Deși Ispita lacheilor, noua carte a poetului Lucian Scurtu, ar merita o prezentare mai amplă, deocamdată mă mărginesc la o simplă eboșă critică despre ea.
Cine a citit volumele anterioare ale autorului știe despre acesta că e din stirpea poeților care-și adapă poezia dintr-un imaginar abscons, oniric, propriu somnambulilor lucizi obișnuiți să se trezească din vis și să cadă direct în coșmarul prodigios al cotidianului.
Apărută anul trecut la editura timișoreană Brumar, Inspita lacheilor e gândită în continuarea celor anterioare, fapt verificat de subtilele operațiuni menite să țeasă un scenariu cvasiocult. Fiind vorba despre un poet sigur pe sine, care mizează (din nou!) pe un construct solid și coerent, strunit admirabil de-a lungul cărții, nu e de mirare că poezia din 2022 a lui Scurtu rezonează semnificativ cu găselnițele volumelor sale anterioare.
Dar despre ce cabală și despre ce lachei ne vorbește poetul de fapt? Lectura va dezvălui. Să spunem doar că jocul e făcut de o coerență mascată.
(I.M.)
