola și ne mâncăm carnea (…)// ne respectăm, avem grijă/ de trupul nostru de unică folosință/ de calitatea vieții noastre de unică folosință/ pe o planetă de unică folosință”).
Dacă i se poate imputa ceva poeziei lui Orlando Balaș din terra 2.0, acela e tonul răspicat cu care își iterează imperiozitățile. Pornit să combată complexul de masacre comise asupra naturalului de către factorul civilizator, probabil că un discurs ce face dispensă de anumite norme discursive, prin licențe biosemantice, ar fi fost mai potrivit pentru a ilustra forța poeticului ereditar, pre-lingvistic. De asemenea, unele finaluri sunt previzibile, fiind totuși salvate ideatic de caracterul lor parimicesc centripet. Nu în ultimul rând, unei voci exigente precum e cea a lui Orlando Balaș i se poate întâmpla să provoace, la o adică, falii de autoironie involuntară, ca în poemul verde, articulat în așa manieră, încât devine imposibil să nu cadă, fără voia autorului, la capătul opus al interpretării cu care a fost înzestrat.
Posibil ca unii cititori ai terrei 2.0 să conchidă că autorul acestor versuri moralizează în exces, reproș ce nu ar putea fi acuzat de fantezie sau rea-voință. Numai că Balaș nu se desprinde de manivela semnalului de alarmă tocmai într-un moment extrem de delicat din punct de vedere climatic, iar acest aspect concludent ar trebui nu doar să-i ierte instrumentalizarea poeziei de dragul S.O.S.-ului colectiv, ci și să o impună între discursurile literare fruntașe. Cum altfel ai putea dobândi moderația, homo sapiens, decât prin administrarea unei doze a consecințelor crizei în lingurița cu dulceață?
[1] Astfel pare să se împlinească „profeția” Ruxandrei Cesereanu, cea care afirmă în prefața volumului de debut al lui Orlando Balaș „că Borderline trebuie să fie doar prefața unui text viitor.”.
