Poate mă repet, dar până acum zece ani era aproape imposibil pentru un autor român să publice o carte pentru copii la o editură de top din România. Mă refer, desigur, la perioada de după Revoluție. Așa cum știm, înainte de 1989 producția literară de gen era impresionantă, măcar ca volum, dacă nu întotdeauna și ca valoare. Așa că, până prin 2012, editurile nu aveau încredere că pot vinde producțiile autohtone, nu îi considerau destul de buni pe scriitorii care se hazardau să-și încerce norocul în zona asta – habar n-am și nici nu prea mai are importanță. Cert e că situația s-a schimbat radical. Editurile au început să caute, să promoveze și să includă într-o tot mai mare măsură în planurile editoriale autori români, mizând pe aceștia în detrimentul traducerilor unor cărți sau serii celebre din afară, fapt pe care-l consider absolut benefic pentru prezentul, dar mai ales pentru viitorul producției autohtone de carte. Așa că asistăm, cred eu, la crearea unui mediu cu adevărat solid în care creatorii de cărți pentru cei mici să se dezvolte și să activeze la un nivel cât mai înalt. Sigur, asta se va întâmpla doar în timp, însă pasul cel mai important a fost făcut, iar rezultatele au început deja să se vadă.
***
Poveşti pe nerăsuflate e cel mai surprinzător volum al unui autor român pe care l-am citit anul ăsta. Adriana Ștefan s-a născut la Vatra Dornei și a frecventat atelierele de literatură pentru copii organizate de Revista de povestiri, a participat la proiectul colectiv www.noipovesti.ro coordonat de scriitoarea Adina Popescu, iar în 2020 și-a lansat propria platformă de povești pentru copii, www.dridriana.ro.
Avem aici o colecție de povestiri scurte și foarte scurte ce par ieșite de sub mantaua lui Giani Rodari, dar sunt adaptate la prezent, folosind trimiteri și teme gândite a se adresa publicului școlar din zilele noastre.
Adriana Ștefan are un glas foarte matur, bine închegat, de scriitor adevărat, reușind să evite capcanele în care pot cădea scriitorii debutanți. Povestirile sunt scrise în registre suficient de diferite pentru a nu te lăsa să te plictisești, element vital dacă iei în considerare îngrijorătoarea scădere a attention spam-ului cititorilor mai mici și mai mari. Cred cu tărie că dacă există un lucru mai rău decât o carte proastă, acesta e o carte plictisitoare, iar asta se aplică cărților în general, nu doar cărților pentru copii. Unele texte sunt ludice, altele fac apel la sensibilitatea cititorului prin inserturi atent cântărite de binevenită duioșie. Mi-au plăcut mult ieșirile bine controlate din zona realismului, care asigură un plus de surpriză și le adaugă textelor puțină culoare. Adina Popescu face o descriere perfectă pe coperta a patra: „Citindu-le, veţi întâlni castraveţi periculoși și prinţese plictisite, sandale care vorbesc și covoare fermecate, băieţi care suferă de obrăznicătorie acută, șoareci de muzeu și alte personaje simpatice care împart aceeași lume a poveștilor, clasică și în același timp modernă.”
Printre preferatele mele se numără povestirile intitulate „Lumea pe dos”, cea care deschide volumul, „În așteptarea inspirației”, despre inspirația care lăsase vorbă că vine în vizită, dar nu specificase nici ora și nici ziua, „Trei babe domnișoare”, despre Babele-ciudatele care nu vor să facă parte din Marea-Familie-de-Vecini, și mai ales „Spiderman”. Îmi place mult că autoarea nu se ferește să vorbească la modul cel mai firesc despre lucruri sensibile precum boala, bătrânețea sau moartea. Temele mai grave au fost în ultima vreme ignorate de autorii și editurile de la noi, atunci când n-au fost evitate de-a dreptul, din motive pe care nu le înțeleg (sau, în fine, pe care o să mă prefac că nu le înțeleg). Copiii sunt curioși, e în firea lor să pună întrebări care mai de care mai năstrușnice, iar medierea unor cărți sau filme inteligent gândite le-ar putea fi de mare folos unor părinți care n-au priceperea sau curajul să abordeze subiectele astea în mod direct. Soluțiile Adrianei Ștefan sunt mereu empatice și elegante: „Mama mă privește cu un aer ciudat, de parcă ar fi mare scofală muritul ăsta. Azi ești, mâine nu mai ești. Ca o omidă care azi este omidă, iar mâine este fluture” („Spiderman”). „Aș vrea să-i conduc până la ușă, dar nu pot, că am picioare surde. Întotdeauna au fost surde la rugămințile mele de-a se mișca” („De ziua mea”).
Ilustrațiile îi aparțin Danielei Olaru, care a mai ilustrat la Humanitas Junior volumele Aventuri în Țara lu Strolyx. Prima mea carte despre emoții (2020) de Ioana Scoruș și Cea mai frumoasă noapte. Cea mai frumoasă zi (2020) de Liana Alexandru.
