Cocktail poetic

Păsările pe cer ţipă – o poezie a solitudinii orgolioase şi a consolărilor la-ndemână. ⟡ Corpuri de întunecat e strigătul de ajutor al unei sensibilităţi puternice, condamnată să convieţuiască cu tot ceea ce o atacă în mod constant: deziluzia, mizeria materială, nepăsarea.

252 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Corpul care scrie

Angela Marinescu (Marcovici) publică, la Casa de pariuri literare, un volum de poeme care confirmă, într-un mod neechivoc, „tradiţia” lirică a acestei mari autoare. Rareori concesivă, brutală fără remuşcări, exersând o sensibilitate la limita cinismului, Angela Marinescu rupe locurile comune ale discursului public, dezvăluie găunoşenia clişeelor care au pretenţia că fac viaţa suportabilă (deşi n-o fac) şi îşi asumă senin ipostaza de inadaptată. În plus, în Păsările pe cer ţipă se simte tendinţa de a celebra singurătatea ca pe o delimitare categorică faţă de lumea organică. Ea trebuie interiorizată şi întâmpinată cu indiferenţă sfidătoare, dar nu mai puţin complice: „singurătatea este un animal/ o puma, un tigru/ este agresivă, sângeroasă, te atacă/ pe la spate/ în mâini cu cuţite zgrunţuroase/ ce-ţi intră în spatele frunţii/ te înconjoară de la distanţă/ fără iubire/ trebuie să te pregăteşti/ să faci instrucţie/ pentru a o privi în ochi/ în genunchi să stai în faţa ei/ cu ochii întunecaţi şi lucioşi/ cu cearcănele pustii/ să priveşti în gol” (p. 16).

Angela Marcovici, Păsările pe cer ţipă, ed. Casa de pariuri literare, 2021

Există o constanţă a ironiei cu adresă politică în scrisul Angelei Marinescu, de la care nu se face rabat nici în cel mai recent volum. Politicul e prezent aşa cum e şi sentimentul pe care tot el îl justifică. Nu întotdeauna în cheie sarcastică, dar mereu înfiptă în carnea lucrurilor, „ideologia” e resimţită ca background social pentru o viaţă personală cât se poate de prozaică: „îmi spuneai <trupul meu este politic>/ apoi adormeai epuizat/ munca este politică/ şi-mi îndesai pâine sărată în gură” (p. 24).

Inclasabilă, poeta îşi găseşte întotdeauna gramul de confort în individualitatea ei absolută. Nimic nu o poate defini, nimic nu o poate cuprinde într-o definiţie – aşa spun versurile ei, create înadins pentru a marca această aparentă nevoie organică de detaşare. Frumuseţea lumii e o zămislire a interiorului, o soră a nebuniei care este „singurul instrument care schimbă lumea”: „sunt o femeie care vrea să-şi extragă sânge din propriile-i poezii/ sângele să fie numai al poeziilor ei/ să nu fie sânge încărcat de informaţii străine/ am versuri numai ale mele/<miroase a diamante>/ este versul meu şi numai al meu/ şi presupune că urăsc materia/ deşi mă scald în materie ca în burta mamei” (p.38)

Păsările pe cer ţipă – o poezie a solitudinii orgolioase şi a consolărilor la-ndemână.

Din nou pe străzile interioare

Ciprian Măceşaru publică în 2020, la aceeaşi Casă de pariuri literare, o colecţie de fotopoeme. Mărturisesc că m-am apropiat greu de volum, dintr-un motiv care nu are nicio legătură cu calitatea scriiturii, ci cu persona autorului, adică – mai exact – cu felul ironic (dar şi cu un dram de resentiment în spate) în care se plânge pe Facebook de nereceptarea volumelor lui din ultima perioadă. Autorul pare mereu nemulţumit atât de felul în care scrie (asta e o constantă mai ales a autorilor buni; mediocrii sunt mereu convinşi că au scris căţi excepţionale), cât şi de insensibilitatea ori nepăsarea potenţialilor cititori. Deşi primeşte deseori dovezi ale faptului că e un autor citit şi admirat, Măceşaru – dintr-o cochetărie pe care nu mi-o explic decât ca pe o formă de autoalint – deplânge soarta literaturii lui şi a locului lui în lumea scriitoricească.

Ciprian Măceşaru, Corpuri de întunecat, ed. Casa de pariuri literare, 2020)

Mi-am învins totuşi reţinerea şi am citit Corpuri de întunecat – un volum care, pe mine, m-a dus imediat cu gândul la o altă carte de poezie a autorului, Străzi interioare. Poemele par rescrieri în cheie minimalistă a celor din volumul precedent, cu un plus de dramatism. În prezenta colecţie, poetul se străduieşte să interiorizeze amintirile pentru a le putea ulterior pulveriza ca poezie. Face un inventar sumar al nostalgiilor, le adună conştiincios, ca pe nişte bucăţi de sticlă colorată, şi apoi le aruncă în lume sub forma versului recuperator. Se ajunge astfel la o decorporalizare simbolică, în care important nu e adăpostul cuvintelor, ci felul în care ele recompun un univers: „noaptea îmi pun craniul pe masă/ şi scheletul decapitat pluteşte prin apartament/ lovindu-se-ncet de pereţi şi tavan şi ferestre/ sunând ca nişte clopoţei de vânt/ în timp ce sângele meu desenează un cord/ care bate violent într-un creier” (p.10) Cuvintele nu sunt altceva decât unelte pe care le poţi „domestici” în funcţie de starea psihică pe care o traversezi; şi, cu toate acestea, par să aibă o viaţă proprie, aşa încât, odată expuse & exprimate, pot să transfigureze realitatea după reguli numai de ele ştiute. Ceea ce trăim noi, pare să spună Măceşaru, e o continuă transcriere de vorbe, un malaxor al aceloraşi sunete, o centrifugă din care ies, aleatoriu & neaşteptat, imaginile: „noapte de noapte scot din mlaştina minţii/ cuvinte ca nişte cuţite le aşez pe masă/ le mângâi le stropesc cu alcool şi atunci// zbârnâind/ ele se ridică/ se-nfig în pereţi// şi totul mi se pare înfricoşător şi frumos/ ca un film cu bandiţi care se-ndrăgostesc/ de cea mai cumsecade femeie din lume” (p. 11). Alteori, viaţa e resimţită ca simplă butaforie, o avalanşă de kitsch urban al gesturilor contabilizate mecanic, făcute cu o conştiinciozitate pedalând în gol. Nicăieri în poezia lui Măceşaru n-am mai întâlnit dezgustul acesta mascat pentru rutină, pentru ciclicitatea ritmică a trecerii zilelor şi nopţilor, pentru aparenta inutilitate a oricărei schimbări.

Peste toate aceste frământări se deschide însă oraşul, acest topos ucigător, această definiţie în mic a diversităţii celei mai strepezitoare (degetele călătorilor din metrou, femei drogate, plase de rafie, maidanzei, umbre etc.) – un fel de Babel care nu poate coagula şi care îl conţine, în mod fatal, pe poet ca pe un element nesigur şi confuz. Din această instalare forţată în „mersul lucrurilor” se nasc obsesiile, temerile & angoasele autorului, care se simte întotdeauna poziţionat de partea greşită a drumului. De altfel, ultimul poem al Corpurilor de întunecat, un tulburător exerciţiu de autoironie, îl prezintă ca pe un luptător ridicol, un ratat ambiţios şi vanitos care rescrie lumea din apartamentul său din Militari, însă tonul e sumbru, anunţând o moarte în rate, o moarte care-şi tratează victimele ca pe nişte copii imaturi & inconştienţi: „Măceşaru s-a întors seara acasă, / în apartamentul său din Militari,/ stă la birou, transpiră, bea bere,/ Măceşaru nu are aer condiţionat,/ lasă uşa de la balcon deschisă,/ îl muşcă ţânţarii şi scrie poezii,/ […] Măceşaru se gândeşte la moarte/ şi scrie despre o franzelă putredă/ pe dinăuntru […] Măceşaru/ se va trezi a doua zi cu sentimentul/ că ar fi putut face mai mult, că ar/ fi putut scrie mai bine, va urca în metrou/ cu gândul la seara care-l aşteaptă,/ la poeziile pe care le va scrie […] şi deja moartea va fi cu el şi îi/ va cânta nani, nani, puişor! Ca să treacă/ ziua mai repede, ca să îi fie un pic mai uşor.” (p.59).

Inegal, dar surprinzător şi paradoxal tonic, Corpuri de întunecat e strigătul de ajutor al unei sensibilităţi puternice, condamnată să convieţuiască cu tot ceea ce o atacă în mod constant: deziluzia, mizeria materială, nepăsarea. Un volum mai mult decât onorabil.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărtureşti, cu personalităţi ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri "Anatomia ratării" (în dialog cu Teodor Baconschi)" (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective "Cum citesc bărbații cărțile femeilor" (Polirom, 2017); "Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie" (Vremea, 2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Călătoria valpurgică

Cu ironie fină, cu aplecare autentică înspre ludic, Radu Țuculescu demontează clișee, stereotipii și spații comune