Seducția inocenței

1079 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Gabriel Cărtărescu, mâine o să fiu fericit, ed. Charmides, 2022

Prima impresie la lectura volumului de debut al lui Gabriel Cărtărescu (mâine o să fiu fericit) e luminozitatea. Totul capătă un halou strălucitor, învelind realitatea într-o mantie a curiozității fără ocolișuri. Tânărul poet caută cu febrilitate acută înțelesuri acolo unde ele nu se lasă descoperite ușor și se avântă într-un demers de deconstrucție a miturilor urbane și a clișeelor sociale; el face toate aceste lucruri nu din poziția gratuită a unui răzvrătit, ci din aceea a unui june pe care nu-l mulțumesc explicațiile facile și comune.     

Una dintre temele esențiale ale cărții este problematizarea afecțiunii într-o lume mecanică, din care iubirea pare deseori evacuată. În universul hipertehnologizat în care ne trăim existențele, întâlnirea cu o „minte superbă” (a se citi: diferită de toate celelalte) pare o ocazie unică pentru poet de a chestiona propria sa aderență la „cerul plin de servere abandonate”. Luciditatea îl determină să-și asume postura de adaptat la noua lume, dar îi dă și nesperatul curaj de a se visa rupt de ceea ce îl înstrăinează de lucrurile cu adevărat importante: „cândva am dat peste o minte superbă/ care nu părea să aibă/ o placă de rețea/ nu avea nici o mufă în ceafă/ nici o antenă ascunsă prin păr/ dar mi-a spus niște lucruri/ pe care nu le mai auzisem de la alții// au trecut câțiva ani de atunci/ și încă mă gândesc/ oare duc undeva cablurile acestea?/ oare chiar vin ideile de-a lungul lor?/ sau e cerul plin de servere abandonate/ servere goale/ lăsate acolo de cine știe când// poate într-o zi o să am curajul/ să mă-ntind/ și să-mi tai firele” (p. 6).

Viața nu e percepută ca o desfășurare secvențială a unor episoade cronologice, ci ca o aglomerare, într-un singur fir de nisip, a tuturor experiențelor cuantificabile. Noi trăim prezentul într-un mod convențional, ne raportăm la el ca la singura evidență cunoscută, deși – într-un plan mai larg – momentele sunt interșanjabile; pe o scară a infinitului, ele se petrec de fapt în același timp, un timp cosmic, palpabil și atotcuprinzător. De aceea, poetul își înregistrează, cu o cameră ascunsă a minții, cele mai prozaice fapte, dându-le prin această conștientizare șansa permanenței: „trecutul poate n-a avut sens/ mult mai probabil ar fi că doar în această clipă/ există tot ce știm că există/ amintirile și sufletele noastre// totuși nu contează// în clipe infinite se va întâmpla cândva/ toată viața mea de-acum/ în clipe infinite se va întâmpla cândva/ să mănânc lasagna” (p. 8).

Impresionant e felul în care poetul meditează asupra raportului dintre existență și senzorialitate. În imagini simple, dar cu impact vizual puternic, Gabriel Cărtărescu propune o delimitare a organicului față de spirit. Mintea izolată de realitate, omul născut fără simțuri sunt tot atâtea dovezi că viața e o prelungire a materialității, desfășurându-se cu aceeași forță și dincolo de ea. De aici și nedumerirea, de o profunzime revelatoare, în legătură cu unicitatea vieții ca unicitate a corpului fizic pe care ea îl locuiește. Viața unică, pare să spună poetul, e o risipă, câtă vreme noi suntem doar accidental condiționați de limitele noastre biologice: „mă întreb cum e să fii îngropat în pământ/ să simți pământul în jurul corpului tău/ pe piele/ să nu mai știi în ce direcție te uiți// mă întreb ce ar face o minte izolată de realitate/ un om care s-a născut fără simțuri// mă întreb nu dacă vedem culorile diferit/ ci dacă vedem sentimentele diferit// mă întreb ce ne ține legați de corp/ cum poți să trăiești o singură viață” (p. 16-17). Mai mult decât atât, moartea poate fi privită și ca o punte către the next level, către o transmutare a eului într-un dincolo enigmatic: „sunt nemulțumit/ dar sunt nemulțumit intenționat/ uneori moartea sună ca o viață mai reală// vreau să scap de prietenii mei și de / pielea mea// vreau să mă bag într-un sertar/ să simt mirosul de lemn și de praf/ și să trec la ceea ce urmează” (p. 26). Nu e întâmplătoare metafora sertarului (un loc mic, făcut din lemn și din praf) ca depozitar al rămășițelor corpului înainte de transformarea sa în altceva.

Credința neclintită a poetului în frumusețe, în iubire, în mântuire e dublată mereu de inteligența cu care admite că face parte din același sistem artificial și fals pe care tot el îl condamnă.

Pe de altă parte, există aici o vitalitate ludică, manifestată printr-un joc de-a Dumnezeu, mai ales când dragostea de viață debordează și ia formele cele mai copilărești. Preaplinul, elanul juvenil creează tablouri suprarealiste, amestec de comedie și dramă, atenuate în final de înțelegerea faptului că mersul lumii nu ni se datorează, că „iarba nu crede-n mine”: „sunt prea energic/ așa că încep să urlu și să râd incontrolabil/ smulg iarba cu violență/ mi-o îndes în gură/ sunt în euforie acum/ am sentimentul că eu controlez firele de iarbă/ eu le decid soarta/ sunt cu totul lipsite de putere în fața mea/ sunt Dumnezeul ierbii, puterea mi-e absolută,/ pot să salvez sau să distrug/ încep să mă dau cu capul de-o piatră/ râzând/ mă simt iubit de Univers/ iarba nu crede-n mine/ stă acolo și crește în nesimțire” (p. 46).

Credința neclintită a poetului în frumusețe, în iubire, în mântuire e dublată mereu de inteligența cu care admite că face parte din același sistem artificial și fals pe care tot el îl condamnă. Poetul pare un prizonier între dorința de afecțiune și tristețea de a constata că e, la rândul lui, un damnat: „când îți ating părul/ ating doar niște sfori moarte/ când mă îmbrățișezi cu căldură/ apreciez creșterea temperaturii/ din corp// când o să urli/ o să merg la televizorul/ unde pot da volumul mai încet// când mă întind în pat/ încep să plâng/ pentru că sunt la fel ca tine.” (p. 110-111). De aceea, singura variantă acceptabilă e a disoluției, a topirii într-un somn din metarealitatea care ne acceptă pe toți; iubirea se va regăsi acolo, ca o formă nouă de comuniune în urma dispariției fizice: „am plâns și am urcat într-un copac/ acolo, singur, fără să-mi dau seama,/ pielea mea a absorbit/ albastrul de pe cer/ și albastru m-am scăldat în marea/ până atunci transparentă// fiecare corp a început să salte/ în jurul unui foc// la culcare ne-am privit/ în timp ce dispăream” (p. 112).

La doar 19 ani, Gabriel Cărtărescu scrie unul dintre cele mai frumoase volume de debut din ultimii ani. Cu un stil de o simplitate dezarmantă, cu o estetică minimală, dar îmbogățită cu o metafizică a anodinului, mâine o să fiu fericit e cartea unui suflet curat la întâlnirea cu marile întrebări. Până și titlul sugerează această așteptare a edificării: fericirea se amână până după elucidarea misterelor lumii; poezia lui Gabriel Cărtărescu reprezintă o combinație perfectă între ambiția de a primi toate răspunsurile și candoarea tinereții infinite.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”