Sunt cărți despre care intuiești, asemenea unei luminițe aprinse, că vor vorbi despre tine fără urmă de îndoială și cât se poate de „pe viu”. Grădina lui Evan este una dintre ele – o carte care știi că o să te cuprindă în întregime, pe care să o citești și să o recitești pentru subtilitate și profunzime. O narațiune relativ scurtă, dar cu o tensiune dozată bine, care forează în adâncime și merge drept la inimă.
Recuzita e simplă: o grădină și doi prieteni – o vulpe pe nume Evan și un câine – care o lucrează, un mic rai, un loc tihnit de care cutremurele par să se țină departe. Apoi, dintr-o dată, ceea ce nu se putea imagina se întâmplă. Unul dintre prieteni părăsește bucla perfectă.
M-am întrebat, imediat ce am citit cartea, care e cea mai scurtă cale prin care poate fi descrisă durerea? Și, mai ales, cum o cuprindem și cum o trăim? Cu un gest de revoltă și un moment de tăcere, ar spune personajul cărții noastre. Aș zice că e o carte pentru cei mari, dar aș putea să o descriu ca pe o carte care mai degrabă îți pune înainte două imagini paralele: a celor mai mici, care trăiesc durerea, dar încă nu o cunosc, și a celor mai mari, care trăiesc durerea, dar nu o recunosc, ci o ascund, o anihilează din răsputeri.
Evan rămâne singur, iar ce urmează este o înșiruire de imagini puternice. Își distruge grădina și o lasă într-o paragină, însă o hrănește și parcă ar vrea să se scufunde în ea – se dedică trup și suflet haosului creat chiar de el: „Evan s-a închis în el. Fără cel mai bun prieten al lui, grădina era un loc plin de amărăciune și singurătate. Într-o dimineață, s-a trezit că pune mâna pe sapă. Furios, a făcut grădina una cu pământul. A ciopârțit-o și a aruncat totul grămadă. Dar pământul roditor nu rezistă multă vreme gol. Au încolțit noi plante, înălțându-se spre cer. Buruieni. Furnicătoare. Spinoase și ghimpoase. Urât mirositoare. Lui Evan i se potriveau de minune, așa că le-a îngrijit.”
Până când apare un firicel de iarbă de nicăieri, care îi dă de înțeles că grădina trebuie lucrată. Ceea ce Evan și face. Firicelul se transformă într-un bostan-minune, numai bun de expus la Festivalul Recoltei, și îl provoacă astfel pe Evan să iasă în lume, lucru care îi este încă inconfortabil; toate însă par să lucreze în continuare pentru personajul nostru: la finalul festivalului i se oferă în dar tocmai un cățel. Moment în care povestea ne face să credem că se rezolvă într-o clipă, cu un final fericit. Însă Evan refuză cățelul, vrând parcă să-i spună „Nu” propunerii vieții de a o lua de la capăt. Cu toate acestea, răzgândirea lui Evan, când aude scâncetul din cutie, întoarce din nou povestea. Urmează un moment de tăcere – care, de altfel, și încheie cartea – în care personajul alege simplu să pornească spre casă cu darul său, singurul care, poate, rămâne alături de el. Fără îndoială, am fi avut parte de un final nereușit dacă nu ne-ar fi arătat că bucuria poate să fie și astfel: o plimbare pe un drum fără certitudini ori deznodământ. O poveste despre frumusețea de a primi pe tăcute darurile mărunte ale vieții.
