/

Personaje vs. Piața restaurației

111 vizualizări
Citiți în 15 de minute
Constant Korovine – Café de la Paix (1939)

Binecunoscuta revistă The New Yorker (mă răsfăț cu câteva numere din anul trecut, mulțumită mai tânărului meu prieten Mircea P., beneficiar al unui abonament anual de care, uite, mă bucur și eu acum!) are, în secțiunea Going on about Town, o rubrică permanentă intitulată Tables for Two, semnată de criticul culinar Hannah Goldfield, ale cărei incursiuni în secretele gastronomilor din restaurantele newyorkeze reprezintă centre de interes semnificative pentru străini sau consumatori locali, dispuși să experimenteze meniuri și, mai ales, localuri noi de alimentație publică, dezvăluind o piață a restaurației aflată într-o dinamică perpetuă și o diversitate susținută prin toate mijloacele de care dispune industria hotelieră a locului și momentului de referință. Câteva invitații (selectate din numerele din mai și iulie ale publicației) – restaurantul indian Dharmaka, cel din Essex Market sau patiseria Partybus Bakeshop de pe Lower East Side sau cafeneaua Flatbush, deschisă de Michael Nicholas în perimetrul Aunts et Uncles – dau viață spațiului cultural al metropolei, afirmându-se ca elemente de reper ale unui turism nou, „motivațional, experimental, operațional” (McKercher et al., 2002: 4), completând cu gust(uri) peisajul istoric sau agenda de evenimente speciale aflate în oferta accesibilă amatorilor, vizitatori sau localnici. Majoritatea romancierilor își însoțesc personajele în restaurante, adică în localuri publice „care îmbină activitatea de producție și cea de servire, și care pun la dispoziția clienților o gamă diversificată de preparate culinare, produse de cofetărie-patiserie și băuturi” (Nicula, 2019: 232), reale sau ficționale, pentru a le identifica și releva spațiul cotidian, acel „țesut conjunctiv” care poate uni vieți, acel „ecran pe care societatea își proiectează luminile și umbrele, golurile și încărcăturile, puterea și slăbiciunea” (vezi Crawford, 2011: 345), elementul topologic care conferă și conturează tipologia umană pentru care s-a optat.

Incursiuni proxemice

În mod categoric, autorii intră în sfera psihologiei practice când își conectează personajele la micro/spațiul, public în exemplele alese, în care acestea evoluează, utilizându-l ca mijloc de investigare a comportamentului individual prin prisma unui exercițiu de proxemică, adică de observare a felului în care umanul se inserează în spațiu și a formelor de „comunicare interpersonală”, bazate pe „interdependenţa dintre spaţiul fix/comportamentul uman /patternul cultural” (Prus, 2004: 14), asemenea prototipurilor caragialiene din berăriile Bucureștilor, sau, mai recent, protagoniștii lui Ioan T. Morar, Fratele Septimiu Țonca și Corneliu Nădăban, experimentând un restaurant din Tel Aviv, îndemnându-se să ia „un vin din Galileea, roșu ca sângele Mîntuitorului (…). Era cel mai scump vin din listă. Fostul mîncător de plăcintă cu brînză de la cofetăria Spicul evoluase și, odată cu el, evoluaseră și gusturile culinare, iar acum aveam în față reprezentantul unui curent nou: creștinismul gurmand” (Morar, 2016: 326), respectiv, mai modestul cuplu Cornel și Lena, poposind la un restaurant cu specific românesc din același oraș: „masa era aranjată (…), ‚avea un platouaș românesc’, cu brînză, castraveți, roșii, chifteluțe, două felii de babik și măsline (…); s-au cerut vinuri scumpe (șampanii)” (354).

Cu o istorie mai lungă de 200 de ani, restaurantul continuă să reprezinte un stabiliment public, unde se consumă mâncăruri și băuturi contra cost, un reper intrat în economia vieții diurne, organizat în funcție de spațiu și timp, în jurul unor itinerarii și ritmuri impuse de modul (și modelul) de activitate sau relaxare, zi de lucru sau de odihnă a fiecăruia (vezi Fainstein et al., 2011: 345), reușind să contureze identitatea noastră de consumator, așa cum se poate citi din atitudinea profesorului craiovean Bazil Dumitrescu, care, odată ajuns la Minerva, „a pătruns în salonul propriu-zis. Colegul Luca Stănoiu deja era acolo, instalat la o masă, îl aștepta cu o halbă de bere în față (..); bea și el o halbă de bere rece.(…). Apoi au vrut să mănânce. Ca de obicei, ciorbă de perișoare și grătar cu murături, a cerut Stănoiu (…). Bazil Dumitrescu s-a mulțumit cu niște creier perpelit la tigaie (…); la mîncare mergea un vin (…); au ales să încerce o carafă de vin alb.” (Chifu, 2014: 234).

Spații de convivialitate

Noțiunea de spațiu reflectă, în viață și în romane, totalitatea locurilor în care se desfășoară acțiunile protagoniștilor, reali sau fictivi, după reguli și norme comportamentale înscrise categoriilor culturale cărora ei le aparțin, demonstrând modul în care spațiul poate „determina identitatea subiectului”, căci individul se „(auto)construieşte în periplurile sale sociale, etice, politice etc.” (Prus, 2004: 16), după exemplul Contelui Aleksandr Ilici Rostov, al cărui destin se întretaie cu cel al restaurantului Boiarski, din hotelul Metropol, din centrul Moscovei, „amplasat discret, la etajul al doilea al hotelului, în colțul de nord-est – cel mai bun restaurant din Moscova, dacă nu din toată Rusia. Cu tavanul lui boltit, cu pereții de un roșu-închis, care amintea de refugiul boierilor,  Boiarski etala cel mai elegant decor din oraș, cel mai sofisticat personal și cel mai subtil bucătar-șef” (Towles, 2018: 39).

În registrul Pieței restaurației, adică a alimentației publice, colective, cuprinzând„ „restaurante, restaurante de spital, închisori, armată, cantine școlare, restaurante universitare, sate de vacanță, colonii”, precum și „restauratori independenți și lanțuri integrate sau voluntare” (Nicula, 2019: 48), restaurantul de la Cloche, frecventat de Manfred Baumann, ar aparține categoriei de restaurante specializate, care servesc „un sortiment specific de preparate culinare și băuturi, care se află permanent în lista de meniuri”, cum ar fi „un restaurant familial/pensiune, cu meniuri complete” (233), căci aici „meniul se repeta în fiecare săptămână și cuprindea două aperitive la alegere, două feluri principale și un preparat  special, urmate de desert sau cafea. Meniurile zilnice nu fuseseră schimbate de aproape douăzeci de ani. Joia felul special era pot-au-feu.(…). Adele  repeta felurile pe care le comanda Manfred de obicei joia (supă de ceapă pot-au-feu, crème brûlée)” (Macrae Burnet, 2017: 39-40).

Fiind unanim admis faptul că „romanul este spaţial atât prin fond, cât şi în formele sale” (Prus, 2004: 18), inserția unei locații precum Café de la Paix, situată în Place de l’Opéra, epitomizând ethosul parizian de la deschiderea sa (1862) până în prezent „unul dintre cele mai mari, mai luminoase și mai elegant decorate” localuri (Simmons, 2015:  23), unde se servește „un sortiment diversificat de băuturi alcoolice și nealcoolice, precum și o gamă restrânsă de produse culinare” (Nicula, 2019: 234), nu este întâmplătoare. Este un atu bine speculat de Dan Simmons când decide ca momentul de respiro al fictivilor săi, (Sherlock) Holmes și (Henry) James să fie aici, lăsându-i să se răsfețe în ambianța îmbietoare și elegantă a acestui așezământ: „Holmes avu nerușinarea de a comanda pentru amândoi. Ceru o marcă destul de bună de șampanie și, poate din cauza orei târzii, un supeu extrem de bogat: le lièvre en  civet (tocană picantă de iepure cu smântână), pâtes crémeuses d’épeautre (pateuri din făină de alac) însoțite de un plateau de fromages affinés (platou cu brânzeturi vechi) și o farfurie mare cu figues, abricots, pruneaux (smochine, caise, prune uscate), marmelade des fruits secs au thé Ceylon (marmeladă din fructe confiate cu ceai de Ceylon), și biscuits speculos (biscuiți cu mirodenii), încheind cu mousse légère chocolat (spumă fină de ciocolată” (Simmons, 2015: 24).

Crearea iluziei realității printr-un loc(al) bine determinat geografic permite decuparea individualității personajelor din vastul câmp al experienței lor comportamentale față de ofertele adresate oricărui consumator, devenind parte bine conturată a identității acestora și permițând cititorului un moment de reflecție asupra propriilor opțiuni spațiale, de inspirație, cum i se poate întâmpla participând la periplul eroului lui Ishiguro, Stevens; acesta se oprește la o pensiune situată „pe strada principală din Taunton, foarte aproape de piaţă şi ceva mai retrasă, deosebindu-se prin bârnele de lemn grele şi închise la culoare care o împodobesc pe dinafară”, cu o ceainărie „spaţioasă, lambrisată cu lemn de stejar” cu „o tejghea care etalează un sortiment  bogat de prăjituri şi produse de patiserie (…); un loc „excelent pentru ceaiul de dimineaţă” (Ishiguro, 1994:133).

Indiferent de tipul de restaurant – clasic, specializat sau cu specific, braserie sau berărie, grădină de vară sau bar (vezi Nicula, 2019: 233-4), acesta reprezintă un spațiu simbolic, cultural, definitoriu pentru profilul individual, de grup, chiar național (vezi berăriile din scrierile lui Caragiale!), comprimând structuri estetice, istorice, sociale care reprezintă piloni esențiali în turismul cultural dintotdeauna.

Referințe

Chifu, Gabriel, 2014, Punct și de la capăt, Iași: Polirom

Crawford, Margaret, 2011, „Blurring the  Boundaries. Public Space and Private Life”, în Fainstein, Susan, S., Campbell, Scott, editori, 2011, Reading  in Urban Theory,  Third edition, Chichester: Blackwell Publishing LTD (pp. 342-353)

Ishiguro, Kazuo, 1994 (1989), Rămăşiţele zilei, Bucureşti: Editura Univers (trad. Radu Paraschivescu)

Macrae Burnet, Graeme,  2017 (2014), Dispariția lui Adele Bedeau de Raymond Brunet, București: Editura Art, Colecția Musai (trad. Tatiana Dragomir)

McKercher, Bob, du Cross, Hilary, 2002, Cultural Tourism. The Partnership between Tourism and Cultural heritage Management,  Londra: Routledge

Morar, Ioan T., 2016, Sărbătoarea corturilor,  Iași: Polirom

Nicula, Virgil,  2019, Tehnologie hotelieră și de restaurant, Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”

Prus, Elena, 2004, Proxemica literară ca personalizare a spaţiului, în Revista Limba Română,  nr. 12, anul XIV (pp. 12-20) ( accesare în 30 mai, 2022)

Simmons, Dan, 2015, A cincea cupă, București: Nemira (trad. Ruxandra Toma)

Towles, Amor, 2018 (2016), Un gentleman la Moscova, București: Nemira Publishing House (trad. Dana Ionescu)

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”

In memoriam Vangelis

„Succesul şi creativitatea pură nu sunt foarte compatibile. Cu cât ai mai mult succes, cu atât