Cu mai mulți ani în urmă, având de efectuat un stagiu Erasmus în Slovenia, la Universitatea Primorska din Koper, am fost nevoită să îmi întrerup călătoria spre destinația finală din motive de complicații feroviare (se reparau șine pe anumite porțiuni și trenul a întârziat prea mult pentru ca să pot prinde autocarul care lega Ljubljana de orașul de pe malul Adriaticii) și am ales să mă cazez la Hostel Celica Art, aflat la nici 500 de metri de gara centrală și de stația de autobuz, deci foarte convenabil pentru cineva care avea de făcut un drum mai lung în ziua următoare. Am descoperit destul de repede că locul era mai puțin obișnuit pentru că mă aflam într-o fostă închisoare militară, transformată cu multă imaginație și bun gust într-o pensiune cu o atmosferă animată, cu evenimente sociale și cu un serviciu de bună calitate. Am citit în această transformare un semn al postmodernității noastre care re-face, re-gândește, re-structurează aproape totul, în cazul nostru, a re-destinat un „loc întunecat, unde privirea cetățeanului nu poate număra victimele” (Foucault, 2005: 148) cărora li se confiscă libertatea și sunt supuși instrumentului „de modulare” și aparatului care „are sarcina de a executa o sentință” (307). Asemenea penitenciarelor, spitalele reprezintă tot o instituție de privare a individului de libertate, de supunere a lui unui grad de „suferință corporală” (21), o acțiune care, dintr-o anumită perspectivă, îi „pedepsește” corpul prin recluziunea la care acesta este constrâns și izolarea temporară pe care trebuie s-o accepte, ambele, aparent, pozitiv acceptate de către ocupantul bolnav. Ambele instituții se situează în categoria acelor spații publice, comune, care se disting prin încercările specifice pe care individul este forțat să le suporte, prin importanța efectelor lor asupra existenței acestuia, prin efectul de remodelare a atitudinii, poziției, credinței sale, așa cum adesea speculează autorii atunci când hotărăsc ca personajele lor să aibă parte de astfel de experiențe pentru a le lărgi limitele de auto/cunoaștere și pentru a convinge cititorul de adevăratul lor potențial.
Panoptic de lector
Dacă am extrapola definiția paradigmaticei instituții propuse de filosoful englez Jeremy Bentham, panopticul – destinată de inițiatorul său să „disocieze cuplul a vedea și a fi văzut” (256) –, la condiția de personaj versus cititor, am obține, în inelul periferic, personajul „văzut în întregime fără a vedea niciodată” (256), iar în turnul central, cititorul, care „vede totul fără a fi niciodată văzut” (257); ar fi o situare care ar facilita un pol de interes extins, de putere de atracție, de libertate de evoluție și de valorificare a potențialului individual din partea celui dintâi (personajul), respectiv, ar induce o stare de fapt specială (acesta, în mod curent de altminteri, îi inspiră pe autori să complice și să diversifice împrejurările cu care eroii lor să se confrunte), anume, aceea de provocare a imaginației și de modificare a așteptărilor lectorului, cu fiecare text nou, cu fiecare re/citire.
Bine poziționați în ipoteticul turn de control, ne lăsăm antrenați în explorarea experiențelor și trăirilor protagoniștilor care evoluează în spații comune/comunitare, în acest caz, cele care îi proiectează – temporar – în afara societății. Așa cum este, bunăoară, Unitatea Allan B. Polunsky, „celebra închisoare pentru bărbați din Texas unde se află condamnații la moarte”, aflată „la opt kilometri în afara orașului Livingston, într-o zonă foarte împădurită, cunoscută sub numele de Piney Woods, și nu ai cum să dai de ea din întâmplare” (Jaouad, 2021: 377), unde vrea să ajungă Suleika pentru a vizita un deținut anume, o instituție situată în afara oricăror zone rezidențiale, în mijlocul unor „terenuri agricole (…), cu un arc de rulote, câteva biserici, pășuni cu cai și mașini abandonate sub un cer jos și cenușiu (…). Pe când mă apropii [Suleika] de intrarea închisorii, văd un gard din plasă cu sârmă ghimpată deasupra, iar dincolo de el un număr mare de clădiri scunde din beton cu sute de ferestre minuscule (…), ghereta gardianului, unde un bărbat în uniformă dă ocol mașinii, ciocănește în geam și îmi face semn să cobor” (378).
Orice spațiu public devine parte integrantă a unui peisaj existențial, a unei materialități istorice care determină și descrie individul, societatea, este însăși esența locului, devenind un adevărat „fenomen total și calitativ” (Norbey-Schultz, 2000: 228), evocat de scriitori mai cu seamă când locul în discuție și-a pierdut însemnătatea originală, așa cum s-a întâmplat cu bine cunoscuta închisoare pentru femei din Londra, Holloway, unde, la vremea când funcționa, Miranda, soția lui Charlie Friend, a lucrat o vreme după ce „a urmat un curs de curățare industrială” și își amintea că în primele sale vizite la Holloway, i se părea „că a închide pe cineva într-o asemenea monstruozitate victoriană, sau în oricare altă clădire, reprezenta o formă de tortură lentă. Sala de vizite luminoasă, cu desenele făcute de copii pe pereți, mesele de plastic prietenoase, fumul de țigară ca o negură, vacarmul vocilor şi plânsetele bebelușilor constituiau un paravan pentru oroarea instituțională” (McEwan, 2019: 295).
Înscris în același sistem de „constrângere, de privare, de obligații și interdicții” (Foucault, 2005: 16), Penitenciarul de la Râmnicu-Sărat, temuta închisoare din perioada interbelică și cea comunistă din România, devine locul în care Octavian Cadar urmează să execute o pedeapsă lungă pentru o vină ambiguu justificată, într-o celulă situată la etaj, la capătul unei „scări șubrede (…) și a unui culoar murdar, friguros (…); paznicul purta papuci de pâslă (…). S-au oprit în fața unei uși metalice grele și ruginite. Gardianul a deschis-o și l-a împins înăuntru. Celula era doar pentru el. Strâmtă și înghețată. Întunecată. Înăuntru, lui Octavian i se păru mai frig decât afară. A vrut să se așeze pe pat. Dar gardianul l-a avertizat: «N-ai voie să stai pe pat decât în timpul orelor de somn. În rest, stai în picioare, în mijloc. N-ai voie nici să te rezemi de perete. Orice încălcare a ordinului va fi aspru sancționată» (…). În afară de patul metalic foarte mic, mai erau acolo o măsuță cu trei picioare, un vas cu apă, o banchetă îngustă, un hârdău, o gamelă. Exista și o ferestruică. Aceasta era plasată sus de tot pe zid, nu puteai ajunge la ea nici dacă te urcai pe banchetă. În plus, ferestruica era acoperită cu un oblon, dar n-avea geam” (Chifu, 2014: 110-11).
Cetate în mijlocul altei cetăți
Chiar dacă scopul internării într-un spital – un alt spațiu de privare de libertate, un alt fel de ‘închisoare‘ –, adică, într-o instituție dedicată menținerii sau recuperării sănătății individului, este benefic pentru subiect, pacientul poate lesne interpreta disciplina actelor medicale la care corpul său este obligat să răspundă pe o perioadă scurtă, medie sau mai lungă de timp, drept un set de reprize de pedepse care implică modificări de natură fizică, intelectuală, emoțională, silindu-l astfel să își recreeze orizonturile de așteptare cotidiană, bunăoară. Pentru Suleika, internată pentru ședințe de chimioterapie, zilele petrecute în această clădire publică, colectivă, reprezintă un moment de reflecție asupra propriei identități, asupra condiției ei prezente: „Șederea în spital poate semăna foarte mult cu traiul într-un oraș mare. Totul în jur vuiește: pacienții se plimbă de colo-colo pe holuri, rezidenții își fac vizitele de dimineață, asistentele se adună lângă aparatul de cafea să stea de vorbă. Cu toate astea, te poți simți profund izolat, alienat” (Jaouad, 2021: 179). Când e vorba de prietena ei, Melissa, însă, imaginea acestui loc este reflectată prin prisma stării medicale a acesteia și a gradului bolii sale incurabile: „avea sarcom Ewing, un tip de cancer osos agresiv care afectează în mod obișnuit copiii și adolescenții, de aceea se afla acolo. Secția de pediatrie era o lume în sine. Pereții erau împodobiți cu picturi și colaje vesele cu animale. Luminile fluorescente, dure și nemăgulitoare în altă parte a spitalului, erau mai calde și mai intime aici (…). Melissa stătea într-un fotoliu comod, cu fața la un șir de ferestre. Peruca ei lungă și închisă la culoare, pe care o ondula în bucle delicate, făcea un contrast izbitor cu pielea albă ca hârtia și buzele date cu roz (…). O pungă de perfuzie atârna deasupra ei, picurându-i otravă în brațele tatuate” (181).
Identificarea oricărui spațiu are un caracter dual pentru că poate consta din mediul ambiant obiectiv pe de o parte, și pe de altă parte, din mediul personal, subiectiv, al celui care îl studiază (vezi Pile, 1996: 23), care îi descifrează codurile, istoria, geografia, în felul în care o face dl. Smeeth când îi face o vizită domnului Benenden, tutungiul lui, bolnav în spitalul „St. Bartholomew” din Londra: „Era ca și cum ai fi intrat într-un orășel fantastic, o stranie cetate în mijlocul altei cetăți. Păși pe sub arcadă și se pomeni într-o curte mare, un patrulater cu o fântână lată în mijloc (…). Doctori în halate albe și studenți cu capetele descoperite intrau și ieșeau în grabă pe nenumărate uși; surori în uniforme albe ca zăpada alergau înaripate prin patrulater; când și când zărea câte un pacient, culcat și țeapăn pe o targă, purtat Dumnezeu știe unde (…). Locul însuși, acest orășel de uniforme albe și de circulație mută în mijlocul unui oraș cu un zgomot infernal, îl îngrozea.” (Priestley, 1965: 384)
Înscriind personajele lor în spații sociale comune, autorii le creează acea „realitate vizibilă”, capabilă să le organizeze practicile și reprezentările lor diurne (vezi Bourdieu, 1999: 17) prin care ei se construiesc și reconstruiesc în cursul narațiunii spre a ajunge la tiparul identitar care le-a fost atribuit inițial, un tipar instrumentalizat estetic și cultural, deschis criticii și creativității cititorilor din orice vremuri și timpuri.
Referințe
Bourdieu, Pierre, 1999 (1994), Rațiuni practice. O teorie a acțiunii, București: Editura Meridiane (trad. Cristina și Costin Popescu)
Chifu, Gabriel, 2014, Punct și de la capăt, Iași: Polirom
Foucault, Michel, 2005 (1975), A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Pitești: Paralela 45 (trad. Bogdan Ghiu)
Jaouad, Suleika, 2021, Între două lumi, București: Humanitas (trad. Ines Simionescu, Anca Lăcătuș, Andreea Niță)
McEwan, Ian, 2019, Mașinării ca mine şi oameni ca voi, Iaşi: Polirom (trad. Dan Croitoru)
Norbey-Schultz, Christian, 2000, „Place”, în AA Quarterly (1976), preluat în Miles, Malcolm, Hall, Tim, Borden, Iain, editori, The City Cultures Reader, Londra: Routledge (pp. 228-231)
Pile, Steve, 1996, The Body and the City. Psychoanalysis, space and subjectivity, Londra: Routledge
Priestley, J.B., 1965 (1930), Fundătura Îngerilor, București: Editura pentru literatură universală
