Într-un aeroport se întîlnesc un bărbat și o femeie care descoperă, întîmplător, că au aceeași destinație. După călătorie, scînteia atracției pe care au simțit-o unul față de celălalt îi împinge rapid într-o relație intensă, dar în scurt timp apar și problemele. Este o relație din care ea va evada de cîteva ori, iar el o va aduce înapoi de fiecare dată, făcînd-o încetul cu încetul să devină dependentă de el. Însă cum ar putea să funcționeze lucrurile între un bărbat atît de sigur pe el și învăluit în mister, ce pare să vină de nicăieri, și o femeie ce poartă mereu cu sine eșecul tuturor relațiilor la care a fost martoră, începînd cu cea a părinților ei?
„Tînăra româncă scrie diferit și revigorant, înțepător, curajos, limpede.” (Annette König, Die BuchKönig bloggt)
„Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii tinere românești.” (Medana Weident, Deutsche Welle)
Pe 21 noiembrie e ziua mea şi în anul acela s‑a întâmplat ca timp de două săptămâni în jurul acestei date să fiu din nou singură acasă. Victor era la Londra. Mi‑a spus că se revanşează când se întoarce, dar nu voiam neapărat să facem petrecere, nu ţineam şi nu ţin la ziua mea. N‑are legătură cu trecerea timpului.
Când am terminat facultatea, tata mi‑a spus: „Acum eşti la vârsta la care nu mai există vârstă“ şi am înţeles că asta înseamnă că voi rămâne încremenită pe veci în vârsta mentală de 23 de ani, ceea ce mi s‑a părut straniu. Nu m‑am simţit niciodată tânără, poate de‑asta înaintarea în vârstă n‑a fost niciodată o dramă.
Corpul meu nu mi‑a plăcut niciodată până nu l‑am cunoscut pe Victor, căruia părea că‑i place mai mult decât celor dinaintea lui. Începusem să mă îmbrac altfel, să port bijuteriile luate de el, să‑mi las părul ceva mai lung, la sugestia lui, să mă dau cu ruj. A fost singurul lucru pe care am acceptat să mi‑l pun pe faţă, deşi a încercat să mă trimită la salon să mă machiez de mai multe ori, spunând că decontează el.
— Să te simţi şi tu femeie, zicea.
Îmi făcea o favoare că mă scoate din ignoranţa faţă de propria mea înfăţişare.
Aşa cum nu‑mi simţeam vârsta, nu‑mi simţeam nici genul. Adică îmi era clar că sunt atrasă de bărbaţi, nu asta zic, dar n‑am simţit niciodată nevoia să‑mi confirm sau să‑mi accentuez feminitatea cu accesorii. Evident că nu e nimic greşit în a face asta, dacă ai plăcerea şi‑ţi permiţi (în timp şi bani), dar eu nu ştiam ce anume mă face femeie şi nici nu credeam că e important să descopăr. Au fost numeroase momentele în care lipsa mea de interes pentru mărcile feminităţii a fost văzută ca un handicap. Începând din sânul familiei, de la mama, care s‑a trezit pe când aveam vreo douăzeci şi ceva de ani că a ratat discuţiile din adolescenţă despre feminitate şi seducţie şi s‑a apucat să‑mi spună că am faţa cam palidă şi trebuie să‑i dau un pic de culoare, nu e posibil să umblu aşa prin lume.
Despre discuţiile legate de seducţie nu ştiu ce să spun, probabil c‑a fost bucuroasă că n‑a fost nevoie să‑mi tempereze pornirile de vânător, pentru că nu le‑am avut niciodată. Probabil că faţa mea ştearsă a ajutat‑o până la urmă, cel mai mult şi mai mult pe ea, că n‑a trebuit să mă adune de prin discoteci.
N‑am primit niciodată semnale din exterior c‑aş fi frumoasă, până la Victor. Acesta a fost universul nou pe care l‑a deschis şi pe care eu l‑am primit cu puţin amuzament şi multă curiozitate. În prezenţa lui am simţit că sunt femeie (pentru că mă instruia el), iar înainte şi după el am fost doar eu, Maria. Uitându‑mă acum în urmă, îmi dau seama că am locuit acest concept exact aşa cum aş locui un spaţiu nou, în care‑mi aduc lucrurile, pe care mi‑l apropriez, care începe să miroasă a mine, dar care rămâne gol în momentul în care plec de acolo. Victor avea cuvintele la el, adică ştia exact ce să spună ca să te înmoaie, ceea ce venea din inteligenţa vânzătorului şi, de asemenea, probabil, dintr‑o experienţă bogată, din care mie mi‑a împărtăşit foarte puţin.
Poţi să vezi însă din felul în care vorbeşte despre alte femei, inclusiv despre cele de la televizor, ce crede despre tine, indiferent cât de galant şi de precaut ar fi când îţi sugerează că ar trebui să mai schimbi una‑alta.
Nu mi‑au displăcut deloc complimentele, le‑am primit avidă şi le‑am lăsat să compenseze şi lipsurile din relaţiile anterioare, în care atât eu, cât şi partenerii mei am fost deasupra acestor chestiuni lumeşti. Mi‑am dat seama că nu e nimic degradant în a ţi se spune că eşti frumoasă, la fel cum nu e degradant să ţi se spună că faci o cremă de mazăre excelentă, la fel cum nu e degradant să te vrea pentru că‑i pricepi glumele şi râzi, intră toate în rotiţele mecanismelor de recompensă, care lucrează în aşa fel încât să vă ţină împreună.
Rujul mă făcea să mă simt murdară şi‑mi usca buzele. Când eram singură acasă şi nu mă vedea nimeni, mă dădeam pe buze cu unt, încercam cumva să mă întorc la setările din fabrică. Lui Victor îi plăcea rujul pentru că‑l stârnea un gest anume – mi‑l întindea pe obraz cu degetul mare, apăsând puternic şi trăgând de piele. Se pare că acest glitch în imaginea mea, rujul întins, gura care‑şi pierde forma, mă făcea vulnerabilă şi gata de a fi atacată.
Poate i‑ar fi plăcut să‑mi curgă şi rimelul, m‑am gândit, şi i‑am oferit şi asta de câteva ori.
Şi m‑am gândit că e cam devreme totuşi să încep să mă zbat să‑l păstrez.
N‑am avut privilegiul unei relaţii de zece ani, nici măcar al uneia de cinci. Nu ştiu când intervine nevoia de a da culoare relaţiei sau de a‑ţi da culoare ţie pentru a o salva din plictiseală şi rutină sau când începi să‑i ceri celuilalt să facă asta.
La noi se pare că a fost din start.
Când eram numai eu acasă, nu voiam să vină Sanda, îmi spălam singură vasele şi mai mult nici nu era de făcut. Victor însă îi cerea normă dublă când se întorcea, astfel încât să‑şi recupereze orele şi banii, dar asta probabil că‑i dădea şi ei programul peste cap şi mă detesta.
Vizitați pagina cărții pe site-ul editurii.
Nu scrie rau, poate fragmentul /subiectul despre care scrie ( din ce am citit aici ) e superfluu..