Povești răpitoare

Vlad Stroescu ne invită să credem și să ne mirăm de tot ceea ce poveștile au să ne spună despre noi înșine și despre lume.

452 vizualizări
Citiți în 6 de minute
Vlad Stroescu, Povești somnifere, Humanitas, București, 2022

Cu toate că Povești somnifere te „răpește” într-o clipă, încât nici nu știi când și cum ai ajuns la finalul celor șase povești ale sale, narațiunile lui Vlad Stroescu sunt cu totul și cu totul „nedecorate”, fastul lor venind, în schimb, din tâlcuri nu foarte ascunse, nu misterioase, atât doar cât să prindă la suflet și imaginație.

Știm – sau, mai degrabă, mai știm – noi ce înseamnă să fii răpit de poveste? Personajele  Poveștilor somnifere ne reamintesc folosindu-se de puterea cuceritoare a binelui în cele mai simple moduri cu putință, în numele prieteniei, al curajului sau al fanteziei.

Una dintre protagonistele curajoase ale cărții, Micșunica, se luptă cu inerția unei lumi absurde, în care orice vietate ori lucru este îmbrăcat în haine croșetate și nimeni nu poate să vadă dincolo de ele. Fetița reușește să redea lumii libertatea pe care nici nu o bănuia, intuind freamătul brizei și lumina adevărată a soarelui de dincolo de suprafețe. Însă nu doar întâmplările și personajele încântă, ci și cuvintele povestitorului – minunății vizuale de-adevăratelea: „Și briza, într-adevăr, era vie și vedea bine, și nimeni nu fusese în stare să o îmbrace pe ea în ceva, căci era făcută din vânt și nu se vedea. Și briza avu o conversație scurtă cu oceanul, cu Soarele și cu Luna, pentru care, de obicei, o împărăție de-a oamenilor contează mai puțin decât urma unei furnici pe o frunză…”

O poveste la fel de captivantă este și cea a piticului care își folosește puterile magice ca să facă fapte bune; mai bine spus, ca să aducă zâmbete – doar fluturând din mână: „…flutura din deget deasupra pufului de păpădie. Acesta se desprindea imediat de tulpină și își lua zborul, foarte bucuros, deși nimeni nu suflase asupra lui. Și cine să bage în seamă un puf zburător de păpădie?” Desigur, piticul are superputerea de a ne deschide inimile spre ceea ce a încetat de mult să ne mai mire. Binele văzut face tumbe și întoarce lumea cu susul în jos, pe când binele secret e hrană pentru imaginație. De pildă, piticul din povestea noastră conduce o bătrânică nostalgică pe unde doar visa că mai poate ajunge. La o simplă mișcare, greutatea materiei este biruită, timpul și spațiul se lasă și ele înfrânte, călătoria spre tot-ce-se-poate-visa începe, iar noi suntem purtați, fără să simțim, pe-o întindere fără margini, staționând, când și când, acolo unde visul, imaginația și dorința își dau mâna.

Din aceeași lume a personajelor fantastic de umane face parte și Ionică, băiatul căruia îi plăcea să-și spună povești care să-i umple visele: „…se întindea pe iarbă și își spunea singur tot felul de povești inventate de el, până când ațipea. Și, în vreme ce dormea, visa tot povești – povești minunate, cu balauri, prinți și prințese, gâște care fac ouă de aur și multe altele…” Poveștile sale fac dealurile să ațipească ori să se trezească și le transformă în uriași blânzi care îl poartă prin înălțimi ce se străbat cu un singur pas și prin veacuri ce se cuprind cu gândul. Ionică reușește să salveze lumea uriașilor cu un gest firesc, dându-le bagheta magică de care aveau nevoie. De altfel, toate personajele acestor povești reușesc „să pună lumea la loc” oferindu-i ceea ce îi lipsește, cum ar fi curajul ori generozitatea.

Fie că ne cheamă să luăm parte la întâmplări cu animale, elemente cosmice, ființe aparte, pitici sau uriași, copaci fabuloși însuflețiți ori pur și simplu cu personaje a căror bunătate mută granițele lumii, Vlad Stroescu ne invită să credem și să ne mirăm de tot ceea ce poveștile au să ne spună despre noi înșine și despre lume. Povești bune ca pâinea caldă, în care să ne pitim oricând feriți de primejdiile din afară.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”