Indiferent de ecourile criticii de întâmpinare din epocă, nu e greu de ghicit ce reacții a putut avea în conștiința publică un volum ca America ogarului cenușiu. Referințele de azi la această carte, unică în mai multe sensuri, venite din partea unor cititori care au trăit în comunismul românesc al anilor ’70 și ’80 ai secolului trecut, sunt dintre cele mai favorabile. Cartea a ajuns, ca în atâtea alte cazuri, să descrie nu doar un itinerar, nu doar o experiență „exotică”, ci o stare, o speranță și o scufundare într-o realitate care atunci părea – din cauza intangibilității – ficțiune pură. Călătoria în SUA în anii ’70 a celor doi scriitori, Ana Blandiana și Romulus Rusan, s-a transformat așadar dintr-o „bifare” de obiective turistice în ceva mult mai înalt și mult mai profund: într-o meditație despre societate, viață, cultură, relațiile omenești cu timpul, cu soarta, cu lumea. Notațiile autorului, de o inegalabilă finețe, surprind și chestiunile mărunte ale cotidianului american, care pot scăpa unui ochi mai puțin vigilent. Iată, de exemplu o explicație despre mercantilismul omului simplu, despre echivalarea valorii cu confortul: „Fiecare explicație de natură artistică a ghidului este precedată de o referire la valoarea bănească a obiectului. De cum se intră într-un edificiu, se precizează că a costat la vremea sa, să spunem, 2,5 milioane de dolari. Apoi, tabloul cutare a fost cumpărat la o licitație cu atâția dolari, dar – furat, revândut și din nou pus la o licitație – prețul său a crescut de trei ori; […] Americanul mijlociu se teme să meargă singur la muzeu și are o viziune atât de materialistă asupra artei pentru că s-a obișnuit să considere că aceasta, ca tot ce este în jurul său, face parte din larga noțiune de confort. El nu a gândit niciodată în intimitate asupra unei opere, deci are nevoie de cineva care să-i explice și sensul, și valoarea ei. […] [Exponatele] fiind considerate obiecte de lux, de confort, ele trebuie – prin chiar definiția pe care le-o atribuie – să aibă o valoare.” (p.110-111)
Ce trebuie menționat de la bun început este că, la fel cum a procedat și în splendida Călătorie spre marea interioară, autorul are o atitudine complet lipsită de inhibiții în fața descoperirii Americii. Această dezinvoltură (care nu se confundă nici cu aroganța, nici cu frivolitatea) vine – pe de o parte – din siguranța culturală a informațiilor despre „lumea nouă” cu care autorul a pornit la drum, iar pe de altă parte din ideea, pe care autorul a interiorizat-o, că cele două tipuri de societate (cea a României comuniste și cea a Americii democratice) erau atât de incompatibile, încât speranța unui viitor în care și țara de origine să-nceapă să semene cu țara vizitată era aproape inexistentă. De aici predispoziția pentru admirația față de un tărâm străin, desele descrieri oneste de tipologii umane, de peisaje, de cutume sociale, făcute cu penița unui scriitor care simte că de data aceasta rolul lui e să aducă în fața cititorului imaginea netrucată a unei lumi la care acesta nu va avea acces niciodată. Seamănă, din acest punct de vedere, cu modul în care un adult, reîntors ca printr-un miracol dintr-un regat fantastic, de poveste, s-ar apuca să-l descrie copiilor lăsați acasă cu duioșie, uimire și dorința de fidelitate totală față de realitățile văzute, pentru a-i face martori indirecți la o minune. Din acest punct de vedere, Romulus Rusan e un deconstructivist avant-la-lettre; el desface realitatea înconjurătoare în piese inteligibile, coerente, care reformează ulterior, într-o manieră surprinzător de originală, tabloul principal.
Dacă la apariția sa, acum 50 de ani, America ogarului cenușiu s-a citit cu nesaț pentru că aducea o gură de aer proaspăt cititorului „supt vremi”, azi ea se citește cu o imensă plăcere datorită combinației dintre analiza de cea mai bună calitate și referințele culturale, totul îmbrăcat în hainele literaturii (de călătorie sau nu) de cea mai bună calitate.
Unele dintre mirările ingenue ale turistului au legătură cu serviciile publice pe care societatea de tip nou le oferă. Venit dintr-un regim care și-a făcut din teroare și din umilirea până la anulare a cetățeanului un scop în sine, autorul constată că dincolo există o preocupare constantă și pentru psihicul omului, nu doar pentru bunăstarea lui materială: „În fiecare oraș, alături de numărul șerifului, pompierilor și Salvării, apare, pe pagina întâi a cărții de telefon, numărul unei ciudate instituții, așa-numitul crisis center, număr pe care orice ins îl poate forma, ziua sau noaptea, pentru a cere încurajări sau, pur și simplu, pentru a conversa cu operatoarea de serviciu. Aceasta, un fel de confesoare invizibilă și anonimă, va asculta necazurile solicitantului, va încerca să-l calmeze, îi ’va ține de urât’ până când depresia va trece.” (p.127) Pentru un individ smuls dintr-un regim totalitar și plasat, fie și temporar, într-o civilizație de tip occidental, o astfel de măsură pare atât exagerată, cât și vag ridicolă. Deosebirile dintre mentalitatea celui aflat sub dictatură și a celui trăitor într-o lume liberă sunt fundamentale și, din această cauză, e nevoie de un efort suplimentar pentru ca cel dintâi să poată pricepe conformația socială și spirituală a relațiilor dintre semeni. De exemplu, o aparentă calitate se poate oricând transforma aici într-un defect regretabil, câtă vreme motivațiile discreției sunt circumscrise nepăsării, nu neapărat politeții: „În cele câteva săptămâni de când suntem aici, n-am auzit nicio ceartă. […] Pe stradă nu se vorbește, nu se țipă, în autobuze este o tăcere de moarte. […] Din toate aceste relații – în aparență de bună-creștere și de mare seriozitate – se degajă totuși și ceva trist, rău prevestitor. Ca de obicei, respectul pentru independența celuilalt se transformă în indiferență. Voi putea să ies pe stradă în cea mai extravagantă toaletă și nimeni nu mă va bârfi, nici măcar nu mă va observa. Dar aceiași oameni care astăzi nu mă vor privi din decență [,] mâine nu mă vor vedea din nepăsare. Iar lipsa de comunicare se va transforma curând în teamă – teamă de abisurile necunoscute din celălalt.” (p.147-148)
Traversarea Americii în „ogarul cenușiu” (autocarul gri care-i poartă pe turiști de-a lungul și de-a latul țării) este și prilejul de a descoperi rămășițele vii ale unei istorii vitrege pentru cei care au stăpânit pământul înainte ca acesta să devină destinația paradisiacă a europenilor. Romulus Rusan, cu talentul de a reliefa stările interioare ale trecătorilor doar analizându-le ținuta și mimica, descrie – fără intenție directă – tragedia descompunerii unui destin colectiv al unor rătăciți ai timpurilor noastre, prea blazați ca să mai poată schimba ceva și, totuși, suficient de orgolioși încât să privească cu dispreț nașterea civilizației pe ruinele caselor lor. Pasajele despre amerindieni sunt printre cele mai emoționante din întregul volum, dându-i acestuia o dimensiune aproape dramatică: „Pe strada principală, indieni somnolenți, nehotărâți, […] parcă dezrădăcinați și fără rost, parcă uluiți de ce li s-a întâmplat. […] Vânjoși și scunzi, cu fețele mari, cu părul negru ca pana corbului, lins și dat pe spate, despărțit în două de o cărare până la piele, îmbrăcați în blue jeans nepotriviți cu austeritatea locului, cu vârsta și cu corpolența lor, evitau cu mândrie privirile turiștilor, refuzau să răspundă la întrebări, parcă plângeau pe dinlăuntru, triști și bosumflați. […] Abulia aceea era a unor uzurpați care nu au pierdut o țară – așa ceva n-au avut niciodată –, ci o lume, o lume nu neapărat mai bună, dar care le-a reglat celula după orologiile ei milenare și i-a făcut să nu se mai poată adapta obiceiurilor impuse de o civilizație străină” (p. 361-362) Sâmburii unui paradoxal început de rasism (spun paradoxal, întrucât se dezvăluie într-o societate care s-a format prin ciudatul și fructuosul amestec de seminții) se arată aici ca într-o matrice de oriunde și de oricând, câtă vreme comportamentele surprinse de autor sunt valabile și azi, schimbând doar etniile, în funcție de locul geografic în care ne aflăm: „Oamenii albi (așa li se spune aici anglo-saxonilor și așa își spun ei înșiși, fără să-și facă vreun complex) susțin că mexicanii sunt leneși și că nu vor să lucreze. Mexicanii pretind că oamenii albi nu vor să le dea de lucru, pur și simplu pentru că sunt mexicani. Și așa, cercul vicios se învârte la infinit, mexicanii stau la porți și discută, copiii lor se târăsc prin curțile infecte, oamenii albi plătesc sume mai mari altor muncitori pe care-i socotesc mai buni și nimeni nu se mai gândește că printre mexicani ar putea să apară unul harnic sau, printre albi, unul mai omenos…” (p. 297).
Confruntarea cu pericolul cenzurii (chiar în perioada aceea, de aparentă „liberalizare”) l-a făcut pe Romulus Rusan să fie precaut și să atribuie valențe metaforice portretului lui Mircea Eliade, pe care Blandiana și autorul îl cunosc la Chicago. Se simte în rândurile naratorului o afecțiune care trece dincolo de persoana pe care o întâlnește pe trotuar, în fața casei, o afecțiune care îl plasează pe filosoful religiilor într-un halou, capabil să cuprindă nostalgia pentru o lume apusă, dar a cărei strălucire reverberează peste decenii. Farmecul interbelicului românesc și al României urbane de dinainte de 1947 era cu atât mai pregnant, cu cât cotidianul comunist nu reușea să-i estompeze strălucirea. Mircea Eliade e „omul vechi”, contrapus „omului nou” de acasă, care schimonosește istoria construind-o pe bazele unei noi ideologii sinistre: „Aici, într-o casă modestă, semănând cu toate celelalte, locuiește Mircea Eliade. Am ajuns cu câteva minute mai repede la întâlnirea pe care ne-o fixase încă din ajun. Tocmai când verificam numărul casei, l-am văzut venind agale din partea opusă a străzii. Nimic nu ne putea face să știm că este el, nu mai semăna cu fotografiile degajate și oarecum orgolioase din tinerețe, nici cu întreaga sa literatură, pătrunsă de o mare siguranță a spiritului, de o provocatoare, incitantă exactitate a detaliului. Venea spre noi un om încercat de viață, deși purtând în pas o demnitate nemărturisită, o aură a senectuții suportate cu mândrie. Un intelectual liniștit, așa cum poți vedea mai degrabă pe străzile studioase ale Bucureștiului decât cum ne așteptam să vedem aici, la Chicago. Felul cum ne zâmbea, acea lumină familiară, protectoare, pe care i-o citeam pe față ne erau de asemenea cunoscute, venind de departe, dintr-un ritm vechi al memoriei noastre” (p. 456-457)
Dacă la apariția sa, acum 50 de ani, America ogarului cenușiu s-a citit cu nesaț pentru că aducea o gură de aer proaspăt cititorului „supt vremi”, azi ea se citește cu o imensă plăcere datorită combinației dintre analiza de cea mai bună calitate și referințele culturale, totul îmbrăcat în hainele literaturii (de călătorie sau nu) de cea mai bună calitate. Volumul e un mesaj vivant peste decenii, o dovadă în plus că istoria nu se construiește, solitar, peste capetele noastre, ci se trăiește activ, înțelegând-o și încercând să-i învățăm lecțiile. Iar Romulus Rusan, dacă mai era nevoie s-o sublinieze cineva, e un autor cu totul remarcabil, pe care generația tânără ar fi bine să-l (re)descopere.
