Necorespunzător

Pe cine interesează toate viețile astea, ai zis, ce nu are legătură cu tine nu există. Dar eu aș fi vrut să-ți spun că te-nșeli, niciodată viețile nu sunt numai ale noastre.

264 vizualizări
Citiți în 36 de minute

Stăteam la parter și chiar sub fereastra bucătăriei era terasa de la ghenă, puteai sări cu ușurință de pe pervaz jos, în praful amestecat cu resturi de gunoi și cioburi de sticlă. Mă gândisem la un moment dat să ies ziua și să curăț cu mătura acoperișul dat cu smoală, dar mi-a fost rușine de vecini, care știau că, uneori, noaptea încălecam pervazul întunecat și, cu fetița în brațe, mă ascundeam acolo de Mitrică. Mă obișnuisem să stau în sufragerie cu radioul în surdină și fata pe genunchi, îl auzeam când intra în scară și bâjbâia după întrerupător, aveam exact timp să închid lumina și radioul, să descui ușa și să dispărem amândouă, eu și Petruța, dincolo de dreptunghiul de întuneric care ne înghițea imediat. Mi-era mereu frică să nu aterizăm pe lângă, marginea era joasă și copilul și-ar fi zdrobit capul de asfalt, așa că momentul săriturii era foarte important, singurul în care îmi permiteam câteva secunde de pregătire. Oricum, chiar și vara, Petruța era înfășurată în câteva pleduri groase, ca, dacă se întâmpla să cădem, să fie cât mai bine apărată. Mă lipeam cât puteam de bine de smoala călduță vara, alunecoasă și umedă când venea frigul, iar copilul îl puneam alături, continuând să-l legăn cu o mână, ar fi fost un dezastru dacă începea să plângă. Totuși, ca într-un fel de complicitate secretă, numai a noastră, nu plângea, mă privea cu ochii enormi, albaștri, aproape albi, și-și sugea degetele mici, sau mi le trecea ușor peste față. Plângeam eu, fără zgomot, așa cum învățasem încă de la C., mai ales după ce îl auzeam pe Mitrică înjurând și lovindu-se de mobile până nimerea patul. Dar n-a fost întotdeauna așa, mi-a zis judecătoarea, când a venit în sfârșit ziua pronunțării, nu, nu fusese, uneori n-aveam timp să iau copilul și nu riscam să-l las în calea lui, sau pur și simplu adormeam așteptându-l și ne trezeam amândouă cu el peste noi, deja cu cureaua scoasă și îndoită, și în toți anii ăia nu m-am gândit niciodată că puteam să fac și eu, la cât de beat era, ce făcuse Sandu când Ioana nu mai suportase și-l trimisese la noi. Să-i smulg cureaua, să-l pocnesc cu ea metodic, așa cum făcea el, începând cu gleznele care rămâneau umflate câteva zile, continuând cu gâtul, acolo unde durea cel mai tare, terminând cu obrajii, pe care i-aș fi pocnit cu pumnii, cu palmele, cu pumnii. Neamul de curve care eram. Ce regrete aveam. Asta, asta regretam, tovarășa judecătoare, că nu l-am lovit nici măcar o dată, că n-am simțit plăcerea asta care avea să rămână necunoscută pentru mine, că știam, știam câtă plăcere se ascunde în ură, poate nu tocmai plăcerea la care te gândești când te căsătorești, cununa de lămâiță, deși neamul vostru de curve, blonde și curve, v-ați întins cu toată țesătoria, în toată țesătoria erau trei bărbați, și o sută de femei, curve toate. Atunci, de ce-ai stat, dacă era rău, dacă binele promis s-a făcut țăndări și s-a împrăștiat deasupra blocului 10 A din Drumul Taberei, devreme, încă din al doilea an, poate și mai devreme, împăcați-vă, mamă, că sunt vremuri grele și o femeie singură cu un copil nu-și mai găsește alt bărbat, și Mitrică nu e băiat rău, și bătăile astea sunt și ele de mai multe feluri, și îl iubesc, pentru că încă e puternic, frumos, pentru că m-a luat cu el în locomotivă și înaintea noastră nu mai erau decât pustietatea verde-maro-albastră, șerpii argintii, unduitori, fără sfârșit.

Firește că nu am zis nimic din toate astea, și ecoul se tot auzea, mai slab, mai puternic, animat de o voință proprie, ascultă, fetițo, fetițo, fetițo, s-au auzit iar vocile ei consecutive, tu să nu faci vreo prostie, să lași copilul singur pe lume, să ajungă o nenorocită, că eu nu ți-o cresc, Sandu e bolnav, știi și tu, iar Radu e foarte mic, abia încăpem în camera asta și numai de plodul tău nu e loc.

Pe cine interesează toate viețile astea, ai zis, ce nu are legătură cu tine nu există. Dar eu aș fi vrut să-ți spun că te-nșeli, niciodată viețile nu sunt numai ale noastre. Dar ale cui, ale cui, ale cui, s-a auzit ecoul în telefon, ca și cum între cele două receptoare, între Drumul Taberei și Mântuleasa ar fi fost o peșteră mare și neagră în care vocile noastre se pierdeau una de alta, ascultă, Ioana, am fost azi la tribunal, prima înfățișare, m-am rătăcit pe culoare, m-am împiedicat pe scări, dar într-un final, cum spui tu, într-un final nu mi-am adus aminte nimic altceva decât apa. Apa care vorbea, ca atunci, am căutat un loc pe unde se putea coborî pe malul ei, am alunecat pe iarbă și vârfurile pantofilor mi-au intrat în mâlul verzui, ce trebuia să înțeleg din toate astea, soarele ca atunci, argintiu albastru necruțător, mâinile reci atingându-mi gleznele, răcorindu-le, tufele subacvatice de brădiș, părul înecaților.

Și mi-am adus aminte de femeia pe care am văzut-o noi la C., acolo unde Dunărea făcea cotul ascuțit, și unde erau curenții cei mai puternici, stătea la mal, cu apa până la coapse, și își lovea burta cu pumnul, tu ai zis, ce face, eu am urmărit pumnul mic care izbea calm, la intervale egale, undeva sub buric, ca bătăile unui gong era, ca dangătul de clopot. Crezi că vrea să lepede, ai zis și cele trei silabe s-au deșirat ușor, pe deasupra apei, până la femeia care parcă le-a auzit și a ridicat capul, mie mi s-a părut că văd cum dintre picioare îi alunecă un pește mic, roșu, cu ochi laterali acoperiți de pielițe groase, dar cu privirea vie, care te urmărea peste tot, l-ai văzut și tu, te-am întrebat, dar tu habar n-aveai despre ce vorbesc, o și luaseși înapoi spre casă. Nu mai era nimic de înțeles despre apă după ce am auzit sunetul mic pe care l-a făcut vietatea când s-a scufundat în valuri.

Sâmbăta aia a venit mai târziu ca de obicei, m-a luat prin surprindere și n-am mai apucat să ajung la fereastra bucătăriei. Am intrat în debara, pe bara grea de lemn erau agățate hainele de iarnă, în stânga înghesuisem o masă mai mică, dreptunghiulară, pe care stăteau plăpumile.

Firește că nu am zis nimic din toate astea, și ecoul se tot auzea, mai slab, mai puternic, animat de o voință proprie, ascultă, fetițo, fetițo, fetițo, s-au auzit iar vocile ei consecutive, tu să nu faci vreo prostie, să lași copilul singur pe lume, să ajungă o nenorocită, că eu nu ți-o cresc, Sandu e bolnav, știi și tu, iar Radu e foarte mic, abia încăpem în camera asta și numai de plodul tău nu e loc. Am zâmbit pentru că îi vedeam ochii albaștri albindu-se și mai tare, ca ai lui Radu, când se enerva sau cădea pe gânduri, o vedeam în mijlocul sufrageriei din Drumul Taberei lipindu-și fetița de piept, după ce își scosese bluza de mătase și rămăsese doar în sutien, de căldură, zicea ea, dar eu știam că despre altceva e vorba, a lipit-o pe Petruța de pielea care mirosea a săpun și a vanilie și ea a căscat ochii mari, eram și nu eram eu, aveam aceiași ochi și aceeași dragoste și același păr aproape alb, doar sânii erau moi și parfumați, fără lapte. Noi suntem străinii, îți amintești, noi ne iubim între noi, pentru că altfel nu ne iubește nimeni. Am să vin să vă gătesc, am să aduc fructe noi din grădina de aici, din Mântuleasa, nicăieri nu sunt zarzăre mai parfumate, o să le fac dulceață.

Dar Radu zicea că nu există străini, toți am fost străini cândva.

Carnea neagră se face roșie, verde, e ca un imprimeu nemțesc pe care ne-am certat odată, mai demult. Ciudat, în întuneric, pașii împleticiți, pumnii orbi își recapătă precizia, și nimeresc în plin. Sunetul de oase e altul decât sunetul de carne, știu să mă întorc, să mă răsucesc, să nu atingă fața, sânii, burta, dar uneori întârzii, câteva secunde de respirație și e prea târziu, respirația se plătește, falangele se-nfig în coșul pieptul, o dată, mai jos, în burtă, o să coboare și mai mult și asta nu trebuie să se întâmple, peștele mic și roșu trebuie să rămână acolo, prins în carnea care-l protejează, jos nu e nici o apă care să-l primească, ar cădea direct pe covor, lasă-l să trăiască, o să fie băiat, o să-ți conducă locomotiva mai departe, și mai departe, acolo unde tu n-ai ajuns niciodată.

Sâmbăta aia a venit mai târziu ca de obicei, m-a luat prin surprindere și n-am mai apucat să ajung la fereastra bucătăriei. Am intrat în debara, pe bara grea de lemn erau agățate hainele de iarnă, în stânga înghesuisem o masă mai mică, dreptunghiulară, pe care stăteau plăpumile. Am trecut printre picioarele ei și am ajuns în partea din spate, unde erau paltoanele, chiar în capăt atârna gulerul de vulpe, i-am văzut în întuneric ochii de sticlă lucind stins, mirosea a naftalină și a altceva, a piele pe care cândva a crescut o carne vie, a putreziciune, am simțit că amețesc, mi s-a întors stomacul pe dos. Am vomitat înainte să mă tragă cu totul afară de-acolo, peste haine și plapuma de mătase lucioasă. N-a observat, m-a trântit pe carpeta din hol și mi-a desfăcut picioarele, fusta mi s-a sfâșiat de-a lungul unui picior, stătea cu genunchiul pe ea, am încercat să alunec împreună cu carpeta pe parchetul lustruit cu ceară, am reușit, dar m-am lovit tare cu capul de tocul de la ușa dormitorului, am simțit când mi-a dat sângele, m-a tras înapoi, mi-a rupt chiloții și mi-a strecurat o mână sub bluză, totul cu o precizie ciudată, cum nu avea niciodată când era treaz, am simțit un fel de plăcere care m-a făcut să-mi vină să vomit din nou, când am simțit aerul rece care intra în mine, partea de jos, complet goală, rămăsese direct pe parchet, amețeala creștea, mi-am dat seama că nu nimerea șlițul de la pantaloni, așa că am întins mâna, l-am desfăcut eu, mi-am băgat degetele înăuntru, dar, exact cum mă așteptasem, erecția lipsea, scrotul atârna rece și umed și fără să vreau mi-am adus aminte de pielea de vulpe din debara, mirosul ei crescuse în jurul nostru până umpluse camera, era acum peste tot. Și mi s-a făcut milă, de mine, de el, de situația în care ajunseserăm, iar când am încercat să-l împing i-am simțit obrajii uzi de lacrimi. Mi s-a făcut dor de primele noastre întâlniri, din garsoniera pe care o împărțea cu colegul lui, mecanic și el, cu care făcea uneori schimb de tură. Dragostea însemna atunci  nopțile întunecoase în care el se strecura afară din cearșaful înghețat, apartamentul îi fusese distribuit de CFR și nu era departe de gară, auzeam șuieratul sirenelor prin somn, până dimineața. Îl așteptam și atunci să vină, dar nu cu grija de a mă ascunde repede undeva, mă prefăceam că dorm, era jocul nostru, îmi plăcea să-l simt strecurându-se peste cearșafuri așa îmbrăcat cum era, aducând cu el atâtea mirosuri necunoscute și imaginea unei depărtări către care probabil n-aveam niciodată să mă îndrept. Era mereu altul, necunoscutul din visurile oricărei femei tinere, fără chip, cu corpul făcut din întunericul atâtor nopți nedormite. Desfă picioarele, îl auzeam, cuvintele ajungeau altfel la mine prin bezna camerei, îl simțeam cum intră cu ușurință în mine, pe atunci nu exista nici o împotrivire, toate porțile se deschideau ca fermecate în calea lui, așa zicea, niciodată n-am crezut că ceva îți poate produce atâta plăcere, o simțeam într-un corp care nu mai era al meu, dar de când plăcerea are vreo legătură cu corpul, eram două umbre pe marele perete alb de vizavi, luminat la răstimpuri de reclama strălucitoare a barului de peste drum, eram într-un film de Elia Kazan, cum vedeam uneori la cinematograful din cartier, pe viață și pe moarte, fără happy-end, în care finalul nici nu contează, de fapt, pentru că sensul lucrurilor e întotdeauna la mijloc, întotdeauna la mijloc, acolo de unde încă nu ai cum să ghicești nimic despre ce va fi. Poate că avea dreptate, mă gândeam mai târziu, sub cerul alb din Drumul Taberei, pe acoperișul vopsit cu smoală al ghenei, poate-mi plăcea prea mult, poate.

De unde să fi avut noi bani pentru toate astea, măcar părul ei minunat, auriu, dacă l-am fi ridicat într-un coc moale și rotund, cu firicele încrețite cu fierul cald, cum aveau celelalte candidate. Era prea târziu acum, am privit-o cum naufragiase în mijlocul lor, o pajiște înflorată țipător într-o mare de lebede grațioase.

*

Peste câțiva ani, pentru că îmi repeta asta în fiecare zi, făcând piruete nesfârșite printre mobilele înghesuite, am hotărât să o ducem la balet. Dacă are talent, o vor primi fără să fie nevoie de mari cheltuieli, o să te ajutăm eu și Sandu, ai promis, ignorând ceea ce era evident pentru noi toți: Petruța era mică și îndesată, avea corpul lui Mitrică, un trunchi gros, legat direct de partea de jos a corpului, fără nici un fel de spațiu intermediar, fără talia îngustă, fragilă a fetițelor de vârsta ei. Exact cum remarcase dând sever din cap profesoara de la școala de coregrafie, care scrisese în dreptul numelui ei, cum o văzuse intrând pe ușă: nu corespunde. Într-un fel, vorbele astea au urmărit-o toată viața, pentru că oriunde a încercat să se integreze, s-a lovit de alt fel de respingere, începând de la cea mai greu de suportat, respingerea lui Mitrică. Era o vară care se stingea ca un om consumat de boală, cu pielea tot mai galbenă și ritmul respirației încetinit. Ne-am urcat împreună, toți patru, îl luaseși și pe Radu cu noi, pe vremea aia erau nedespărțiți, în troleibuz de la capătul liniei, ca să prindem locuri pe scaun pentru copii. Petruța stătea solemn pe scaunul tare, cu picioarele atârnând în gol, atentă să nu-și șifoneze rochia nouă. De fapt, i-o făcuserăm noi, dintr-una mai veche de-a ta, cu câteva luni în urmă. Dar cum pe atunci se îngroșa îngrijorător de la o lună la alta, oasele i se transformau, acoperindu-se imediat de o carne tare, îndesată și deja acoperită de un păr blond și des, abia reușisem s-o înghesuim în rochia înflorată, care amenința să-i crape pe la toate încheieturile. Tare s-a mărit copilul ăsta, ai zis chiar și tu odată, încearcă s-o mai ții de la mâncare. Dar cum aș fi putut să o dezvăț acum de obiceiul bomboanelor cărora le prinsese gustul, i le îndesam între buzele umede încă de când începuse să mestece, în nopțile noastre de pe acoperișul ghenei. Până a intrat la liceu a căutat dulciurile, sărind uneori chiar peste mese, când nu era nimeni s-o supravegheze. Chiar și acum avea în gentuța de vinilin lucios o pungă de hârtie cu caramele pentru mai târziu, destinate sărbătoririi victoriei sau înecării amarului după eventualul eșec.

Când am ajuns, în curte și pe holul îngust se înghesuiau fetițe mici și subțirele, cu fustele de tul alb și roz înfoindu-se în jurul lor, creând o mare mișcătoare de șifon și mătase din care ieșeau piciorușe în dresuri imaculate și balerini delicați. Aveau obrajii palizi acoperiți de un praf sclipitor, în nuanța piersicii abia coapte, pletele strânse într-un coc înconjurat cu panglici de saten gros. De unde să fi avut noi bani pentru toate astea, măcar părul ei minunat, auriu, dacă l-am fi ridicat într-un coc moale și rotund, cu firicele încrețite cu fierul cald, cum aveau celelalte candidate. Era prea târziu acum, am privit-o cum naufragiase în mijlocul lor, o pajiște înflorată țipător într-o mare de lebede grațioase. Ca și cum toate astea nu erau de ajuns, lovitura de grație i-o dăduse Radu, aliatul și sufletul ei pereche, care se scurgea acum de-a lungul peretelui vopsit în vernil, năuc de atâta frumusețe, amețit de mirosuri și de șoaptele emoționate, fără să îndrăznească să se amestece printre ele, înmuindu-și doar genunchii plini de julituri în valurile de spumă albă ale rochiilor lor, cu gura întredeschisă de mirare și adorație. Micile zeițe însă nici nu-l observau, mișcările lor ondulatorii îl împingeau de colo-colo, lipindu-l de zid și făcându-l nevăzut.

Acolo unde mai devreme vibrase coarda subțire a eșecului, acum aerul se îndoia sub greutatea uralelor. Curtea era plină de copii, printre ei era și o profesoară din comisie, iar dincolo de  țepii metalici ai gardului se opriseră câțiva trecători, atrași de strigătele dinăuntru.

Din când în când ușa albă cu sticlă jivrată se întredeschidea doar cât să lase înăuntru una din siluetele filiforme și se închidea repede la loc, abia apucai să vezi chipurile severe dinăuntru, toate aplecate asupra unor registre. Unele ieșeau probabil pe o altă ușă și rămâneau în curte, pentru că numărul celor din frumosul hol scăzuse considerabil. Rândul Petruței trecuse de mult, de câte ori ușa se întredeschisese pentru ea, se trăgea înapoi, lăsând loc altei fetițe, care trecea încrezătoare prin fâșia de lumină tot mai palidă. În urma ei mai erau doar patru copii când m-am îndreptat spre ea să o întreb ce avea de gând să facă. Dar exact atunci a trecut prin spațiul care se căscase iar pentru câteva secunde, și ușa s-a trântit în fața mea fără să mai apuc să întreb nimic. Am rămas acolo, fără gânduri, trecând dintr-o mână în alta mânerul transpirat al poșetei. Prin fața ochilor îmi curgeau tot felul de imagini fără sens, nici n-am observat când celelalte fetițe au dispărut și ele în încăperea alăturată, eram singură în holul pe care lumina după-amiezii îl micșorase, înnegrindu-i pereții, părea acum antreul obișnuit al unei case de la țară, fără nimic din aerul roz al speranței care-i îmbibase pereții mai devreme.

Într-un târziu, au ajuns la mine țipetele copiilor. M-am gândit la Radu, singurul băiat între atâtea fetițe gata de lupta vieții lor de până atunci, îl și vedeam doborât de micile războinice, acoperit de tulurile albe ca de steagul unei bătălii inevitabil pierdute. Precis sărise în apărarea Petruței, care ieșise cine știe de când pe ușa învinșilor, cu rochia ei înflorată care o maturiza inevitabil, făcând-o și mai necorespunzătoare, și mai odioasă în mijlocul frumuseții fragede a prepubertății din care ea părea să fi ieșit prea devreme.

Dar nu.

În curte, pe aleea asfaltată mărginită de tufe de crini, Petruța părea o ființă de gumă și de aer, fără oase, un singur mușchi elastic care o purta roată de-a lungul aleii, o arunca în aer ca pe o coardă înflorată, însăși frumusețea și grația, un fluture uriaș, imponderabil tulburând aerul liniștit al după-amiezii. Acolo unde mai devreme vibrase coarda subțire a eșecului, acum aerul se îndoia sub greutatea uralelor. Curtea era plină de copii, printre ei era și o profesoară din comisie, iar dincolo de  țepii metalici ai gardului se opriseră câțiva trecători, atrași de strigătele dinăuntru.

În suma aia de arcuiri și salturi periculoase profesoara a văzut imediat potențialul ei de gimnastă. O duceți la gimnastică, doamnă, fetița are un talent deosebit, mi-a zis și m-a întrebat ce vârstă are. Era puțin prea mare pentru o carieră adevărată, dar cine știe, a adăugat, la asemenea talent.

Petruța, lac de sudoare, cu rochia sfâșiată la subraț, în spate, pe pieptul care-i palpita, surâdea fericită înconjurată de ceilalți copii, adevărata eroină a zilei, i-ai zis tu cu ochii plini de lacrimi, vino la mama, ca și cum tu erai mama, tu erai acolo cu îmbrățișarea pregătită, nu eu, care rămăsesem ca de obicei fără reacție, într-un colț al curții.

Le-ai arătat tu încrezutelor ălora, i-a zis Radu fericit, odată regăsiți în spațiul familiar al troleibuzului, băgând în gură o caramea cu hârtie cu tot, până acasă au mâncat amândoi toate bomboanele din punga de hârtie maro, pe care au spart-o în stația ITB, speriind un stol de porumbei.

                                                                                                        (fragment dintr-un roman în lucru)

ANDREEA RĂSUCEANU este scriitoare și critic literar. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1998–2002), secția română-engleză. În anul 2009 a devenit doctor în filologie cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (UB). Între 2010 și 2013 a beneficiat de o bursă postdoctorală POSDRU, incluzând un stagiu de șase luni la Universitatea Sorbonne – Paris 3, finalizată cu lucrarea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară. A predat cursuri de presă culturală românească, cultură și civilizație română, limbă și literatură engleză. A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste literare precum: Viaţa Românească, România literară, Observator cultural, Revista 22, Bucureştiul cultural, Idei în dialog, Dilema veche, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe.
Prima ei carte, Cele două Mântulese, a apărut la Editura Vremea, în anul 2009. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. În 2013 a apărut, la Editura Humanitas, cartea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei Observator cultural. A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori. La Editura Humanitas a publicat Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016), carte nominalizată la premiile revistei Observator cultural, Dicţionar de locuri literare bucureştene (2019, împreună cu Corina Ciocârlie), și romanul O formă de viață necunoscută (2019).
Este coautor al volumelor Bucureștiul meu (Humanitas, 2016), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (Polirom, 2014), Bookătăria de texte și imagini 2 (Pandora-M, 2016), Ferestre din București și poveștile lor (Editura Peter Pan, 2015), Orașul. Antologie de proză (Gestalt Books, 2016), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Curtea Veche, 2016).
În anul 2016 a lansat o emisiune difuzată de TVR 2, Povești citadine. Din vara lui 2017 coordonează seria de literatură contemporană a editurii Humanitas.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Pastorala
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Cuțitul japonez de Răzvan

Copilul favorit

Și neînțelese rămaseră și vorbele acestuia către femeia care-l scutura să-l sfâșie:— Mamă, acum eu sunt

Un vuiet
(fragment)

Denis se născuse dintr-o relație pasageră cu un român. Maică-sa îl ținuse acolo până la cinci