Noua smerenie

O lume-ntreagă în picioarele goale pendulează, înainte de toate, între registrele parodic și visceral, dizolvând în acești doi solvenți toată melancolia receptată și resimțită.

188 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Vlad Mușat, O lume-ntreagă în picioarele goale, Junimea, Iași, 2022, 90 p.

Proaspăt absolvent al rezidenței literare online „Qpoem”, Vlad Mușat își marca în 2020 debutul editorial cu La inaugurarea cimitirului de elefanți[1], volum în care, spuneam printre altele, poetul, prins în „menghina dintre erudiție și sacralitate”, pare că „supurează și jubilează concomitent”. La doi ani distanță, constatăm că tânărul prahovean nu și-a mutat sondele de pe tărâmul paradoxurilor, preferând în continuare să se erijeze în reporter al realităților antitetice. Când bukowskian-dezinvolt, când cristic-pilduitor, Vlad și-a setat ca deviză în a doua sa plachetă simplitatea existențială ca liant al ontologiilor eterogene.

O lume-ntreagă în picioarele goale pendulează, înainte de toate, între registrele parodic și visceral, dizolvând în acești doi solvenți toată melancolia receptată și resimțită. Încă de la început, tonul de fond al poemelor pare a se constitui într-un melanj exotic, împrumutând câte puțin din ironia optzecistă, amărăciunea douămiistă respectiv hazul internautic postdouămiist: „o să râd mereu de cei ce/ vor ca prin scrisul lor să schimbe/ lumea aș da orice să rămână așa” (inițial). Întregul proiect poetic gravitează, cum bine observă Șerban Axinte în prefață, în jurul precarității condiției umane. Circumscrise temei principale, motivele viața post-relație, sentimentul de singurătate printre oameni (observator gastronomic, dicție), viciile & bolile (în numele anxieTatălui/ al anxieFiului și al anxieSfântului Duh/ Amin, călugăr-influencer), moartea, demascarea artificialității (ted vs al bundy, anul șobolanului de metal) și credința curățată de dogmă sunt invocate aici, în majoritatea cazurilor, critic și autocritic. Intenția e, deci, una evident deconstructivă. Dar ce mize poate îngloba un atare demers butaforic?

În primul rând, forma tabloidă a acestor comprimate poetice se datorează cel mai probabil dorinței poetului de a pastișa impertinența noilor tendințe ale industriei publicitare. Astfel, fluxul aparent necontrolat al aserțiunilor care mai de care mai tranșante nu duce lipsă de regie, aceasta identificându-se cu eficiența entropică. Ca un feed de social media încărcat nu doar cu conținuturi generale utile, ci și cu postări personale mai puțin relevante pentru utilizator, poezia lui Vlad aluvionează și revarsă tot ce algoritmii conștiinței îi detectează în prealabil ca fiind de actualitate.

[…] forma tabloidă a acestor comprimate poetice se datorează cel mai probabil dorinței poetului de a pastișa impertinența noilor tendințe ale industriei publicitare.

Apoi, acest volum se individualizează față de proiectele literare autohtone similare prin faptul că nu se oprește la faza chestionării problemelor sociale sau intime. Cu toate că ar fi avut sorți de izbândă chiar și numai așa (lirica neconfundându-se, în genere, cu îndreptarele etice), O lume-ntreagă… nu ezită să formuleze, în subsidiar, o soluție la conglomeratul de crize, și anume legiferarea smereniei: „cred că/ șmecher e ăla care are de întreținut o/ familie și nu întârzie la muncă sau cum/ îi ziceți voi omu’ de rând” (același poem). Pacifist și moderat în cuget și faptă, eului locutor nu i se poate imputa vreo ostentație în procesul elaborării frânturilor radiografice. Chiar și în momentele detonării poantelor, emfaza lipsește cu desăvârșire.

Refrene ale alienării post-tranziție, poemele lui Vlad sunt îmbibate, totodată, cu suferință colectivă. Repercusiunile sărăciei asupra sănătății fizice și mentale, dar și lipsa de orizont cauzată de corupția parcă imposibil de eradicat („dacă îți cunoști drepturile atunci ți-e/ imposibil să te bucuri de viață”, mtv și cartoon network) reprezintă principalii factori care stârnesc nervul poetic al prahoveanului. Cu un haz de necaz cu iz mioritic și joculețe de cuvinte iscusite („observator gastronomic”, „la ploiești nu poți să te pitești” etc.), sunt luate în colimator tot felul de banalități nocive perpetuate din generație în generație, aparențe politice și mercantile suplinind, axiologic, esențe vitale. „[T]răiește-ți viața ca și cum ai fi subiectul unui documentar de 2 ore jumate cu tot cu publicitate”, afirmă metaironic poetul în ted vs al bundy.

Un filon deși mai puțin dezvoltat, lesne recognoscibil în cele trei cicluri ale volumului este cel ecocritic. Vlad nu rămâne dator nici la acest capitol, amintindu-ne că a instrumentaliza viața animalelor de dragul unor plăceri de moment ridică reale semne de întrebare din punct de vedere etic: „când eram mic excursiile la/ zoo mă afectau emoțional/ dar trebuia să merg cu grupul/ mai târziu am urât bețiile n-am/ mai mers cu grupul și mi-am/ dat seama că semăn cu elefantul/ legat cu lanțuri care toată viața va/ trăi doar pentru a se scutura de/ praf înainte de a bea apă” (clasa a 2-a B). Și în cadrul acestei abordări ecologiste, înșelăciunea (bunăoară greenwashing-ul) este demascată și înfierată corespunzător: „încă mai port în loc de nimb un cer cu păsări pedepsite de industrii înfloritoare eco friend lee reînvață-ne a iubi” (weekend plăcut).

Totuși, cele mai reușite poeme îi ies lui Vlad atunci când, angajându-se să critice societatea insensibilă la artă, prezintă la firul ierbii condiția lipsită de protecție a scriitorului secolului XXI: „poezia m-ar scuipa și mâine/ dar mă țin de ea altceva nu/ am” (poem nepublicat), „versuri/ cu rime îmbrățișate pentru a sublinia/ sentimentul comun de singurătate” (dicție), „am fost/ încuiați la minte de teamă să nu/ ieșim din tipare și voi vreți ca/ poeții să aibă poftă de viață” (anul șobolanului de metal).

Există, nu în ultimul rând, o doză semnificativă de grotesc în imaginarul acestei poezii, corolar al devalorizării voite a sinelui. Fiziologicul se împletește semantic cu firul afectiv la tot pasul, iar organicitatea își dispută întâietatea cu transcendența. Poate că poetul nu urmărește altceva decât să execute niște preschimbări viabile între semanteme omoloage în speranța că, prin astfel de corespondențe, va izbuti să pătrundă noi taine ori să bifeze noi deziluzii edificatoare.

Datorită nihilismului șugubăț în mijlocul căruia, în răstimpuri, parcă de nicăieri se aprinde creștinește o lumânare a speranței, deseori se creează impresia că poezia din O lume-ntreagă în picioarele goale începe în realitatea mundană ternă și sfârșește într-un banc generic reciclat ingenios (v. titlul de câți poeți e nevoie/ ca să schimbi un bec?). Dincolo de competențele stilistice, pe care Vlad Mușat le posedă fără îndoială, întâiul merit al autorului e că în loc să-și plângă de milă, cum era la modă multă vreme în poezia românească recentă, alege, senin, să-și… râdă de milă.


[1] Editura Junimea.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Corporalități afective

Multe discuții indigeste (și inutile) au hăituit discursul criticii autohtone atunci când ele au avut ca