/

Not with a bang but a whimper

Civilizația occidentală a atins acel nivel al bunăstării care a-nceput deja de-o bună bucată de vreme să lase urme asupra culturii occidentale.

672 vizualizări
Citiți în 3 de minute

„Vom muri încet în istorie”, și-a încheiat tînăra afgană intervenția telefonică, deunăzi, la una dintre televiziunile de știri occidentale. Înainte spusese că ea și generația căreia îi aparține au avut privilegiul să trăiască altfel, civilizat, în ultimii 20 de ani, anii prezenței americane în Afganistan. A mai spus, cu o luciditate sfîșietoare, că acum s-a sfîrșit totul. Că întoarcerea talibanilor la putere echivalează cu retezarea aspirațiilor lor, în special ale femeilor, la o viață normală, la respect și înțelegere, la toleranță.

Și m-am gîndit din nou, cum mi se întîmplă adesea cînd văd atrocități comise în diverse părți ale lumii, cît de naivi, cît de copilăroși și cît de rupți de realitate sîntem noi, cei cu adevărat privilegiați de istorie. Cît de ușor ne lăsăm adormiți în legănarea stării de bine și cît de triviale par frămîntările noastre (îndeosebi acelea iscate în jurul discuției despre corectitudinea politică, tot mai acaparantă) în comparație cu traumele celor mai puțin norocoși. Și cît de ușor uităm…

E un semn al apusului, cred. Sau, cel puțin, al unei transformări inevitabile și vom vedea cît de radicale. Civilizația occidentală a atins acel nivel al bunăstării care a-nceput deja de-o bună bucată de vreme să lase urme asupra culturii occidentale. Am înlocuit temele grave, sechele ale trecutului marcat de războaie sîngeroase, cu temele minore ale unei civilizații care nu-și mai poate evalua lucid sensul. Ajung acum la conducerea acestei bucăți de lume generațiile pentru care istoria tulbure e doar informație teoretică, un fel de poveste fantasy mai puțin atractivă decît orice episod din Urzeala tronurilor. Sentimentul pericolului e mai mereu derizoriu, se traduce prin lipsa unor mofturi. Pînă și amenințarea unui virus mortal pare ceva străin, suspect, un element de plot hollywoodian.

Într-un fel, e și acesta un mod „de-a muri încet în istorie”. Not with a bang but a whimper.

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Editura Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Editorial”

Editorial nr. 6/2022

În agitația lumii de azi e tot mai greu să gîndești. Bombardați cu informații adesea îndoielnice,

Editorial nr. 5/2022

Așa cum video-ul a ucis radioul și rețelele de socializare, blogul, prevăd un viitor nu foarte

Editorial nr. 4/2022

Scriitorul se profesionalizează încetul cu încetul și la noi. Nu atît în practica gestionării producției proprii

Editorial 2-3/2022

Trăim sub iluzia afurisită a linearității, cînd în fapt totul pe pămînt se întîmplă ciclic. Rotația

Editorial 1/2022

Culturile mici sînt mici din multe pricini, însă pe-un loc fruntaș aș spune că este dorința