În primul rând, comportamentul sau înfățișarea solomonarului nu trădau nimic din faptul că ar avea preocupări stranii. Sergiu fusese, până acum, de puține ori în vizită la el și observă că, de fiecare dată, se comporta normal. Iar ceea ce îi atrăsese, în mod special, atenția, pe lângă hainele cam uzate care-i dădeau aspectul unui anticar din vremuri îndepărtate, era faptul că șchiopăta de piciorul drept și purta o mustață neagră ca abanosul, răsucită la ambele capete. Întreaga sa înfățișare îi amintea și de marinarii trecuți de o anumită vârstă, care se îndeletnicesc cu tot felul de aventuri, uneori devenind cei mai de temut pirați.
Când solomonarul băgă de seamă că Sergiu se uita cam prea curios la el, într-una dintre vizite, când îi pusese în față un ceai cu ghimbir, mentă și puțin rom, specialitatea sa, care, pe Sergiu îl cam amețea, îi povesti următoarele:
— Când eram tânăr, am încercat să trec granița pe o bicicletă. Era pe la mijlocul anilor șaizeci, aici regimul începea, tot mai abitir, să-și arate colții. Nu suportam atmosfera, eram prea liber și prea neliniștit să stau închis în temnița vie, așa că mă hotărâsem să părăsesc țara. Știam că gestul meu avea nevoie de o pregătire ca la carte, știam că părinții nu aveau să mă lase, nu trecusem bine de 20 de ani, nici nu-mi răsăriseră bine tuleiele la puță, și mai știam că, dacă te prindeau în timp ce încercai să treci Dunărea înot, aveau să te împuște pe loc, acolo în largul apei, care îți devenea mormânt. Făceam o treabă cu care nu prea mă lăudam, dar îmi asigura dumicatul zilnic. Eram, dară, băiat de prăvălie la o sifonerie, îl ajutam pe nea Tache, sifonierul, o figură de om, tot timpul șugubăț, care creștea viermi de mătase și se ocupa de ei, atât de intens încât îi cam mânca toată ziua. De aceea, mă lăsa pe mine să duc greul prăvăliei. Cât era ziua de lungă, căram sifoane, butelii și alte cele, serveam clienții care dădeau buzna, mă deplasam și la domiciliu, alteori mă certam cu rău-platnicii, ne mai și înghionteam, însă, la final, întotdeauna îmi ieșeau socotelile. Dar eu mă tot sfădeam cu mine însumi că nu trebuia să rămân la o prăvălie de sifoane. Nu era locul meu aici. Mai ales că citeam atâta. Îmi spuneam că aveam să o fac, era musai să-mi reușească și voiam, mai ales, să sfidez regimul! Aveam să fug din țară pe o bicicletă, în timp ce îi dădeam zdravăn la pedale, până ieșea fumul, iar eu urma să chiuiesc, să fluier, iar în satele prin care treceam aveam să mă dau drept orb, ca să capăt ceva de-ale gurii! Zis și făcut. Un neam de-al meu lucra la o fabrică de biciclete, mai bine nici nu se putea nimeri, și, cum mă aveam ca fratele cu acest văr și, mai ales, cum se apropia ziua mea, l-am rugat să-mi facă un cadou mai special, că, deh, sunt băiat sărac, la nicio aniversare nu am primit ceva mai acătării și îmi doream cu disperare o bicicletă, dar de cea mai bună calitate, încât să sclichească toată în soare și fără roți ajutătoare, că doară eu știam a mă da. Astfel, aveam să-i ajut și pe ai mei, mai mult, când urma să mă duc prin sat, pe la poștă sau la moară, aveam să iau bicicleta și puteam să car mai multe cu ea! Zis și făcut, atât l-am bătut la cap până ce îmi adusese o bicicletă nu atât de specială precum mi-o închipuisem, dar destul de aspectuoasă, cu pedale bune și foarte curată! Mi-o adusese chiar cu o seară înainte de a împlini parcă optișpe ani. Venise până la noi cu trenul, așa că l-am culcat la noi și l-am omenit peste măsură.
Și peste alte zile, după ce mi-am pus ordine în lucruri, după ce am încercat să fiu cât mai discret și să mă comport cât mai natural, am hotărât că urma să plec într-o sâmbătă, dis-de-dimineață! Nu-mi luasem cu mine decât o bocceluță în care-mi pusesem câteva fleacuri, niște fotografii, împreună cu vechiul aparat foto pe care-l aveam atunci și la care țineam foarte mult, niște pietricele, un carnet, un pix, portofelul, un parfum și ceasul deșteptător. Pietricele, ca să nu uit gustul pământului de la noi! Cum era în plină vară și se anunța arșiță, îmbrăcasem un tricou, o pereche de pantaloni scurți și sandalele. Atât reușisem să iau cu mine! Și am plecat în prima sâmbătă de după ziua mea, am făcut ore bune până la Dunăre, am trecut mai mult pe drumuri de țară, am primit de mâncare, dar nu foarte multă și nu de oriunde, joaca de-a orbul nu a ținut peste tot, dar mă simțeam stăpân pe mine, nu obosisem deloc, pedalam fără oprire, timpul era călduros, dar când mă cuprindea tare toropeala, mă așezam sub coroana vreunui copac și moțăiam puțin. Apoi, mă sculam și o luam de la capăt.
Știam să înot binișor, mă învățase tata în iazul de la ieșirea din sat, însă în apele Dunării m-am cam pierdut cu capul, simțeam că mă trag tot mai în adânc, deși apa era călduță, cum o făcea mama în vană ca să ne spele.
La Dunăre am ajuns chiar când se lăsa întunericul, am așteptat ascuns într-o tufă care mă acoperea cu totul, am încercat să nu fac prea multe mișcări, să nu atrag cumva atenția. Îmi mâncasem pâinea cu slănină și ceapă pe care o căpătasem într-un sat de la o văduvă inimoasă, apoi, când era întuneric de tot, mi-am abandonat bicicleta, mi-am luat la revedere, mulțumindu-i că mă adusese până aici, mi-am legat cu o sfoară cât mai bine bocceluța de șolduri, am ieșit din tufă, m-am uitat în toate părțile, aproape că nu mai respiram, atenția mea era în toate părțile, voiam să văd să nu fie cumva vreun soldat la pândă. Când am văzut că nu e nimeni în jur, doar o tăcere imensă, acoperită și ea de giulgiul de plumb al nopții, atunci am început să alerg și m-am aruncat în apa Dunării. Știam să înot binișor, mă învățase tata în iazul de la ieșirea din sat, însă în apele Dunării m-am cam pierdut cu capul, simțeam că mă trag tot mai în adânc, deși apa era călduță, cum o făcea mama în vană ca să ne spele. Până la urmă am tot dat din mâini și din picioare, am încercat să nu mă gândesc că e adâncă și să înaintez cumva. După nu știu câte minute, am reușit, mai mult obosit, cu mintea ca o vază trântită de toți pereții creierului, să ajung pe malul celălalt. Nu-mi venea să cred, mă uitam tâmpit peste tot, mai ales la celălalt mal, care rămăsese neschimbat! Începusem să tremur, nu știu dacă de frică sau frig, eram ud complet, sandalele parcă mi se topiseră, conținutul bocceluței, la fel, dar eram liber, părăsisem celălalt mal, unde nu exista libertate, deși arăta identic cu acesta. Nu-mi rămăsese altceva de făcut decât să o iau la fugă! Am alergat toată noaptea, fără oprire, jur, nu simțeam nici somn, nici foame, nimic altceva! Chit că în ziua trecută nu făcusem decât să fiu în mișcare, acum, pe timpul nopții, mă simțeam și mai în putere, parcă apa fu ca cea din basme, și îmi dăduse vlagă cu duiumul. Până la urmă, după o altă zi oablă de mers, am reușit să trec de Iugoslavia, ascunzându-mă într-un tren de animale, unde stătusem mai mult în grămezi de paie amestecate cu bălegar. Iarăși nu dormisem deloc, nu mâncasem sau poate că mirosul sau căldura paielor mă făcuseră să ațipesc atât cât era necesar. După câteva ore, ajunsesem într-o localitate din Croația, unde se afla un port. Acolo urma să iau un vapor turcesc cu ruta Marsilia! Până atunci, arătam groaznic, murdar din cale-afară, puțeam a grajd și de-abia mi se mai zărea culoarea pielii. Arătam din cap până-n picioare tuciuriu. Am cerșit în port, am obținut ceva, nimeni nu mă băga în seamă, ceea ce era bine, însemna că nu aveam să fiu întrebat, luat la rost, mai ales că oamenii vorbeau o limbă ciudată. Până la urmă, cu puținii bani obținuți am reușit să-mi cumpăr de la un bazar niște haine care, oricum, îmi veneau cam mari. Am reușit, la malul unui râu, să mă spăl puțin. De plecat, nu puteam să plec imediat spre altă țară, așa că am ajuns, nu-mi mai amintesc cum, să lucrez în port ca hamal. Căram chestii care erau mai mari și mai grele decât mine și puțeau de-ți mutau nasul și mațele. Dar am supraviețuit. Le plăcuseră de mine, chit că ne înțelegeam tot timpul prin gesturi, încât am rămas cu ei și din câte înțelesesem aveau să mă ia și pe mine, până aproape de Marsilia, unde aveam de gând să mă stabilesc. Însă căpitanul turc, când aflase de mine și că urmau să mă ia cu ei, voia să-mi vadă actele. Când nu am avut ce să-i arăt, speriat, am luat-o la fugă și iar am fugit de am rupt pământul, numai că, după vreo zece kilometri, am căzut, am leșinat, m-au prins, au aflat de unde vin, fusesem dat în urmărire, m-au trimis înapoi în țară, tot într-un vagon de animale, acolo am fost preluat în primul oraș de către jandarmi, dus într-un subsol și m-au bătut fără încetare o noapte întreagă. Au vrut să se asigure că mă învățasem minte, eu, un puști care trebuia să-și vadă de școală și de nimic altceva! Visul meu de a ajunge, după câțiva ani de Franța, în India – auzisem despre vrăjitorii de acolo – fusese spulberat de loviturile repetate de baston, aplicate pe tot corpul, mai ales la picioare. De aceea merg așa! Am stat închis câteva luni, apoi mi-au dat drumul, urmând să ajung într-o școală de corecție pentru mult timp. Abia după aceea m-am întors la ai mei!
