Strada Traian cobora din Piața Traian până la Dunăre. Avea câteva sute de metri, nu era o stradă lungă, dar arăta foarte diferit de la un capăt la altul. Începea în centru, iar în capătul de sus erau câteva clădiri vechi și frumoase, care fuseseră renovate recent, așa că arătau curate. Numai că, în orașul acesta, renovarea nu durează mult, spoiala începe să se scorojească repede. Până ajunge să se renoveze toată strada, probabil că în capătul de sus vor curge iar fațadele. Aici ruina nu se lasă mascată.
Clădirile de sus aparținuseră unor instituții care nu mai existau și, cu toate că arătau bine, erau goale. Urma o porțiune cu câteva clădiri decente, apoi, destul de rapid, intrai în zona decrepită a străzii, cu case dărăpănate, fără utilități, și parcele goale, pline de gunoi. La final de tot, un edificiu înalt, socialist, abandonat și acela, dezechilibra complet peisajul.
După el urma o troiță cu o cișmea și, mai la vale un pic, Dunărea, care curgea mereu cu o viteză amețitoare, de la dreapta la stânga, deși din felul în care citeai locul te-ai fi așteptat să curgă invers.
Dunărea văzută după o perioadă în care erai departe de ea îți răsturna preț de câteva secunde percepția spațiului. Curgea invers. Și curgea bizar de repede pentru locul acela încremenit în care ți se dezvăluia.
Sala de box unde-și ținea Mircea orele cu copiii era în zona aceasta deteriorată a străzii, la parterul unei case cu un etaj. Chiar deasupra ușii dublate de gratii era un balcon care arăta ca un blat tăiat, cu toate straturile la vedere, din el ieșeau cărămizi și din cărămizi curgea un praf roșiatic. Din podeaua balconului creștea un copac subțire și tânăr și, cu toate că spațiul de deasupra sălii era locuit, oamenii nu găsiseră de cuviință să smulgă copacul, care părea a fi o albizia.
De câte ori venea în vizită la Mircea, Valer cobora din autobuzul 4 în stația din fața hotelului Traian, apoi o lua la pas pe strada Traian. Simțea deja curentul provocat de fluviul încă nevăzut și uitându-se în jos, în lungul străzii, visa cu ochii deschiși cum ar fi ca strada aceasta să poarte numele lui.
Își dorea mult să fie o stradă în oraș care să-i poarte numele. O merita din plin.
Se uita pe plăcuțele de pe clădiri și nici nu trebuia să închidă ochii ca să vadă scris acolo: „Valer Pataki, boxer”. Sau: „Valer Pataki, boxer campion”. Sau: „Valer Pataki (1952- ), campion la box”. Nu, fără anul nașterii, ca să nu se creeze așteptarea pentru anul morții. Îngerul negru nu trebuie invocat, se gândea el, să nu-i aducem aminte.
Acum, însă, coborând pe strada Traian către sala de antrenament, i se înșuruba în minte o idee nouă: „Valer Pataki, boxer și scriitor”.
Cartea lui de memorii era aproape gata. Peste o săptămână urma să meargă la tipografie să-și ia pachetele.
Voia o lansare grandioasă, la un mare restaurant din oraș, unde să invite foști boxeri din generația lui din toată țara, să dea autografe, să cheme presa și să organizeze o gală demonstrativă cu juniori. Pentru asta trebuia să vorbească cu Mircea.
Această lansare devenise cel mai mare vis al lui de vreo câțiva ani și era pe cale să se îndeplinească. Vânduse un teren la țară pentru el.
*
Victorița n-a vrut nici în ruptul capului ca băiatul să-i instaleze ei aplicația pe telefon. Camera de supraveghere nu fusese ideea ei și nu voia să-i pice pe cap grija de a o urmări. Bogdan avea și el aplicația, dar nu se uita niciodată pe cameră să vadă ce se întâmplă în curtea părinților.
Spre dezamăgirea mamei, fiul s-a grăbit să plece.
S-a dus în spatele curții să mângâie câinele și i-a promis că trece în zilele următoare cu mașina să-i mai aducă un sac de boabe. N-a mai stat să-l aștepte pe tata.
A plecat pe jos către centru, abătut, și i-a trimis Alinei un mesaj că ajunge acasă într-o oră.
Strada Mărășești, mică și pietruită și foarte verde vara, era într-un cartier vechi, ascuns nu departe de centrul orașului. Se afla chiar în spatele liceului la care învățase Bogdan. Îi plăcuse dintotdeauna zona aceea cu case mari și impunătoare, multe dintre ele având marchize de sticlă, care încă mai stăteau în picioare. Îi plăcea cartierul acela mult, se plimba pe acolo de câte ori avea ocazia să ajungă prin centru.
Mihai Pataki, fiul lui Valer, reușise să obțină, în numele tatălui său, retrocedarea unei case de pe strada Mărășești. Casă care aparținuse străbunicilor săi, o familie înstărită de greci, care au avut o moară în port, un lanț de băcănii și câteva sute de oi în niște stâne de peste Dunăre.
Bogdan îl știa pe Mihai de mic, pentru că taică-său era prieten cu Valer, și le admirase dintotdeauna familia, nu pentru ceea ce era, ci mai degrabă pentru ceea ce fusese. Pentru istoria lungă pe care o avea în urmă și pentru prosperitatea la care fuseseră în stare să ajungă străbunicii și bunicii lui Mihai. Nu înțelegea de ce Valer alesese să facă box în tinerețe, el, care venea dintr-o familie așa bună și care crescuse cu guvernantă. Da, le fuseseră confiscate proprietățile și Valer încercase de mai multe ori să intre la universitate, fără a fi acceptat, dar chiar și așa, lui Bogdan îi era greu să înțeleagă de unde și până unde box.
Valer susținea că de plăcere, Bogdan bănuia că de furie. Că avea nevoie să-și exprime cumva furia pentru felul în care viața îl privase de ceea ce obținuseră părinții și bunicii săi. Lui Bogdan îi plăcea de Valer mai mult decât îi plăcea de propriul lui tată, dar evident că n-ar fi spus asta niciodată cu voce tare. Valer era isteț și amuzant, un grandoman inofensiv, pentru că era simpatic și autoironic și avea o energie pozitivă, care-l făcea pe Bogdan să se gândească că s-ar fi potrivit bine cu Victorița. Valer era o figură paternă paralelă, idealizată, pe care Bogdan îl plăcea așa cum puteai să placi numai o persoană cu care n-ai de-a face zilnic.
Abia aștepta cartea lui de memorii. Știa că Valer e un povestitor bun. Probabil că va fi un pic umflată, dar nu conta, îl interesau mai ales detaliile despre strămoșii lor și despre cum și-au făcut un rost prin părțile acelea.
Mihai avea un arbore genealogic dens, care mergea mult în urmă, în timp ce Bogdan abia își cunoștea din povești bunicii. O apucase în viață doar pe bunica maternă, dar și aceea murise când el era foarte mic. Bunicul patern, tatăl lui Grigore, fusese birjar, angajat apoi la căile ferate, în timp ce bunicul matern, tatăl Victoriței, muncea cu ziua prin curțile bogaților. Femeile se îngrijiseră de casă.
Grigore și Victorița n-aveau prea multă școală și fuseseră amândoi muncitori, el într-o fabrică de utilaje agricole, iar ea într-o fabrică de confecții, care a rezistat și după ’89. Pentru Grigore, tranziția a fost mai complicată. Părinții și-au dorit mult ca Bogdan să meargă la universitate și au făcut sacrificii mari pentru asta. Dar Bogdan nu putea să uite ziua în care a venit acasă de la București după ce se afișaseră rezultatele, le-a zis că a intrat, iar Grigore l-a suspectat că minte.
Erau amândoi în curte, pe niște scăunele joase de lemn, și curățau păstăi de mazăre. Bogdan a zis simplu „Am intrat” și Grigore a zis „Ia uite-l ce minte” și Victorița n-a îndrăznit să zică nimic, dar l-a căutat mai târziu în camera lui și l-a întrebat dacă e adevărat că intrase.
Intrase primul, dar asta nu le-a mai spus, n-ar fi înțeles ei ce însemna asta.
I-a spus, în schimb, lui Valer, dar nici Valer n-a înțeles.
N-a înțeles ce salt era acela față de părinții lui.
[…]
*
Mircea a venit cu nepotul lui, Denis, de șase ani.
Era băiatul fetei celei mici, plecată la muncă în Italia. Și băieții erau plecați, amândoi în Franța, unde montau și demontau bâlciuri.
Fata era infirmieră.
Denis se născuse dintr-o relație pasageră cu un român. Maică-sa îl ținuse acolo până la cinci ani, apoi l-a adus în țară și i l-a predat bunicului, cu o singură instrucțiune: să nu-l învețe bătăuș. I-a zis tatălui că e mai bine pentru copil să-l dea la școală în România. Mai erau câteva luni până în toamnă, iar Denis încă nu știa românește aproape deloc.
Mircea, rămas văduv de la șaizeci de ani, cu propriii lui copii împrăștiați prin lume, s-a bucurat de nepoțel. Fata îi trimitea bani mulți. Îi trimitea în fiecare lună cât putea ea să trimită, disperată să-și spele păcatul de a se fi debarasat de copil. Era singura dintre fiii lui Mircea care trimitea bani.
Denis era frumușel foc, îți venea să-l mănânci, dar era groaznic de tăcut.
Familiarizat cu casa lui Grigore, Mircea l-a dus pe băiat direct în sufragerie, pe canapea, a luat telecomanda și a derulat vreo șaizeci de posturi până când a găsit, în sfârșit, italienii. L-a pus să se uite la știri, pe Rai Uno.
Apoi s-a întors în holul imens, unde Grigore avea o masă cu patru scaune și unde stăteau de obicei la povești. Era un hol foarte lung și luminos, cu ferestre una lângă alta, pe care Grigore îl numea „sală”, iar Victorița „marchiză”, deși i se explicase de nenumărate ori că marchiza e altceva.
Valer a insistat să-i ofere narcisele Victoriței, așa că Grigore s-a văzut nevoit s-o caute prin casă – a început cu bucătăria – și a găsit-o dormitând la ea în cameră.
— Hai, scoală mai repede, i-a zis ca unui copil leneș.
Valer i-a întins florile și i-a pupat mâna, ca de obicei, ea a roșit un pic, tot ca de obicei, apoi le-a pus într-o vază, pe pervaz, astfel încât musafirul să le vadă. Valer s-a grăbit să scoată apoi două exemplare din cartea lui, voia să fie și ea de față când le oferă prietenilor.
Tocmai ce le luase de la tipografie în seara precedentă, cinci pachete de câte patruzeci de bucăți. Fusese Mihai cu el să-l ajute, venise de la București special.
Mihai a vrut să jumulească un pachet acolo, pe loc, să vadă dacă sunt, într-adevăr, acele cărți, dar Valer s-a jenat să facă asta de față cu tânăra care le-a indicat ce pachete să ridice din colțul încăperii. Nu era prea clar cu ce se ocupa fata, cu de toate, probabil, în acea editură care era de fapt un fel de secretariat al tipografiei. Valer bătuse cu pumnul în masă că nu dă exemplarele pentru Biblioteca Națională, așa cum se face, de ce să dea, sunt cărțile lui, plătite de el, și le vrea pe toate. Dar murea și el de curiozitate, evident.
Odată ajunși acasă, s-a repezit să taie un pachet cu cutterul pe care și-l pregătise pe cuier, dar, un pic prea zelos, a tăiat din coperta din spate a unui exemplar. Nu-i nimic, s-a gândit, pe acesta o să i-l ofere mâine lui Mircea.
Coperta era foarte frumoasă, pentru că pe ea era chiar Valer, într-o fotografie din arhiva personală, din anul în care cucerise medalia de argint la categoria mijlocie, la campionatele europene. Era o fotografie alb-negru, dar își amintea perfect echipamentul – maieu vișiniu și șort alb. Avea părul lins, dat într-o parte, cu cărare pe stânga. Își ridicase pumnii, ca pentru a-și arăta armele fotografului. În spatele lui, aproape lipit de el – un perete gol.
Coperta era frumoasă, așadar, dar cartea era tipărită prost. Cu o margine prea mare la exterior, textul era băgat mult înăuntru și trebuia să desfaci cotorul până la a-l rupe de tot, dacă voiai să citești până la capăt de rând.
Când epuizează tirajul și mai trage încă unul, n-o să le mai dea banii înainte, s-a gândit Valer.
Acasă la Grigore, a scos tacticos cele două exemplare și un pix cu tuș, adus de Mihai de la București, și s-a apucat să scrie dedicațiile. Mai întâi ceva scurt și sec pe cartea lui Mircea, apoi ceva lung și afectuos, pentru Victorița și Grigore.
Autograful era frumos, plin de litere grase și rotunjite, ca un scris de om bun. Nu avea nimic colțuros.
Ce nu știa Valer era că șansele ca această carte să fie citită de către Mircea erau mult mai mari decât șansele ca ea să fie citită de Grigore. Fiindcă Mircea redescoperise cititul de când apăruse Denis în viața lui. Nu știa cum să vorbească cu el, așa că începuse destul de repede să-i cumpere cărți pentru copii și să i le citească.
Băiatul stătea tolănit lângă el în pat ca o pisică. Îl ignora, dar în același timp voia să fie lipit de el, măcar un pic, așa că stătea cu spatele în șoldul lui sau își atingeau brațele sau își punea câte un picior peste ta-su mare. Alteori stătea în fund, cu fața la el, și perfect atent la gura lui Mircea.
La început, Mircea i-a cumpărat cărți pentru copii, cam tot ce-a găsit la cele două librării din oraș. Dar cărțile se consumau foarte repede, chiar dacă le citea pe fiecare de câteva ori.
Preferata lui Mircea era cea cu clătitele zburătoare, cu super-eroul bătrân care apărea mereu de nicăieri pe o clătită și-i trosneau oasele când se dădea jos de pe ea. O știa pe dinafară.
— Înțelegi? îl întreba câteodată pe Denis, când i se părea că băiatul a încremenit cu ochii pironiți la gura lui.
Și Denis dădea din cap că da.
Dar mai mult de atât, Mircea nu știa ce să facă pentru a-l angaja într-o conversație.
Băiatul își dădea drumul la gură numai când vorbea cu maică-sa pe telefon, cu video, și atunci turna un amestec de italiană și română, deși femeia vorbea numai română și-l corecta mereu.
— Să-l asculți pe tataia, încheia ea de fiecare dată, iar Denis dădea din cap.
— Mă ascultă, zicea Mircea.
— Bine, castravete, spunea mama.
— Bine, castravete, spunea și Denis.
Pentru că în ecranul telefonului toți aveau capul lung și față de castravete.
— Închide tu, zicea mama.
— Închide tu, zicea și Denis și atunci mama închidea.
Mircea se întreba dacă el se înțelege cu băiatul. Adică băiatul înțelegea ce-i spune el, da, dar oare ei doi se înțelegeau?
În ziua aia acasă la Grigore, s-a bucurat așa de mult să primească de la Valer cartea, încât a desfăcut-o să citească vreo câteva rânduri și, trăgând cam tare de cotor, acesta a pârâit și cartea aproape că s-a rupt în două. Valer s-a făcut că nu vede.
S-au pus la masă și Grigore i-a poruncit Victoriței să aducă pahare și chiar când le așeza ea în fața fiecăruia, ușa de la sufragerie s-a deschis și în prag a apărut Denis, cu un crac de la pantalon ud de pipi.
L-a căutat cu privirea pe ta-su mare, dar lui Mircea i s-au încins urechile de furie când l-a văzut, s-a repezit la el și l-a smucit de un braț.
— Ce-ai făcut? a strigat el, atât de tare că i-a surprins pe toți.
Victorița s-a băgat între el și copil și a zis:
— Lasă-l!
Era atât de obosită că nu se mai putea controla, nu-și mai putea ține în frâu emoțiile și plângea din orice în zilele când se lăsa de cafea. În toată oboseala aia, era varianta ei cea mai sinceră – o bleagă.
— Nu mai țipați, a zis ea, apoi l-a luat de mână pe Denis și a dispărut cu el în sufragerie.
Mircea nu mai strigase niciodată așa de tare la copil și nu-l mai bruscase fizic. Sau, cel puțin, așa i s-a părut atunci. Valer și Grigore n-au părut prea deranjați, dar Victorița începuse să plângă, așa că Mircea s-a simțit îngrozitor. A împins ușa sufrageriei și s-a uitat la ei. Victorița stătea în fața șifonierului larg deschis, cu mâinile în șolduri.
— Ce faci? a zis Mircea.
— Caut ceva să-l schimb. Hai, pleacă, a spus ea. Lasă-ne.
A stat mult și bine și s-a uitat în toate rafturile, dar n-avea cu ce să-l schimbe, așa că a pus un scaun și s-a urcat să caute în partea de sus a dulapului, unde avea un sac cu lucruri de-ale lui Bogdan de când era mic, pe care le păstra amintire. A luat de acolo o pereche de pantaloni de lână, tricotați de mama ei special pentru nepot.
Îi părea rău de ei, dar n-avea încotro.
Denis puțea a pișat de cal.
L-a schimbat și i-a pus hainele într-o sacoșă, dar înainte să iasă în sală, să i le dea lui ta-su mare, l-a auzit pe băiat că mormăie:
— Mă înțeapă la cuc, a zis.
Ea s-a plecat cu urechea către el și i-a spus că n-aude. Băiatul a repetat.
Avea o voce moale și frumoasă.
Ea a deschis din nou șifonierul și, cu mâinile în șolduri în fața lui, l-a luat la cercetat iarăși de sus până jos, încercând să-și dea seama ce-ar putea să-i pună acolo, să nu-l mai înțepe.
