În ultima vreme bibliografia exegetică a lui George Vulturescu a sporit într-atît încît o concurează deja cu succes pe cea lirică (nici ea a unui poet leneș, măcar că Vulturescu e ultimul nostru nomad, mereu pe drumuri între o sindrofie literară și alta; cînd nu-i pe drumuri, organizează el însuși sindrofii la Satu Mare, fiind dependent de ele nu mai puțin decît de poezie). Eminescu, Blaga, Doinaș au fost pînă acum temele predilecte de exercițiu, eseurile despre ei însoțind o neîntreruptă acțiune de receptare a poeziei contemporane. Între toți poeții care se ocupă și cu receptarea poeziei și care comentează prompt aparițiile editoriale, George Vulturescu e singurul (am mai spus-o, dar George merită s-o mai spun) care are un comportament riguros de critic, înțelegîndu-și propria lectură ca pe un dialog cu lecturile precedente. În vreme ce (mai toți) ceilalți dau drumul fără ezitări la robinetul propriilor păreri, fiind și singurii și primii care au citit cărțile respective, Vulturescu se documentează și-și strecoară interpretările pe nuanțe scăpate din vedere. Dacă nu și rezultatele (dar și ele!), măcar comportamentul e unul de critic profesionist. Ultima ispravă pe domeniul critic e un florilegiu de galanterii critice dedicat unui număr de „21 de scriitoare” (19 poete și 2 eseiste): Lecturi. „Pe rouă, pe ceață…” (Editura Junimea, Iași, 2022).
E o carte mai degrabă de inimă decît de critică propriu-zisă, deși realizată cu instrumentele acesteia din urmă. Cu „Doamnele Literaturii Române”, cum le zice, Vulturescu se poartă extrem de gentil, ca un galanton deplin, și scrie despre ele „cu devoțiune”, pentru că le-a „avut aproape de inimă”. Nu vrea să lase nici măcar umbra vreunei supărări și dacă presimte că-i pe cale să producă vreuna, îndată își ia seama și drege pe loc lucrurile. Bunăoară, remarcînd invazia de îngeri și imperialismul „albului” la Ioana Diaconescu, e cît pe ce să-i reproșeze că „dacă ar fi doar aceste frize de alb în jurul nostru, totul ar fi monoton” iar „poetica autoarei ar rămîne doar evanescență lîncedă” (nu-i sigur, totuși; se poate face o lume albă și fără să fie monotonă și lîncedă); e însă vigilent și o scapă numaidecît pe poetă de așa bănuială, remarcînd imediat că „ea simte nevoia unei contraponderi”. Primejdiile de acest fel (de a cădea fără voie în reproșuri) sînt însă de tot rare. Mult mai dese sînt, în schimb, cele de a exagera ditirambii, de regulă prin referințe de care nu era nevoie (și fără de care credibilitatea entuziasmului ar fi fost mai mare). O imagine (altminteri remarcabilă, căci Vulturescu e un estet senzual al culegerii de imagini) a Irinei Nechit, cu „trei crengi” și „o gaiță”, „are – nici mai mult, nici mai puțin! n.n. – o forță egală cu picturile lui Munch”. Irina s-ar fi descurcat bine singură, dar în echipă cu Munch parcă nu e la locul ei. Munch îi face oarece probleme și Constanței Buzea cînd ea scrie secvențe „ale unei memorii ultragiate”, deși, în acest caz anume, nu Constanța e de vină, ci Vulturescu însuși, care nu-și poate înfrîna analogiile: „Desigur – zice el – că ne putem gîndi la Friza vieții lui Eduard Munch (…) dar și la Cele trei vîrste ale femeii imortalizate de Gustav Klimt.” Obișnuit, cînd versurile stîrnesc asemenea vîrtejuri analogice, e de bine pentru ele, deși nu-s ele neapărat de vină pentru reacțiile memoriei culturale ale cititorului. Invocațiile de acest soi vin însă ca o proptea pentru valoarea versurilor – care se universalizează numaidecît. De așa proptea (de mai multe, de altfel, căci odată pornită memoria asociativă, ea e greu de oprit) beneficiază și Ruxandra Cesereanu, care „instaurează” din mai nimic „o locație ruptă parcă din tablourile terifiante ale unui Chagall” (dar de ce așa de terifiante, cînd ele mizează tocmai pe candoare și idilism?) și ale altora. Asemenea înălțări în grad – cuvenite ori ba – nu se datorează însă poetelor, ci unui complex vizibil și-n comentariile lui Vulturescu. Și Vulturescu e dintre poeții complexați de filosofi (deși toată lumea știe că poezia e mai filosoafă decît filosofia, măcar pentru că beneficiază de privilegiul ambiguităților) și are mari satisfacții cînd vreun vers se lovește – sau se potrivește – cu vreo spusă filosoafă. Așa, de exemplu, la aceeași Ruxandră, al cărei „strigăt uman” e „ca într-o zicere cinică a lui Cioran” sau ca într-o zicere mai senină a lui Ortega y Gasset. Chiar și Eminescu are nevoie de un cec acoperit de Heidegger atunci cînd vorbește de „ochiul ars”, „căci, spune Heidegger, ceea ce este astfel sfîșiat, prin sfîșierea sa, este deschis invaziei absolutului”. Problema în astfel de cazuri e că Heidegger nu poate vorbi în locul lui Eminescu și nici pentru el. Ar trebui ca Eminescu însuși să stimuleze „invazia absolutului”. Pentru un poet un asemenea complex nu-și are locul, fiind el dator să propună o viziune despre lume și nu doar o concepție despre ea. Dar întîlnirea dintre spusele poetice și spusele filosoafe e, pentru Vulturescu, un fel de apogeu al poeziei. Firește, se pot întîmpla, în această mașinărie referențială, și accidente, lapsusuri ori neatenții tocmai unde n-ar trebui. Cum se întîmplă cu versul Marianei Marin „va veni moartea și nu va avea nici un ochi”, parafrază la Pavese, dar Pavese nu apare. Desigur că și marii poeți vin să sprijine poetele, uneori în mod legal, alteori abuziv. Cum vine Ion Barbu în sprijinul Rodicăi Braga numai pentru că și-n versurile ei apare simbolul oului și „poemul eclozează asemenea puilor de păsări din ou”. Pare însă că la Rodica ouăle au alt rost decît la Barbu. Doar excese face memoria analogică a lui Vulturescu, nu-i vorba că ar lua-o chiar razna. Dar e o memorie care agresează comentariile și le împinge adesea în paradă de erudiție. Mais, à quoi bon quitter Coasta Boacii?
Între toți poeții care se ocupă și cu receptarea poeziei și care comentează prompt aparițiile editoriale, George Vulturescu e singurul (am mai spus-o, dar George merită s-o mai spun) care are un comportament riguros de critic, înțelegîndu-și propria lectură ca pe un dialog cu lecturile precedente.
Cititor devotat, de nu chiar acribios, de bibliografie critică, Vulturescu e mereu în căutarea unor locuri nebătute și-și marchează propria cărare după ce aruncă o privire generală asupra peisajului interpretativ. Așa descoperă, bunăoară, că, deși a observat multe la Ana Blandiana, „critica a evitat religiosul din creația poetei”, ceea ce-i permite lui Vulturescu s-o pornească anume într-acolo (pe cărări „tematiste” îi convine lui Vulturescu să se aventureze). Alteori e și mai tranșant și, după ce vede cum „catalogările criticii bîjbîie”, pune el steagul unde trebuie: „De aici începe partitura proprie a textului poetic semnat de Ioana Crăciunescu”. La Ioana Diaconescu observă că poezia n-a fost „suficient de bine discutată de critică”, așa că pune el lucrurile pe calea dreaptă. În general Vulturescu e în dialog pozitiv cu referințele critice și rareori le combate, dar dacă e nevoie nu ezită. Nu vede, de pildă, „nici o urmă de mizantropie a simțurilor” la Marta Petreu, cum văzuse – dar cred că bine – Radu G. Țeposu. Îi combate, tot pe seama Martei, pe cei care au supralicitat nervii iconoclaști ai poetei, subliniind apăsat că „impresia de hulă, de blasfemie se iscă” la ea „din fervoarea dialogului”. Cred că are dreptate, căci Marta îl zădărește într-atît pe Domine încît nu poate fi vorba decît de o fervoare provocatoare. Pe bună dreptate vede „discursul Martei Petreu” „apropiat de rugă”, căci toate provocările și imprecațiile ei sînt, de fapt, o invocație.
Interpretările lui Vulturescu sînt, chiar peste măsură, argumentate analitic, dar analitica lui se bizuie prea mult pe împletirea observațiilor critice cu citate de versuri. Mai că nu există frază în care bucăți de versuri – uneori din poeme diferite – să nu fie intercalate în cursivul frazei critice. Asta face demersul argumentativ destul de confuz, căci versurile, chiar și amestecate în năvădeala critică, rămîn polifonice (spre deosebire de limbajul franc analitic) și trimit adesea interpretarea în ceață. În general ele sînt însă congruente cu sensul interpretativ impus de Vulturescu, deși se mai întîmplă și accidente. Cînd Gabriela Melinescu, de pildă, zice că „din plasa roșie a cărnii/ îți iese în întîmpinare/ ca o minerală floare/ topindu-se în aerul tare al feței tale”, ea nu „îngheață” „orice elan”, „esențializîndu-l” ca pe „un mineral” – ci tocmai dimpotrivă, dă elanului atîta impetuozitate încît topește și mineralul. Cînd Angela Marinescu zice „nu știu ce spun”, ea nu dă semne de „neputință”, ci de cu totul altceva. Alteori neatenția îl face pe Vulturescu să se contrazică singur (la logică): la Constanța Buzea, bunăoară, „arhitectura /…/ nu este pe verticală, ci se adîncește”. Adicătelea? cum poate face asta fără să se verticalizeze? Dar astea sînt simple accidente.
Unde empatia e mai profundă, Vulturescu formulează constatări radicale și memorabile. Ruxandra Cesereanu, de exemplu, „are vocația ceremonialurilor” și e o poetă „a marilor interogații asupra feminității” (poate a marilor exclamații mai degrabă), „predispoziția funciară” a Norei Iuga e „pentru scenografia oniristă”, Marta Petreu „e o poetă a experiențelor ultime, a nopții și cenușii” etc. etc. Sînt etichete puse cu fermitate – și potrivite, chiar cuvenite. Deși în punctul de pornire ele sînt un fel de madrigaluri, nutrite de empatie, comentariile fac puțină portretistică pentru unele cu motivația în inimă. Remarcabil e doar cel închinat Ioanei Crăciunescu: „Zăludă, vrăjitoare, preoteasă, paparudă, cerșetoare de rouă, prințesă, păpușă” – de toate e Ioana. Unele comentarii sînt mai mult decît cronici de întîmpinare (de îmbrățișare, mai exact), dar majoritatea ține de această specie. Ca să nu pară c-a făcut discriminări (dar cine face mai multe discriminări decît inima?), Vulturescu spune din deschidere că n-a ținut seama de cutumele istoriei literare ori ale dicționarelor, selecția lui fiind una „empatică”. Numai că și empatia (de nu mai ales ea) are măsuri diverse și după cum se vede din entuziasmul comentariilor ea a tras mai mult la Ruxandra Cesereanu, Ioana Petrescu și Marta Petreu decît în alte părți. Dar e limpede că operează peste tot.
