/

„Zgomotul şi furia”

Nu doar că Nicolae Coande nu e bestia. El e, dimpotrivă, un vânător, anume, de poeți.

183 vizualizări
Citiți în 13 de minute

Despre ce bestie e vorba, de simte nevoie poetul să se disculpe? În secvența V (e cinci, nu litera) din poemul „ Piele vis” (în șapte secvențe) apare momentul lămuritor: ,,Doamnă, în anumite clipe ale vieții mele v-am dorit/ dar apariția ta inutilă în cîteva momente m-a făcut/ să nu mărturisesc asta. O clipă, sună telefonul./ Nu, nu sînt eu bestia, ați greșit numărul./ Gata, a trecut.” O confesiune esențială pentru sufletul poetului e întreruptă de invazia agresivă, acuzatoare, culpabilizatoare, a ,,cuiva” și comunicarea dintre cei doi e definitiv alterată. Am putea zice că, sub figurația cuplului, e în chestiune relația poet-poezie, și întregul poem e, în fond, o artă poetică. Citez în întregime secvența amintită: ,,Doamnă, în anumite clipe ale vieții mele v-am dorit/ dar apariția ta inutilă în cîteva momente m-a făcut/  să nu mărturisesc asta. O clipă, sună telefonul./ Nu, nu sînt eu bestia, ați greșit numărul.

Gata, a trecut./ Doamnă, așadar nu pot mărturisi cum aș dori/ efectul apariției tale întrerupe un sentiment/care se cade să fie însoțit de marca sa – tăcerea/ zgomotele au distrus nu de puține ori viitorul/ chiar dacă lumea nu este și nu poate fi o cameră/ de plută unde și-a scris cineva discret cărțile. (s.n.)/ În fond, scrisul este legat de tăcere și de toate/ celelalte acte care semnifică o lume unde/ norul faimei nu are ce căuta. Dorința, poate, da./ Pe scurt, în destule situații am preferat să tac și să te îmbrățișez fără să știi/ și din această grandoare copilărească nu pot ieși./ Gata, a trecut.”

Așadar, ,,zgomotul și furia” lumii sunt atentate la armonia poeziei și pulverizează buna conviețuire a poetului cu creația sa. Infernul e preajma însăși și-și face poftele după propria-i incomprehensibilă voință. Sordidul e aici și acolo, mai peste tot: ,,totul sordid pînă și dragostea o boarfă purtată de toți se privește cu milă-n oglindă/ vede cum obiectele dintr-un tablou se mișcă/ în același timp cu mîna pictorului căzută-ntr-un colț/ măturica uitată de slujnica beată în salon./ știi că nu vreau un rol/ în viața mea ci chiar viața mea” (s.n.).

Să ne amintim de un alt titlu de volum: Nu m-au lăsat să conduc lumea. Obsesia accesului la viața autentică, adevărată și acreditantă e prezentă în tot scrisul lui Coande. Potrivniciile alertează și inflamează nervul pamfletistic al vocației lirice a autorului (,,m-am născut în conflict accentuat cu scămoșii”) căruia critica i-a remarcat vehemența justițiară.  Sunt și în acest volum exemple: bunăoară, secvența VI a poemului Trenul negru, secvența IV din poemul Meciul etc.  De fapt, această flamă se aprinde pe neașteptate, chiar și în momente ce păreau cu totul neinflamabile.

După un poem introductiv, O dimineață de primăvară, care începe cu adverbul Altădată, și care, astfel introduce balansul între un timp al miracolului – copilăria – și timpul prezent, pustiitor și frustrant (,,din vremea noastră slută”, spleen, noisee, silă – prezentul alienat și alienant, fals, caricatură a bunei cuviințe ), urmează poeme în desfășurare pe axul unei ,,teme” grave: Băiatul plantă, Oameni-pălării, Meciul, Piele vis, Trenul negru, Posteritate instagram, Doliu, Frumusețe cafea, Puloverul norvegian, Noaptea, Strada, Șaptezeci și șapte de ferestre, Orașul, În Subura, așadar paisprezece poeme fiecare având, riguros, șapte părți; Cel mai bun dintre noi e poemul final, singur, precum cel liminar. El se încheie cu versul-leitmotiv (,,În rest, am fost cu voi”) care marchează finele fiecărei părți a poemului Meciul. O asemenea structurare compozițională nu poate fi decât plănuită, iar un cititor mai sagace ar putea să speculeze pe marginea simbolisticii ei. Continuitatea crizei existențiale e ceea ce configurează întregul univers liric: ,,eu sînt aici în plasa asta de sentimente și retrageri doborît de jocul din copilărie cînd adormeam fără vină în mijlocul bătăliei”.

Dincolo de aceste aspecte de natură ,,tehnică”, important este că poezia lui Coande e mereu provocatoare; la lectură, cititorul nu va avea nici un moment de somnolență: frumusețea și ineditul versurilor de factură ironic-sentențioasă, ori explicit etică, imaginația sfidătoare, antiretorică, ingeniozitatea combinatorie a conținuturilor (mirare, melancolie, nostalgie, revoltă, tristețe etc.) și discursurilor, faptul frust și faptul livresc, o anume credință în frumusețea nealterabilă a vieții și poeziei („Tu ești băiatul meu nu vei muri niciodată!”/ Cine-și amintește numele cu care mă strigai/ cine aude cum cîntă aurul în somn?/ Nu a trecut de tot frumusețea.”)

*

Nu doar că Nicolae Coande nu e bestia. El e, dimpotrivă, un vânător, anume, de poeți. Nu mai demult decât în 2021 el publica (la editura Hoffman din Caracal) Manualul vânătorului de poeți (vol. 1 și 2), având subtitlul De la Virgil Mazilescu la Radu Nițescu. E o antologie de portrete critice făcute de un poet confraților săi, selectați după gustul, voința, judecata și convingerea autorului că numele alese sunt reprezentative într-un grad înalt pentru configurarea unei imagini juste a peisajului liric românesc din ultimii aproape 50 de ani. Manualului… i se adaugă un al treilea volum: Românce de colecție. Poeme pe alese. 70 de poeți români/ 70 de poeme e colecție. Selecția lui Nicolae Coande. Selecția și-a impus să rețină un singur poem din creația celor incluși în Manual, marea majoritate a acestor poeme fiind comentate acolo. Sunt însă și poeme libere de comentariu, ca să zic așa, pentru că autorul propune în preambulul antologiei o ,,poetică a fiordului”: ,,Vor fi unii care vor vedea poate întreg fiordul poetic dintr-o fotografie făcută de sus. Însă eu, de pe mal, vă invit să remarcați dantelăria fină care face frumusețea acestei panorame în care fiecare dintre cei prezenți a lucrat cu migală linii și muchii necunoscute până acum geologilor  preocupați de context.// Fiecare poem de aici este în sine un astfel de fiord pe care vă invit să-l descoperiți în ziua cea mai calmă din viețile voastre.”

Gestul acesta al lui Coande nu e doar unul de prezență editorială, ci o mărturisire a iubirii de poezie, de curaj asumat, de solidaritate artistică și de valorizare prin argumentație cât mai elocventă. Portretele poeților sunt lucrate cu o admirabilă preocupare pentru adecvarea la subiect. Se vede numaidecât că verbul critic al lui Nicolae Coande nu e doar unul avizat, dar și nuanțat și subtil, energia care-l alimentează venind dintr-o tandră solidaritate, dintr-un fel de comuniune între ,,vânător” și ,,vânat”, ca și cum doar așa actul sacru al ,,vânătorii” și al citirii măruntaielor lirice și-ar putea împlini menirea.

Comentând realizarea lui Coande, Ștefan Borbély, a surprins excelent stilul critic al poetului: ,,O face recurgând  la un instrumentare epistemic cosmopolit diferit, extras din personismul lui Frank O’Hara (1959), din Contracultura americană a anilor ’60 (Ginsberg, Kerouac, Burroughs etc.) sau din referințe despre Whitman și, mai ales, Ezra Pound, ceea ce înseamnă un alt orizont epistemic decât cel autohtonizant, în care un poet devine însemnat doar fiindcă se trage din Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu. Aerul pe care îl respiră Coande e altul decât al criticii noastre tradiționale, el fiind cel corect, în opinia mea, dacă avem în vedere ozonul cosmopolit pe care-l respiră – în general dezabuzat, ironic-sarcastic, mă grăbesc să adaug – majoritatea poeților recenți de la noi. Coande strecoară cu lejeritate în textele sale nume precum John D. Caputo, Freddy Mercury, Abbas Kiarostmi etc., decantează cu ușurință vortexul șamanic sau psihedelic al multor texte beat sau rock, deschiderea cosmopolită a literaturii noastre recente fiind, pentru el, o axiomă cu valoare generativă, epistemică.” (Din interior, Contemporanul, nr. 4/2022).

Subscriu, de asemenea, la observația lui Ion Buzera de pe una dintre coperte: ,,Nicolae Coande nu se simte deloc singur printre poeți: îi citește, scrie despre ei. «Pânda» lui critică e minuțioasă, iar trusa «cinegetică» flexibilă și binevoitoare. «Prada» are motive să jubileze: va găsi destul de greu pe cineva care s-o încolțească cu atâta crâncenă delicatețe.”

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poeți în cărți”

O antologie de laureat

Colecția ,,Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie MIHAI EMINESCU” a editurii Rocart se întregește cu