„Vom muri încet în istorie”, și-a încheiat tînăra afgană intervenția telefonică, deunăzi, la una dintre televiziunile de știri occidentale. Înainte spusese că ea și generația căreia îi aparține au avut privilegiul să trăiască altfel, civilizat, în ultimii 20 de ani, anii prezenței americane în Afganistan. A mai spus, cu o luciditate sfîșietoare, că acum s-a sfîrșit totul. Că întoarcerea talibanilor la putere echivalează cu retezarea aspirațiilor lor, în special ale femeilor, la o viață normală, la respect și înțelegere, la toleranță.
Și m-am gîndit din nou, cum mi se întîmplă adesea cînd văd atrocități comise în diverse părți ale lumii, cît de naivi, cît de copilăroși și cît de rupți de realitate sîntem noi, cei cu adevărat privilegiați de istorie. Cît de ușor ne lăsăm adormiți în legănarea stării de bine și cît de triviale par frămîntările noastre (îndeosebi acelea iscate în jurul discuției despre corectitudinea politică, tot mai acaparantă) în comparație cu traumele celor mai puțin norocoși. Și cît de ușor uităm…
E un semn al apusului, cred. Sau, cel puțin, al unei transformări inevitabile și vom vedea cît de radicale. Civilizația occidentală a atins acel nivel al bunăstării care a-nceput deja de-o bună bucată de vreme să lase urme asupra culturii occidentale. Am înlocuit temele grave, sechele ale trecutului marcat de războaie sîngeroase, cu temele minore ale unei civilizații care nu-și mai poate evalua lucid sensul. Ajung acum la conducerea acestei bucăți de lume generațiile pentru care istoria tulbure e doar informație teoretică, un fel de poveste fantasy mai puțin atractivă decît orice episod din Urzeala tronurilor. Sentimentul pericolului e mai mereu derizoriu, se traduce prin lipsa unor mofturi. Pînă și amenințarea unui virus mortal pare ceva străin, suspect, un element de plot hollywoodian.
Într-un fel, e și acesta un mod „de-a muri încet în istorie”. Not with a bang but a whimper.
