Scrisoarea

Într-o zi, Mirela Baltag din comuna Stâlpeni, județul Mureș, a primit o scrisoare acasă.

Într-o epocă a netului, să primești scrisori e rar.

Cine scrie și apoi trimite o scrisoare prin poștă, în loc să compună un e-mail?

E-mailul ajunge instant. Unei scrisorii îi ia măcar câteva zile.

Plus că pe plic nu era menționat nimic la numele ori adresa celui care a expediat-o.

Pe plic figura doar numele și adresa ei: Baltag Mirela, str. Lungă nr. 42, Comuna Stâlpeni, Județul Mureș, Cod 231147.

Iar scrisoarea nu era măcar „recomandată” sau expediată cu Prioripost-ul, nu.

Era un plic simplu, cu un timbru de doi lei într-un colț, pe care cineva mâzgălise neglijent cu pixul o adresă.

Foarte corectă de altfel.

Se menționa până și codul poștal.

Mirela Baltag nu mai trimisese o scrisoare în plic vreunei persoane de cel puțin zece ani.

Sau mai mult.

Nici măcar maică-sii, care locuia în Focșani, trecuse de 80 de ani și, bineînțeles, nu știa să folosească netul.

Dar cu maică-să vorbea la telefon. Învățase să se descurce și cu jucăriile astea portabile, însă păstrase și vechiul telefon fix, cu care era mult mai obișnuită.

Mama și fiica vorbeau frecvent la telefon, de două ori pe săptămână, cel puțin.

De ce i-ar mai fi scris?

Cu soră-sa, Cristina, ori cu fiică-sa, studentă la Cluj, la fel: schimbau frecvent mailuri sau vorbeau la telefon.

Până și la serviciu prefera de multe ori să trimită un mail, decât să se ducă până-n biroul alăturat.

Așa că o scrisoare în plic, timbrată, scrisă cu pixul, pe adresa ei de-acasă, a uimit-o pe femeie, mai ales că nu știa de la cine este și nici nu se aștepta să primească de la cineva un plic nesemnat, anonim, simplu, care putea la o adică să se piardă ori să rămână rătăcit cu lunile.

Iar la ei în comună poșta sosea rar, și pentru un colet, de pildă, trebuia să se ducă până la Târgu-Mureș, în oraș, fiindcă Stâlpeniul n-avea oficiu poștal, iar factorul împărțea mai mult pensii, alocații de hrană, diverse citații și alte facturi expediate de autorități sau firme.

Scrisori – mai rar.

Până și pe poștaș atunci l-a întâlnit aproape pentru prima oară.

Sigur, îl știa din vedere, dar nu vorbise niciodată cu el.

Omul venea, lăsa ce avea de lăsat în cutia de la poartă și pleca.

Acum a oprit-o și a salutat-o:

— Bună ziua… Sunteți doamna Baltag?

— Da, a răspuns ea. Bună ziua…

— Am o scrisoare pentru dumneavoastră…

— Pentru mine? s-a mirat femeia.

— Da, a spus omul. Sunteți… aaa… Baltag Mirela, nu?

— Da…

— Uitați scrisoarea…

Femeia a primit plicul din mâna poștașului, s-a uitat la el, l-a întors de pe o parte pe cealaltă, a ridicat surprinsă din umeri, i-a mulțumit poștașului, apoi a luat-o către casă, încet, cu scrisoarea în mână, fiindcă se simțea foarte obosită.

Avusese o zi grea la serviciu.

Deși extrem de curioasă cine-i scrisese și mai ales de ce, n-a deschis plicul imediat.

Și-a dat drumul la păr, lăsându-l liber, apoi a ieșit din hainele de slujbă, a făcut un duș, să-și mai revină puțin după nervii și toate certurile din ziua aceea obositoare, a mâncat ceva, a fumat o țigară pe terasă, cu ochii închiși, în fotoliul care-i plăcea atât de mult, și abia după aceea a deschis plicul.

Sigur, s-a mai uitat la el de câteva ori, o dată chiar l-a luat în mână, răsucindu-l, din nou, pe toate părțile, însă nu l-a desfăcut.

Azi, la serviciu, se certase și cu directorul, și cu delegatul de la București, pentru niște fleacuri, în fond, dar nimeni nu voia să cedeze, și pentru prima oară, după mulți ani, a ridicat tonul și nu a cedat, deși directorul a amenințat-o, voalat, cu niște consecințe, delegatul de la București făcea fețe-fețe și nu-i venea să creadă că asista la așa ceva, apoi au mai supărat-o și fetele, cărora le ceruse mai demult o analiză și nu o terminaseră, și a țipat și la ele, doar le era șefă, apoi iarăși au sunat unii de la centru, că n-au ajuns niște rezultate, și tot așa.

Era abia cinci. Cinci și ceva.

Mai avea o oră până să vină și Sergiu, bărbatu-său, acasă.

Lucrează la aceeași fabrică și pleacă împreună dimineața la serviciu, dar se întorc separat.

Sergiu, ca inginer-șef,  rămâne de multe ori peste program, plus că apar tot felul de probleme urgente, care trebuie rezolvate pe loc, și uneori îl așteaptă, pentru a pleca împreună, alteori chiar el o îndeamnă să n-o facă, spunându-i că va veni, probabil, foarte târziu, însă azi, după toată agitația, certurile și conflictele avute, să o fi rugat și n-ar mai fi putut să rămână.

Voia să scape de-acolo, s-ajungă acasă cât mai repede, să se relaxeze și ea puțin, singură, în fotoliul acela de pe terasă care-i plăcea atât de mult, voia să stea pur și simplu, fără să se gândească la nimic, și să uite ziua aceea aglomerată, obositoare și plină de tensiune.

A luat plicul de pe masa din sufragerie și a venit cu el pe terasă, însă nu l-a desfăcut decât după ce a terminat de fumat țigara, cu gâtul sprijinit de marginea fotoliului, dând fumul încet afară, cu ochii închiși.

În mod normal, fuma o țigară sau două pe zi, dar puteau să treacă și săptămâni fără să-și aprindă vreuna.

Astăzi, de nervi, fumase vreo trei-patru până-n prânz și acum încă una.

Erau cinci deja, semn că nu-i e prea bine.

Totuși, răcoarea din grădină, liniștea, aerul curat al satului de munte, fotoliul, terasa, dușul și, în fine, țigara, la care se gândea încă de la fabrică, au mai liniștit-o.

Acum, după o zi cumplită și urâtă, ca un fund de ceașcă murdară, se simțea și ea, în sfârșit, puțin mai bine.

Femeia întinde mâna după scrisoare.

Se uită din nou la scrisul acela neglijent de pe plic și mai citește o dată numele și adresa, ca și cum atunci i-ar fi căzut pentru prima oară sub ochi.

Apoi rupe o margine și scoate dinăuntru o foaie albă, velină, de format clasic A4, scrisă și pe-o parte și pe cealaltă.

Încă de la primele rânduri, e extrem de contrariată și sprâncenele i se ridică a uimire.

Apoi uimirea se transformă în stupefacție, iar când termină de citit conținutul foii, stupefacția a trecut dincolo de stupoare și a devenit un fel de spaimă rece, neagresivă, controlabilă, dar intensă și foarte prezentă.

Femeia lasă scrisoarea din mână și privește în dreapta, către grădină.

Stă mai multă vreme așa, aproape fără să respire.

Clatină din cap.

Se uită din nou la scrisoare, întinde din nou mâna către ea, o retrage, iarăși întinde mâna către ea, dar, înainte de a o lua, își aprinde o nouă țigară.

E a doua fumată la rând, după cele trei-patru de dimineață.

Cu țigara în mână, din care uită de multe ori să tragă și la un moment dat se stinge singură, citește încă o dată conținutul foii, de la un capăt la celălalt.

Femeia se albește puternic la față.

Respiră greu, de parcă ar fi fugit, și transpirația îi țâșnește din toți porii.

Simte că e străbătută de fiori, când fierbinți, când înghețați de-a dreptul.

Inima îi bate tare, e amețită și are senzația că va leșina.

Mintea i se zbate, înnebunită, aidoma unui animal prins într-o capcană dureroasă, sângele i-a dispărut din vene, uitând să mai curgă, inima aproape că s-a blocat, și înăuntrul ei parcă e un vid amețitor și absorbant, ca o centrifugă uriașă, turată la viteză maximă.

Se lasă pe spate în fotoliu și încearcă să-și revină.

Tâmplele îi bubuie.

Ochii o ustură.

Întreg corpul e ca de plumb.

Mintea i se zbate, înnebunită, aidoma unui animal prins într-o capcană dureroasă, sângele i-a dispărut din vene, uitând să mai curgă, inima aproape că s-a blocat, și înăuntrul ei parcă e un vid amețitor și absorbant, ca o centrifugă uriașă, turată la viteză maximă.

Femeia rămâne mai multe minute nemișcată.

Se duce apoi să bea niște apă, apoi își aprinde o nouă țigară.

Scrisoarea i-a alunecat din mână, lângă fotoliu, și stă acolo deschisă.

O pală de vânt o face să tremure ușor.

Mirela Baltag, din comuna Stâlpeni, județul Mureș, ingineră la fabrica de aspiratoare Declic, în vârstă de 49 de ani, mama unei fete, Smaranda, studentă la Facultatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, secția Chimie, căsătorită cu Sergiu Baltag, inginer-șef la aceeași fabrică de aspiratoare, privește panicată foaia de hârtie săltată ușor de vânt și-i vine să plângă.

Are senzația, deodată, că nu e singură și că un ochi imens, deschis drept în cer, o privește întrebător.

Ca și cum ar confirma acest lucru, vântul începe, brusc, să bată și mai tare, luând foaia de hârtie pe sus.

Femeia se ridică din fotoliu și o prinde la timp, înainte ca foaia să zboare de pe terasă.

O ia pentru a treia oară în mâna, recitind-o cuvânt cu cuvânt.

E colosal.

Absolut colosal.

De neînchipuit.

De neimaginat.

Fantastic, ireal și năucitor totodată.

Cineva, un bărbat, se pare, după scris, îi descrie în amănunt ce-a făcut ea pe 5 august 1989, adică acum 24 de ani, de când s-a trezit și până s-a culcat. E o relatare precisă, ca un raport, sau ca un proces-verbal al zilei de 5 august 1989 din viața ei. Conține atâtea detalii exacte și seci, văzute parcă din exterior, încât seamănă cu o fotografie scrisă.

O fotografie completă a zilei de 5 august 1989.

Multe lucruri de-acolo îi par străine, pe altele le-a uitat, însă de altele, acum, la a treia lectură, își aduce bine aminte.

Bărbatul (!?) consemnează ora exactă la care s-a trezit, ce-a făcut în continuare, pe parcursul întregii zile, și la ce ora s-a culcat, cu același scris neglijent, greoi și rostogolit, dar citeț, totuși, într-o punctare precisă a evenimentelor din ziua aceea, aflată la 24 de ani distanță de ziua în care a primit scrisoarea.

Și da, e vorba de ea peste tot.

Sigur că nu mai reține la ce oră s-a trezit în dimineața aceea, dar reține că a fost la fabrică (lucra în altă parte decât acum), își aduce aminte că parcă a sunat George și ea i-a spus să n-o mai caute, fiindcă s-a măritat, iar peste două săptămâni va avea loc și nunta, care, da, s-a întâmplat pe 19 august, asta știe bine, deci e posibil să fi vorbit cu George chiar pe 5 august, se spune ce-a făcut mai departe, adică după ce s-a întors de la serviciu, și da, parcă a ieșit în oraș cu Sergiu, da, trebuie să fi mers la Albatrosul, localul lui preferat și astăzi, după atâția ani, și da, după aceea au venit acasă, în mică ei garsonieră de pe atunci, și da, parcă au făcut și dragoste, însă nu-și aduce aminte că de trei ori, după cum scrie în foaie…

Autorul scrisorii îi reamintește până și acest amănunt intim, că au făcut dragoste de trei ori…

Femeia se simte mai mult decât răvășită, buimacă și speriată, ci e de-a dreptul lichefiată de groază și oroare.

Cine poate ști cu atâta precizie totul?

Și tot ea răspunde în gând: doar Dumnezeu știe totul…

            Însă ce treabă are ea cu Dumnezeu? Sau ce treabă are Dumnezeu cu ea?

Dumnezeu trimite scrisori prin poștă?

Dumnezeu scrie cu pixul?

Singurul pix al lui Dumnezeu e un pix albastru?

Dumnezeu are un scris atât de neglijent și de greoi?

Dumnezeu, în general, scrie oamenilor?

Și dacă scrie, de ce-ar face-o?

Plus semnificația… Care-i semnificația?

Ce-a însemnat ziua asta, de 5 august 1989, pentru ea? Sau pentru ceilalți?

Nimic. Absolut nimic.

A fost o zi, o simplă zi, ca alte zile, ca atâtea zile, fără să conțină nimic special, din viața ei de până acum…

Femeia scutură din cap.

Nu, e-o absurditate, un non-sens.

Totuși, scrisoarea există, e concretă, uite-o…

Era s-o ia vântul, dar n-a dispărut, nu s-a volatilizat, n-a ars singură…

Există, este, e aici…

Femeia ia din nou plicul în mână.

Și este expediată din București, oficiul poștal 32, în data de 15 aprilie 2013.

Dumnezeu locuiește în București? Și merge, pentru a expedia scrisori, la oficiul poștal 32?

Nu, spune femeia, nu, e-o nebunie.

Mirela Baltag își aprinde o nouă țigară.

A fumat atâtea astăzi că le-a pierdut șirul.

Și doar se lăsase. Aproape. Azi a fumat mai mult decât fuma ea când fuma în fiecare zi și voia să se lase.

Însă ce zi… Agitată dimineața și buimăcitoare seara…

O fi având și ziua de azi o semnificație? 15 aprilie 2013 ar trebui să însemne ceva? Pentru ea, sau pentru alții?

Femeia încearcă să-și adune gândurile și să analizeze logic situația.

Deci: a primit o scrisoare de la un necunoscut, după scris, prin poștă, expediată din București, unde îi este descrisă, în amănunt, o zi din viața ei, de-acum 24 de ani.

Ziua descrisă: 5 august 1989.

Ziua prezentă: 15 aprilie 2013.

Cine poate fi?

Femeia trece în revistă mai multe variante, dar toate cad: dimineață, când s-a trezit, nu mai era nimeni cu ea în cameră; Sergiu, pe-atunci, lucra în altă parte; George era la Iași, doar a vorbit cu el la telefon; la Albatrosul nu reține să fi văzut pe cineva cunoscut, iar seara, când s-au întors în garsoniera ei, au fost doar ea și Sergiu. Cine a văzut ori a numărat că au făcut dragoste de trei ori?

Amănuntul acesta o înnebunește pur și simplu.

Și totul se leagă: da, așa a fost, punct cu punct…

Nu poate fi o farsă a cuiva. Și cine să aștepte 24 de ani pentru a o face?

Și, în fond, care-i farsa? Fiindcă totul e real. Sau a fost.

Ea e reală. Ziua de azi e reală. Totul, în jur, e realitate.

Numai scrisoarea e ireală…

Când Sergiu Baltag ajunge acasă, o găsește pe soția sa foarte răvășită.

Mirela Baltag își anunță soțul că nu se simte prea bine și că se va culca devreme.

După atâția ani de căsnicie, Sergiu Baltag știe că, în astfel de situații, n-are rost să pui întrebări inutile, fiindcă ori nu ți se va răspunde, ori vei fi mințit.

Așa că omul spune bine, dragă, ok, culcă-te, mă descurc.

Mirela Baltag are o noapte foarte agitată și nu poate închide un ochi până dimineață, asaltată de milioane de întrebări fără răspuns.

Dimineața pleacă la serviciu, totuși, împreună cu soțul ei care, văzând-o îngândurată și tăcută, o întreabă dacă se simte bine, ea răspunde da, numai că nu prea m-am putut odihni azi noapte, și el, prudent, renunță la continuarea chestionarului.

Are ea ceva, dar nu vrea să-mi spună, se gândește bărbatul. Dacă nu-i ceva grav, o să-mi spună ea mai încolo, iar dacă e altceva, degeaba o întreb acum.

Mirela Baltag stă câteva ore la slujbă, apoi revine acasă, plecând mai devreme de la fabrică sub un pretext oarecare.

Nu spune nimănui ce i s-a întâmplat, dintr-un fel de instinct.

Simte, fără să-și poată explica de ce, că n-are voie, deocamdată, să discute cu nimeni despre scrisoarea primită și conținutul ei.

Scrisoarea a pus-o bine acasă și vrea s-o recitească, însă cu alți ochi.

E sigură că undeva în conținutul ei există un mic amănunt, peste care a trecut ieri, din cauza surprizei și a șocului, amănunt care e de fapt cheia.

Odată găsită cheia, poate dezlega și misterul.

Mirela Baltag, 49 de ani, din comuna Stâlpeni, județul Mureș, România, coboară din mașină și vrea să intre în curte.

Venit din spate, dar parcă ieșit direct din pământ, poștașul o salută vesel:

— Sărumâna, doamnă, exclamă el. A mai sosit o scrisoare pentru dumneavoastră…