definitiv. o trilogie este o reverență adusă marelui scriitor american Paul Auster, în general, și cărții sale Trilogia New Yorkului, în special. Dacă în Trilogia New Yorkului avem trei false povestiri cu detectivi desfășurate pe fundalul uriașei metropole, adevăratele mize fiind căutarea unui sens, descoperirea de sine și rolul decisiv al hazardului, în definitiv. o trilogie avem trei povești, scrise în trei stiluri diferite, despre întâlnirea cu destinul, despre alegerile pe care le facem, neglijență și prețul pe care îl plătim după aceea, când e deja prea târziu ca să mai putem schimba ceva, teme existente și în opera lui Auster. Virgil, Marcel, Dorina, Harry și Dingo, câțiva dintre protagoniștii acestei cărți, ar putea fi oricare dintre noi. Toți mergem pe o cărare îngustă, printr-o pădure, crezând că o cunoaștem, pentru ca, într-o bună zi, ceva să schimbe dramatic totul. Adesea e o întâmplare simplă, un fapt banal, o nimica toată, la urma urmei, însă nu mai suntem aceiași și nici măcar nu conștientizăm asta. Unii îi spun destin. Alții hazard, neprevăzut ori soartă. Indiferent ce nume i-am da, viața noastră, din acel punct, e alta. definitiv. o trilogie e o carte despre nimicul care schimbă viața în moarte, lumina în întuneric și o ploaie obișnuită într-o catastrofă naturală.
Telefonul nu m-a deranjat prea tare. Îl așteptam și, sincer, credeam că va fi mult mai dur. Totuși, conversația m-a trezit din amorțeală.
Viscolul încetase.
Oamenii, toți, dormeau.
Nu se-auzea nimic, niciun zgomot.
Era, iarăși, atâta liniște, încât aveam impresia că mă aflu undeva pe câmp. Prin geamul întunecat nu vedeam decât vreo două-trei stele decupate slab într-o mare de cerneală vineție.
După moartea maică-mii, golisem casa. Acum, albul pereților, lipsa obiectelor, sufrageria imensă și eu mic, într-un colț, ghemuit sub o tonă de pături, locul acesta, străin și nou, în același timp, ideile din capul meu – toate îmi păreau stranii, neștiute și periculoase. Parcă mă vedeam oarecum din afară și mă miram că sunt acolo sau că eu sunt acela. M-am gândit că mi-am pierdut respectul față de mine. Că duc o viață pe care nu o doresc. Că mi-e greu să mai trăiesc așa. Că sunt stors de puteri. Că nu știu ce-o să fac mâine sau peste cinci ani. Că n-am pic de viitor. Că trăiesc un prezent mizerabil și îngrămădesc în spate un trecut anost. Că din toate planurile mele s-a ales praful. Că n-am ajuns, nici pe departe, acolo unde aș fi dorit să fiu. Că nu merit să mai trăiesc. Că mi-e rușine să mă privesc în ochi și că mi-e rușine în fața propriilor mei copii. Ce-am să le spun la anul? Cel mic e la grădiniță, dar cel mare merge deja la școală.
Ce-o să răspundă la întrebarea – normală, legitimă, deloc răuvoitoare – ce e tatăl tău?
Tata stă acasă și nu face nimic?!, va spune copilul. Tata e casnic?! Tata nu câștigă bani? Tata refuză să lucreze fiindcă se crede un special care încă nu s-a găsit ori nu și-a descoperit talentul, calea, menirea, drumul. Dacă mi-e greu să-mi explic mie, dacă Anca nu înțelege, ce vor crede copiii sau ce înțeleg ei, de fapt, când mă văd întotdeauna acasă și știu că n-am serviciu?
Eram înconjurat de întrebări flămânde și agresive, aidoma unei haite de hiene la atac. Cred că mă vor sfâșia întrebările astea, am zis, apoi am respirat adânc, foarte adânc, am închis ochii și, după o vreme, încet-încet, pe nesimțite aproape, deși aveam foarte clar senzația că sunt treaz, am adormit, spre dimineață.
Beau un ness uriaș, din cutia lăsată intenționat astă-vară aici, mănânc napolitane cu biscuiți și fumez. Mi-e foarte frig, în continuare, deși stau cu geaca pe mine. Mâinile-mi sunt reci, aproape înghețate. Îmi pun mănușile, apoi dau drumul la aragaz, să mai încălzesc puțin aerul din bucătărie, măcar. După o vreme, îl închid: nu suport mirosul de gaz, parcă îmi intensifică durerea de cap. Înghit iarăși un pumn de medicamente. Îmi fac un alt ness. Fumez.
Aud toate mișcările dinăuntrul blocului: cineva urcă greoi scările; altcineva trage apa la baie; unul ascultă, deasupra mea, cred, muzica populară la radio; alți doi, într-altă bucătărie, probabil, discută.
Am senzația, privind pe geam, că mă aflu într-un mic submarin, pierdut prin burta unui ocean fără nume. Fereastra decupează trist blocurile urâte și cenușii de peste drum. Ninsoarea a încetat. Cerul are o culoare vânătă și grea, aproape bolnavă. Mi-e frig și sunt în continuare amețit. Îmi vine să mă culc la loc.
Ar trebui s-ajung la cimitir, dar n-am energia să mă ridic de pe scaun, darmite să pornesc, prin zăpadă, până-n partea cealaltă a orașului.
Deodată, un porumbel apare de nicăieri și poposește pe marginea lată a pervazului. Se uită la mine cu ochișorii lui mici, prin geamul care ne desparte, mișcându-și continuu gâtul grațios. E la o lungime de braț doar. Să nu fie fereastra, l-aș putea atinge. Rămân țeapăn, de teamă să nu-l sperii.
Un porumbel viu, iarna, la nici un metru de mine.
Un porumbel viu, iarna, la fereastra mea.
Un porumbel viu, iarna, la Cluj.
E atât de aproape și îl văd atât de clar, încât pare ireal. E singurul lucru viu de-afară. Mă uit la el ca la o minune. Sau ca la un cadou.
Apoi, porumbelul, ușor, își ia zborul și dispare.
Sunt din nou singur. Singur, bătrân, bolnav și obosit.
Chiar că-ți vine să mori.
Sau să te sinucizi, dracului, odată și să scapi de toate poverile astea.
