După debutul din 2014 de la Brumar, Zero-Unu, Ioana Iuna Șerban s-a dovedit a fi o prezență mai degrabă discretă. E ceva distanță de la textele convulsive de acolo, niște „implozii ale crizei”, le numeam atunci, executate cu multă stăpânire de sine în toată fizionomia lor anxioasă, distanță care ar fi justificat o ruptură de formulă poetică, o radicalizare față de metode mai vechi.
Nu e chiar cazul în Un viitor care se potrivește trecutului; așa cum o spune și-n titlu, în cel mai recent volum apărut la Vellant (2021) poemele ei împrumută destul de mult de la primele încercări din placheta amintită mai sus. E și aici o anxietate generalizată care survolează prin poeme și care își arondează cam tot paletarul tematic – chestionarea identității, critica socială stângistă, desfolierea exercițiului de dragoste, revizitarea biografiei & jocul scenariilor închipuite etc. Tot un soi de bilanț fin al percepțiilor se decantează, până la urmă, și aici, o diagramă reflexivă cu o execuție bine strunită, care amintește de tușele introspective ale debutului.
Dincolo de asemănările astea evidente, însă, se simte o oarecare maturare a discursului (nu c-ar fi făcut ravagii demonstrative dincolo), o rafinare a temelor care se traduce și printr-o geometrie ceva mai complexă a versurilor; trecerea la o nouă etapă poetică se consumă peste tot, la Ioana Iuna Șerban, cu un soi de deziluzie generaționistă, aproape o blazare, aș zice, venită pe fondul maturizării early 30s, aceea a adultului care le-a văzut pe toate & a captivității în rutina zilnică („În amorțeala post-somn zac ore întregi/ Ce vreau să spun: Nu mai pot. Ce spun de fapt: Mi-e bine așa.// Sunt zile lâncede când pâlpâie ceva și mai lânced: speranța.”, Prea murdară de acest vis). E aici o poezie care vorbește despre linii de divergență interioară, despre dezacorduri emoționale și neputințe de tot soiul pe un ton serios, chiar și-n punctele ei cele mai experimentale (în sensul de explorare onirico-fantezistă, altfel, stilistic, textele au o unitate destul de clasică), cu o consistență încărcată și care se consumă sub forma unor proiecții ample și intense: „Bunicii au găzduit crima/ părinții au găzduit victimele/ noi acum găzduim polițele de asigurare/ pentru vieți pe trotuar vieți în suv-uri/ către camping-uri unde abia-ți găsești/ prin beznă drumul până la baracă/ să vomiți să te-ntorci/ de la atâta alcool.// De la atâta alcool/ și adaugă vânzarea indulgențelor preschimbată-n/ vânzarea suvenirurilor în magazine pentru turiști/ există un viitor care se potrivește trecutului/ ai face orice să crezi că l-ai extirpat/ că stă departe e viitorul haotic nevrozat căruia/ să-i facă față varianta ta de-acum zece ani/ (un ghiont către tebecistul altui secol/ poate o funie) […]”, Noua Altamira. Fără să pretindă a fi o voce milenială hotărâtă și fără intervenții vocale în sensul ăsta, Ioanei Iuna Șerban îi ies uneori niște pasaje care vorbesc despre provocările generaționiste, așa cum se citesc în Cultul vieții veșnice, un poem discret imnic („atâtea pungi și țiple au foșnit mâinile generației noastre”), dar pe care le scrie cu aerul că tot s-a consumat deja, aproape cu o înțelepciune îmbătrânită, aș zice. Nimic urgent sau expeditiv în poezia asta, chiar și când vorbește despre cele mai intime avataruri ale vârstei; textele se păstrează, peste tot, într-o zonă moderată, aproape reținută în câteva locuri.
Între detaliu cinematografic și filtru existențial, textele Ioanei Iuna Șerban sunt, până la urmă, o suită de exerciții reflexive în care conținutul e în armonie cu forma.
Cu toate că are ochi pentru detaliile decadenței contemporane – Ioana Iuna Șerbu e consacrată în „eșantionarea” unor astfel de mostre, de-acum, e sigur –, poemele din Un viitor care se potrivește trecului vorbesc despre malformațiile lumii din jur într-o manieră care nu merge niciodată într-o zonă ofensiv-caustică, eventual ironică, una care tratează sincopele lumii din jur sub formă de retorică lucidă și cu o claritate a observațiilor care n-are nimic de-a face cu instincte impulsive sau poze glam: „Într-o jachețică pufoasă cu urechiușe de ursuleț/ trebuie să stea inima mea/ în lumea asta destabilizatoare./ Sunt mii de marsupii cu fețe zâmbitoare/ și nu știi cine a făcut o crimă/ nu întrebi nu desfunzi țeava./ Pe tarabă toate telefoanele ieșite din uz/ au început să sune în același timp – o lovesc/ și o gaură le înghite/ apoi peste ani când de pe fotoliu/ întreabă psihanalistul/ cum ți-ai cataloga copilăria/ știu că se pregătește un atac./ Un atac așa cum noi n-am fost învățați să ducem/ lumea noastră are imprimeu cu emoticonuri și pokemoni și cu/ psihanaliști multiplicați/ dotați cu umbrele/ împotriva sevei negre care curge/ din mama origine./ Întrebarea e dacă vrei tu să fii daddy.”, Pisicuțe hello daddy. Departe de filtre insta & tușe cool, chiar dacă surprinde foarte bine o bună parte din arhetipurile și provocările sociale ale generației sale, poezia Ioanei Iuna Șerban nu e una ușoară, nici ușor de citit; rămâne mereu senzația că o oarecare dimensiune a sensului scapă, aș zice că e chiar ușor ermetică, pe alocuri, mai ales în episoadele onirice, mai frecvente în prima parte a volumului. De aici iau naștere unele din cele mai puternice texte, din proiectul „calculat” al tatonărilor de genul ăsta, în care poeta se lansează cu mult entuziasm. Nu e nimic fantasmagoric aici, însă, poeta construiește mereu pe linie onirică un discurs suficient de palpabil în replică la realul cel puțin la fel de angoasant, cum e cazul poemului care deschide volumul, Prea murdară de acest vis. Fluiditatea și textura secvențelor de genul ăsta face ca lectura să oscileze între vis și realitate, dau niște „produse” vizuale reușite, care păstrează o doză de mister. Programatic sau nu, criteriul ăsta al vizualului își are un loc bine stabilit în poemele Ioanei Iuna Șerban. În câteva locuri, chiar cu „consecințe” filmice, în câteva texte care prizează descrieri calculate ale desenului depresivo-melancolic: „Mieros, triumfător, după ce și-a încărcat bateriile/ cu tot ce-a găsit în casa asta demonul amiezii/ ne-a spus ce voiam s-auzim. Prea târziu.// Câteva amintiri puteau fi cruțate câteva fotografii/ privirea femeilor din familia mea de-a cântări/ fără-sensul. O am la rându-mi./ După o lungă boală după o grea încercare după dimineți petrecute/ anulând într-un joc de Mahjong/ piesele compatibile spui hai s-o luăm de la capăt// tu să intri peste mine/ în cabina de probă într-un an în care încă nu ne cunoșteam/ sau acolo în parcarea Penny Market despre care spuneam amândoi că seamănă/ c-un cadru de road movie american (dar doar privită din camera de hotel/ unde ne-am certat)/ să lași jos geamul când îți cer o țigară/ (fusta mea mini sub cojocul scurt te-a înfierbântat/ mai era și altceva însă)// Brațe tatuate și păroase de tirist iconițe surprize cu femei goale/ mantre motivaționale atârnate șui/ are demonul amiezii/ în oglinda lui retrovizoare vede cum mă sui în mașina ta/ pornim cu farurile aprinse/ deocamdată poate ațipi la loc.”, Demonul amiezii. Între detaliu cinematografic și filtru existențial, textele Ioanei Iuna Șerban sunt, până la urmă, o suită de exerciții reflexive în care conținutul e în armonie cu forma.
Fără excese, stridențe și fără inadecvări, temperate până spre precauție, dar care surprind, chiar și-n ciuda politicii ăsteia a moderației, notele cele mai distorsionate ale coregrafiei intime și contemporane pe care-o explorează. Un volum complex și-o voce convingătoare în toată dinamica asta a lumii pe care și-o asumă textele din Un viitor care se potrivește trecutului, care demontează încet și sigur pe teritoriile pe unde se aventurează, fără să facă mare caz din asta.
