Parafrazându-l pe John Berryman din ultimul lui interviu, Radu Vancu își încheie jurnalul Zodia cancerului (Humanitas, 2017) afirmând că poetul, în sens generic, trebuie să-și dorească acel tip de distrugere care să nu-l distrugă, ci doar să-l aducă back in business. Exemplul oferit este surzenia lui Beethoven, dar cu siguranță am putea întocmi o listă lungă de astfel de anomalii-trigger în rândul marilor creatori de artă.
Nici în Jurnalul pancreasului al reputatului scriitor maghiar Péter Esterházy lucrurile nu stau cu mult diferit: cunoscându-și diagnosticul și urmându-și tratamentul medical strict, autorul – pentru a se stimula metafizic, și nu numai! – exersează nu gândul vindecării bolii, ci pe cel al integrării/fidelizării acesteia înlăuntrul eului. Pancrăița, așa cum își botează el personificator cancerul de pancreas, e când curtată și alintată, când acuzată și dojenită, Esterházy încercând să camufleze, de fapt, prin intermediul acestor dialoguri (monologuri?) o parazitare evident nedorită, cu argument fatal, într-o simbioză romantică, ferment al actului literar.
O carte pe cât de hazlie, pe atât de devastatoare despre cum să-ți păstrezi demnitatea în fața morții suduind, hohotind, poetizând; pe scurt: caricaturizând sfârșitul.
Mihók Tamás
